După care m-am mutat la Londra. Mi-ar plăcea să spun că m-am trezit într-o dimineaţă şi am devenit brusc alt om, mai bun? mai londonez?, dar nu a fost chiar aşa- Vreo două luni am împrumutat o bicicletă şi mi-am făcut curaj să merg până la supermarket, apoi până la mall, apoi până pe malul Tamisei şi în cele din urmă până în centru.

Curajul se construieşte în timp şi creşte odată cu kilometrii. Prima dată când am ieşit cu bicicleta prin Londra eram absolut sigură că o să mor. Pe cuvânt! Mergeam şi nu aveam nici un dubiu că gata, până aici mi-a fost. Eram deja împăcată cu soarta mea şi aproape că nici nu mi-am dat seama cum am trecut de la stadiul de tremurat ca o frunză în vânt la o relaxare atât de profundă încât de cele mai multe ori uit că sunt pe bicicletă în mijlocul acestei jungle care poartă numele de trafic londonez.

După care am început să mă luminez puţin şi să înţeleg regulile de circulaţie, pe care nu le-am învăţat niciodată din lipsă de carnet. Pentru că şi în trafic există două tipuri de reguli, scrise şi nescrise. Din prima categorie face parte regula giratoriului, datorită căreia am trecut de la a aştepta ca fraiera să se îndure cineva să mă lase să trec la a fi prima care se încadrează în cursa pentru prioritate (uneori cam fraudulos, recunosc). Iar datorită regulilor nescrise pot să trec pe roşu fără prea multe mustrări de conştiinţă şi să mă strecor printre maşini până ajung în fruntea coloanei de 2km.

După un minim de 100km petrecuţi pe bicicletă în fiecare săptămână, musculatura se dezvoltă direct proporţional cu tupeul, fără de care cu greu poţi ajunge la destinaţie în timp util şi, ceea ce e mai important, în deplinătatea facultăţilor mintale.

O să vă povestesc, de data aceasta, despre o lecţie de engleză pe care nu o poţi învăţa din cărţi şi pe care eu am deprins-o după multe luni de practică intensă. O voi numi regula de modestie în vorbire.

În România şi implicit în limba română, în situaţia mai mult decât tipică în care eşti întrebat ce (mai) faci, răspunsul instinctiv pe care îş vei da este “bine”. Fie că eşti într-adevăr cât se poate de bine sau, dimpotrivă, treci prin cea mai neagră perioadă a existenţei tale, nu ţi-ar trece niciodată prin cap să-i spui unui simplu cunoscut că faci rău, iar interlocutorul tău va fi perfect mulţumit cu acel “bine” şi îşi va vedea în continuare de treburile lui.

În Anglia lucrurile stau fix pe dos şi cel mai greşit (pleonasm intenţionat!) răspuns pe care îl poţi da la întrebarea “how are you” este “bine” (good, fine sau alte variaţii). Este poate la fel de rău ca gestul de a scuipa în public, de a te scobi în nas în timpul mesei sau de a arunca gunoaie pe stradă. Să spunem totuşi că a spune că faci bine este echivalentul lingvistic al scobitului în nas. Englezul nu va face decât să caşte ochii mari preţ de 2-2.5 secunde, abia reuşind să-şi mascheze şocul, după care va trece dezgustat pe lângă tine, fără să-ţi mai acorde prea multă atenţie.

Căci cum este cu putinţă să spui în gura mare că eşti bine? De ce nu strigi din toţi plămânii ce salariu ai? De ce nu scoţi din portofel actul de la casa cu trei etaje? Toate acestea reprezintă un păcat capital pentru orice englez învăţat că lăudăroşenia indiscretă e pentru clasele de jos şi modestia e apanaj nobiliar.

Aşadar, răspunsul corect la întrebarea “how are you” este “not too bad” (nu prea rău): suficient de neutru să însemne şi rău şi bine simultan, dar şi suficient de vag să nu însemne nimic, ceea ce va împăca de minune pe toată lumea. Pentru că englezul nu te întreabă ce mai faci dintr-un profund interes faţă de tine, ci din pură şi sublimă politeţe. Iar un răspuns neutru este o înţelegere tacită între cei doi interlocutori de a nu-şi invada reciproc intimitatea.

