Chiar nu vroiam să scriu despre asta, dar e un lucru care mă frământă zi de zi, iar de câteva ori pe an devine aproape insuportabil. Depărtarea e cea care mă roade și care nu se vindecă nici măcar cu un bilet de avion, care n-ar funcționa decât ca o doză de ambicilină – mi-ar scădea febra și m-ar face să cred că sunt bine, în timp ce bubele ar crește nestingherite.

Așa se face că, o dată la câteva săptămâni și uneori mai des, îmi vine să urlu. Să sparg o farfurie. Să arunc toate lucrurile prin cameră. Să trântesc o cană de podea. Să dau cu un pumn în perete. Să plâng ore întregi…

De ciudă, de dor, de dorul ăsta cu care parcă nu mă pot obișnui cu nici un chip…

Mi-e ciudă că nu sunt acolo lângă cei dragi când se întâmplă fix momentele alea pe care ți le amintești tot restul vieții. Mi-e ciudă că nu pot să-i îmbrățișez de ziua lor. Mi-e ciudă că trebuie să aflu toate veștile pe messenger, skype sau mail, mereu la cateva zile distanță, după ce ei s-au bucurat deja de ele. Mi-e ciudă că soră-mea a făcut 18 ani și eu sunt la 2000 și ceva de kilometri distanță, deși de când au adus-o de la maternitate parcă m-am întrebat cum va fi când mogâldeața aceea mică și neastâmpărată pe care am plimbat-o de mână ani de zile va deveni majoră. Mi-e ciudă că nu am fost acolo când s-a dus la Balul Bobocilor și că probabil tot departe voi fi și când va absolvi liceul. Mi-e ciudă că nu-mi văd nepoții crescând și că nu pot decât să mă minunez de 2-3 ori pe an de cât de mari s-au făcut. Mi-e ciudă că de fiecare dată când mă întorc acasă mă simt ca un străin printre cei dragi. Mi-e ciudă că prietenii de acasă nu-mi mai sunt prietenii de altădată și că timpul ne-a aruncat în direcții atât de diferite. Și mi-e ciudă, în general, că viața tuturor merge mai departe și fără mine…