Păi nu ştiu ce te faci tu, că eu, deşi păţesc asta des, tot n’am reuşit să descopăr vreo soluţie viabilă pentru lapsusurile astea ocazionale care par să’ţi pună neuronii în poziţie de pe locuri-fiţi gata-stop şi e prea posibil să fie fără de leac sau poate că se vindecă cu mătrăgună, cine ar putea şti oare, că dacă a încercat cineva până acum varianta cu mătrăguna, probabil că deja nu mai este printre noi să ne prezinte rezultatele experimentului care, cel mai probabil, s’a soldat cu victime colaterale, adica şi de partea experimentatorului, care, se înţelege, probabil că a dat vreun colţ, poetic şi plastic vorbind, dar şi de partea mătrăgunei, pentru că, de ce să nu încercăm să ne punem şi în locul boabelor veninoase care, la o adică, aşa s’au născut ele pe lumea asta, pline de otravă, a cui e vina că trebuie să apară vreun temerar în căutarea gloriei eterne şi să’şi încerce norocul fix cu mătrăguna care, vorba ceea, e şi ea o plantă fără de noroc, de care lumea fuge ca de necuratu’, deşi ea tot ca orice buruiană trăieşte pe acest pământ, din acelaşi proces de fotosinteză dătătoare de oxigen muritorului de rând, care, se ştie, fără de aer nu ar mai putea face umbră pământului, precum şi fără de soare, pentru că, nu ştiu dacă v’aţi gândit la asta până acum, dar acolo unde soare nu e, nici umbră nu e, pentru că nu ar avea cum să fie, fizic şi ştiinţific vorbind, nu că fizica nu ar fi o ştiinţă la rândul ei, ba una chiar foarte importantă, căci cine altcineva ar studia gravitaţia fără de care, cum era şi evident, toţi am pluti în aer, dar care aer, aţi putea întreba voi, dat fiind că, în cazul în care gravitaţia nu ar exista, atunci probabil că şi aerul s’ar răspândi prin toate cotloanele unuiversului care nu ştiu eu de câtă gravitaţie ar avea el nevoie să existe, dar în mod sigur i’ar prinde tare bine nişte viaţă pe o a treia planetă de la soare, şi iar ne întoarcem la soarele fără de care umbra nu ar fi nici măcar punct, dat fiind că punctul tot e ceva, oricât de mic şi pricăjit ar părea el unui ochi miop, deşi, ce’i drept, punctul nu e ca linia, care ar putea să ajungă de la un infinit la celălalt infinit, nu că ar putea demonstra cineva vreodată că există doar două infinituri pe lumea asta, că doar de’aia se şi numesc infinituri ca să nu aibă pic de finit, adică să fie mai mult in şi mai puţin finit, care, metaforic vorbind, ar putea fi un sinonim aproape perfect pentru sfârşit, şi nu oricare sfârşit, ci acel sfârşit pe care toată suflarea îl aşteaptă în aceste secunde, care au devenit minute, ce riscă să devină ore, deci un sfârşit care să pună punct, şi nu linie, unei idei atât de pline de idei încât îi lipseşte chiar ideea, mai exact, un sfârşit pentru acest paragraf…

Nu ştiu dacă asta este şi metoda lui Saramago de’i ies paragrafe de 5 pagini, dar tocmai am demonstrat ce înseamnă, practic vorbind, propoziţia din titlu, pentru că sunt convinsă că au existat şi capete care au stat puţin în loc, întrebându’se ce a vrut oare fata asta să ne spună nouă aici, oare ea chiar o şti ce înseamnă titlul şi, mai ales, ştia de la bun început unde o să ajungă cu titlul ăsta?Dacă vă aşteptaţi să aflaţi răspunsul chiar de la mine, păi atunci puteţi să aşteptaţi mult şi bine, că eu nu mai ştiu nici care era întrebarea. Dar nu, nu cred că mai plouă săptămâna asta…