O să fiu sinceră şi o să mărturisesc că nu am vrut să mă întorc la scris. Aşa cum nu vreau să mă întorc nici la pâinea albă, dulciurile în exces, joburile plictisitoare sau România. Nu încă sau în vecii vecilor, în funcţie de caz. Nu ştiu de ce ar fi scrisul mai benefic decât pâinea albă – numai eu ştiu cât timp am irosit adunând paragraf după paragraf – dar, cel puţin într-o plină fază, am simţit mai degrabă obligaţia decât nevoia să mă întorc.

Faţă de mama care, deşi nu mai are timp să mă citească, măcar ştie că sunt bine doar pentru că scriu. faţă de sora care nu se bucură de prea multe mailuri din partea mea – dar când le trimit, sunt absolut superbe! Faţă de întreaga familie cărora abia de apuc sa le trimit scurte mesaje de la mulţi ani. Faţă de prietenii care îmi reproşează că nu mai ştiu nimic de mine. Şi în general faţă de cei care se bucură să mă citească – fără să mă întreb prea mult de ce.

Citiţi. Zâmbiţi. Reproşaţi. Indignaţi-vă. Atâta timp cât nu ignoraţi…

Tot la categoria investiţii inutile, sunt fericita posesoare a nici mai mult, nici mai puţin de 7 rochii de seară (bine, poate ceva mai mult chiar). Pe un umăr, fprpumeri, din satin, roşii, mov, albastre, Miss Sixty (din nou, mă respect!). Pe care le port în fiecare seară, dar în principiu după culcare şi în general în vise. Pentru că bineînţeles că nu am timp să ies în oraş ca o pitzi ce sunt, iar când reuşesc să o fac nu-mi mai arde de rochiţe de satin – poate doar atunci când insist să mă respect.

Şi pentru că-mi permit, am şi echipament de alergat tot din raionul de bestsellers: adidaşi “tunaţi”, colanţi, tricouri, cu mânecă scurtă, lungă, fără mânecă, geacă antivânt şi geacă impermeabilă, Nike nu-ştiu-cum, Adidas nu-ştiu-care, New Balance… Foarte frumoase toate, mă privesc cuminţi (şi uşor ironice, aş spune dacă aş suferi de schizofrenie) şi frumos împachetate, dar având în vedere că am ajuns să alerg în medie de două ori pe lună nu facem decât să ne privim reciproc. De două ori pe lună! Iar ultima dată a trebuit să mă întorc acasă după 10 minute pentru că îmi ingheţase capul…

Aţi vrut să scriu, deci bucuraţi-vă de micile frustrări ale vieţii mele.

Cu ocazia asta am aflat şi de ce atunci când intri într-un cabinet stomatologic din Marea Britanie prima întrebare la care trebuie să răspunzi este dacă ai probleme cu inima. Şi asta pentru că plomba de care vorbeam mai sus, plus alte tratamente suportate şi nesuportate de asigurarea de sănătate mă vor costa nici mai mult, nici mai puţin de 400 lire. Şi asta doar pentru 3 dinţi din 31 câţi însumează cavitatea mea bucală.

O proteză cât dumnezeu costă?! Nu cumva e mai rentabil?

Așa se face că, o dată la câteva săptămâni și uneori mai des, îmi vine să urlu. Să sparg o farfurie. Să arunc toate lucrurile prin cameră. Să trântesc o cană de podea. Să dau cu un pumn în perete. Să plâng ore întregi…

