Speranţa este ca un vis cu ochii deschişi

Eu şi Alexandra am fost colege de cămin anul trecut. Nu ne despărţea decât un perete subţire, împărţeam aceeaşi zi de curaţenie în apartament, făceam mereu schimb de dulciuri şi prăjituri, cum nici una din noi nu putea trăi fără un mic sugar rush zilnic. Alexandra are o voce de vis, e incredibil cât de frumos cântă, cred că cel mai bine îi ieşea Je t’aime a Larei Fabian şi toţi îi spuneam să mergă la Megastar că merită să’şi cultive talentul. Şi e o fată bună. Nu cred că am cunoscut un om mai vorbăreţ şi mai prietenos decât ea, îi plăcea la nebunie să stea de vorbă oricând şi despre orice…

Nu mi’a venit să cred zilele trecute când am intrat în facultate, după atâtea luni departe de ţară, şi primul lucru pe care l’am văzut a fost afişul ăsta:

La Universitate şi în căminele noastre o să’l găsiţi peste tot, ca şi pe orice forum, site sau blog de’al UB, nimeni n’a rămas indiferent la ceea ce se întâmplă cu ea. Diagnosticul este crunt (tumoră cerebrală malignă) şi după 3 intervenţii chirurgicale la Spitalul Municipal în doar 2 luni, care i’au şi paralizat partea stângă a corpului, ultima ei şansă de a se vindeca este un tratament la o clinică din Turcia. E cumplit să te gândeşti că, pe nesimţite, viaţa unei tinere de 20 ani a ajuns să valoreze 20.000 euro, pe care părinţii ei nu’i pot strânge fără ajutor.

Dacă cineva poate să o ajute în vreun fel, dacă ştiţi cumva vreo bancă sau vreo companie dispusă să sponsorizeze tratamentul, atunci o să vă rog să o faceţi, pentru Alexandra timpul se scurge acum de zeci de ori mai repede decât pentru oricare dintre noi…

Despre Alexandra s’a tot scris şi în presă, în Evenimentul zilei şi Libertatea, precum şi într’o sumedenie de bloguri (aici, de exemplu, puteţi vedea întreaga fişă medicală a Alexandrei).