De ciudă, de dor, de dorul ăsta cu care parcă nu mă pot obișnui cu nici un chip…

Mi-e ciudă că nu sunt acolo lângă cei dragi când se întâmplă fix momentele alea pe care ți le amintești tot restul vieții. Mi-e ciudă că nu pot să-i îmbrățișez de ziua lor. Mi-e ciudă că trebuie să aflu toate veștile pe messenger, skype sau mail, mereu la cateva zile distanță, după ce ei s-au bucurat deja de ele. Mi-e ciudă că soră-mea a făcut 18 ani și eu sunt la 2000 și ceva de kilometri distanță, deși de când au adus-o de la maternitate parcă m-am întrebat cum va fi când mogâldeața aceea mică și neastâmpărată pe care am plimbat-o de mână ani de zile va deveni majoră. Mi-e ciudă că nu am fost acolo când s-a dus la Balul Bobocilor și că probabil tot departe voi fi și când va absolvi liceul. Mi-e ciudă că nu-mi văd nepoții crescând și că nu pot decât să mă minunez de 2-3 ori pe an de cât de mari s-au făcut. Mi-e ciudă că de fiecare dată când mă întorc acasă mă simt ca un străin printre cei dragi. Mi-e ciudă că prietenii de acasă nu-mi mai sunt prietenii de altădată și că timpul ne-a aruncat în direcții atât de diferite. Și mi-e ciudă, în general, că viața tuturor merge mai departe și fără mine…

Ce se întâmplă atunci când ai toate astea și apare posibilitatea de și mai bine, însă pentru acest și mai bine trebuie să părăsești binele de care te bucuri acum și să te avânți într-un necunoscut mai necunoscut decât toate necunoscuturile pe care le-ai întâlnit până acum?

După cum se poate deduce din aceste fraze întortocheate și semne de întrebare poziționate strategic, a început sezonul dilemelor pentru mine. Decizii, decizii… Din fericire, am o vară întreagă să iau hotărârea, sper eu, bună.

2011 a fost un an special căci, deși perlele nu au dezamăgit nici de această dată (ba din contră, multe dintre ele ar putea ocupa locuri fruntașe în topul celor mai incredibile perle ale tuturor timpurilor), elevii din ale căror minți ilustre s-au născut aceste perle au ajuns să prevadă un viitor care i-a umplut de rușine până și pe Decebal și Traian. “Oglindă, oglinjoară, încotro merge această țară? Oglindă, Oglinjoara, nu mai bine plecăm toți afară?”, a scris unul dintre ei. Însă adevărata prevestire avea să fie “Trebuie să ne privim atent în oglindă și să ne întrebăm: Oglindă, oglinjoară, trec și eu bacul în această vară?”

Și, cel mai probabil, răspunsul retoric al oglinzii a fost o tăcere mută. Și pentru că tăcerea este un răspuns, am văzut cu toții procentajul de promovabilitate la bacalaureat. Adică infim, comparativ cu alți ani. Cu acei ani în care s-a mers pe principiul protocolului și al atențiilor, cu credința oarbă că e firesc să copiezi la un examen național și pe practici tradiționale de achiziționare de note așa cum ai lua un kilogram de roșii de la piață.

Să vă spun o poveste. Când am dat eu bacul, știu pe cineva care a ieșit de la una dintre probe spunând că a scris despre un câine care a leșinat și și-a pierdut conștiința. Persoana respectivă a avut undeva aproape de 9.90 media de promovare a examenului. Iar la proba de limba română am avut de scris despre condiția intelectualului și nici nu vă imaaginați câți au scris despre Ilie Moromete și Ion și au luat 10 sau aproape 10.

Și eu am copiat la bac. La sport. Făceam 20 de flotări cum se cerea, proba de gimnastică îmi ieșea spectaculos, poarta de la handbal o nimeream fix pe mijloc. Doar că la săritura în lungime ieșeam pe minus și nu puteam nici să stau în mâini – iar dacă aș fi încercat, mi-aș fi pierdut conștiința!

Dar ce nu înțelege poporul român este că nu, nu trebuie să treci bacul. Nu toată lumea trece bacul. Notă de trecere iau cei care au reușit să-și însușească un anumit procentaj de cunoștințe din tot ce au studiat în liceu, iar note de 9 și 10 iau nu cei peste medie, ci cei bine și foarte bine pregătiți. Așa trebuie să fie într-o țară normală. Așa e, de exemplu, la francezi, care învață pentru bac ani de zile doar pentru a-l trece.

Și mai e un lucru pe care poporul român pare să-l fi uitat de vreo 10 ani încoace: nu toată lumea trebuie să aibă o diplomă de facultate. Nu e nici o rușine să fii șofer, zugrav, electrician sau faianțar. E firesc ca lucrurile să meargă pe dos într-o țară cu mai mulți piariști și experți în comunicare decât constructori sau muncitori. Economia, din nefericire, nu se construiește pe bază de comunicate de presă.

Nu știu ce părere aveți voi, dar eu sunt ferm convinsă că bacul de anul acesta nu este decât un pas către normalitate. Ce poate fi mai normal decât să pici un examen atunci când nu te pregatești pentru el? La fel de normală o să fie și reducerea numărului de locuri în facultăți. Și poate atunci chiar o să începem să creștem generații de ispravă care să conducă țara asta din care toată lumea fuge.

Eu nu am fost dintotdeauna persoana integră și cu standarde morale ridicate, obsedată de corectitudine și gata de a lupta pentru ea până în pânzele albe – adică așa cum sunt acum, dacă nu ați dedus deja din context. Cândva, acum mulți ani, atât de mulți încât pare să se fi întâmplat într-o altă viață, am făcut poate cel mai oribil lucru pe care l-ați auzit până acum:  când eram în clasa a 7-a am copiat la religie! Și nu oricum, ci la un extemporal anunțat, pentru care ar fi trebuit să mă pregătesc, dar am ales calea cea întunecată și, în loc să învăț ca orice elev silitor, am căzut în ispita de a copia. Însă nu cu caietul pe genunchi și cu privirea aplecată de rușine, ci cu lecția direct pe bancă, chiar sub ochii neștiutori ai profesoarei. Lecția pe care o avusesem de învățat era despre Fericiri, însă de la Fericiți cei săraci cu duhul încolo nu mai știam nici un cuvânt. Care dintre ei vor moșteni pământul și a cui e împărăția cerului? În apărarea mea, încă mi se pare prea complicat și fără sens cine și cum o să fie fericit pe lumea cealaltă, iar acum 10 ani mă jur că nici măcar nu-mi puneam această întrebare (nu ca acum aș face-o prea des…)

Așa se face că am copiat, cuvânt cu cuvânt, fiecare dintre cele șapte (nu știu dacă sunt chiar șapte, dar de obicei e cifră magică până și în Biblie) fericiri și am primit 10 cu felicitări. Lucrarea mea a fost singura fără cusur din întreaga clasă și profesoara aproape că nu-și mai găsea cuvintele de laudă la adresa mea.

Ce fel de om este oare acela care copiază la religie?! Și câți ani de mătănii și pomelnice întru izbăvire ar spăla un asemenea păcat? Mă întreb și vă întreb, căci eu am uitat de mult cum e să mai crezi în Biserică…

1. Laptopul este principala mea sursă de mici bucurii zilnice. Abia aștept să-l deschid dimineața și ultimul lucru pe care îl fac înainte de culcare este să-l închid… Nici nu-mi amintesc cuma era viața mea până să-l am, dar bănuiesc că se aseamănă cu dilema ce făceau oamenii până să se inventeze google?

2. Camera foto. Am un Nikon Coolpix, roșu, subțirel și mai ușor decât un telefon care-mi face zilele mai frumoase. Aveam o perioadă când nu plecam fără el în geantă nici măcar până la supermarket și-mi place la nebunie să experimentez shot-uri, lumini și umbre la orice colț de stradă.

3. Fotografiile – cele mai frumoase amintiri, din călătorii, de la petreceri, de la absolvire… Nimic nu se compară cu o imagine frumoasă care să-ți amintească de momentele fericite. Acesta este și motivul pentru care mi le-am afișat peste tot prin camera unde stau, de fiecare dată când le privesc mă umplu de zâmbet.

4. Vederile. Cred că am mai menționat asta de vreo câteva ori până acum, dar nu mă deranjează să mă repet: colecționez vederi de peste tot pe unde mă duc și am un teanc întreg de vederi primite de la prieteni din întreaga lume. Am cochetat și cu postcrossing o perioadă, însă am ajuns la concluzia că vederile cu valoare sentimentală sunt totuși mai frumoase.

5. Converșii și adidașii de alergat. Dintre toate încălțările pe care le iubesc din toată inima (inclusiv cle dou[ perechi de sandale portocalii), aceste două perechi sunt cele fără de care nu (mai) pot trăi. Converșii aduși din Honolulu de prietenele mele m-au însoțit absolut peste tot pe unde am umblat (bineînțeles, atâția kilometri și-au pus deja amprenta pe ei, însă am promis să-i port până-mi ies degetele prin tălpi), iar de adidașii Supernova mi-e greu să mă mai desprind, sunt încălțările care mă fac să simt că plutesc…

6. Hainele mele cele multe și niciodată destule, mândria mea de zi cu zi și sursă nesecată de mulțumire sufletească, sunt primele pe lista de bucurii pe care sunt dispusă să le împart cu alții – preferabil după ce m-am săturat deja de ele, însă nu neapărat (soră-mea știe!).

7. Cerceii. Mulți ani am colecționat și purtat cercei zi de zi și mă pot lăuda cu faptul că am strâns câteva perechi absolut superbe și pe care nu multe fete de pe lumea asta le dețin (cel puțin, nu are cum să existe o fată care să aibă fix toate aceleași perechi ca ale mele!). Dar nu am mai purtat cercei de mai bine de un an și acum stau cuminți în cutiuța special dedicată lor, motiv pentru care încep să-mi dau seama că poate ar trebui să fac și pe alții (a se citi altele) fericiți cu frumusețea lor și să-i împart frățește.

8. Cosmeticele mi-au plăcut dintotdeauna – să le testez, să le miros, să le cumpăr și să le folosesc. De obicei, nici nu am răbdare să aștept până se termină un tub de cremă/fond de ten/rimel etc ca să-l cumpăr pe următorul, am veșnic un stoc considerabil de absolut tot ce am și nu am nevoie.

9. Cărțile mele îmi sunt foarte, foarte dragi și de la un timp îmi face mare plăcere să le împart cu alții, mai ales când e vorba de un roman bun care să facă pe cineva fericit.

10. Mâncarea este, până la urmă, un izvor nesecat de bucurii – nu doar când o consumi, ci poate mai degrabă atunci când o prepari (sau atunci când e atât de proaspătă încât nici nu e nevoie să o mai pregătești în vreun fel). Asta este hrana care pe mine mă face fericită și pe care îmi place să o împart cu cei din jur (poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată să mănânc de una singură și prefer să-mi savurez salatele în compania altora).

Leapșa cu bucurii merge mai departe la cine o dorește, însă o să numesc și câteva persoane pe care vreau să le citesc scriind despre acest subiect: Ana, Bianca, Tomata și Mihai.

Am să încep, cum era poate de așteptat pentru cine mă cunoaște câtuși de puțin, cu Lisabona văzută de la înălțime:

Apus de soare la Cabo da Roca, cel mai occidental punct al Europei continentale:

Porto, un oraș care mie mi se pare ireal de frumos:

Apeductul roman din Evora, într-una din pozele cele mai reușite din colecția mea:

La Barcelona, în Park Guell, am prins un grup de copii de grădiniță veniți să facă poze cu clasa și erau incredibili de drăgălași:

Big Ben pe Tamisa:

Camden Market, unul din locurile mele preferate din Londra:

Poză de la Warwick Castle, Anglia (Nu călcați iarba, dragonul doarme sub ea):

Stratford-upon-Avon, orașul lui Shakespeare, și un apus de soare de februarie pe râul Avon:

Vedere de pe Domul din Milano:

Edinburgh, probabil cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată:

Wroclaw, orașul podurilor…

… și al piticilor:

Cișmigiu de Paști:

Arthur Verona, București:

Micul Monstru din Brașov, fotografiat în acel moment special al zilei când s-a sinchisit să deschidă ochii:

Sibiu în prag de seară:

Și mă opresc aici pentru că altfel nu mai termin niciodată…

Studiile au demonstrat că dragostea, bunăstarea sau puterea nu aduc fericirea, ci urmărirea unor țeluri ce pot fi atinse: și la ce e bună o dietă dacă nu pentru asta?

Am realizat că am petrecut atâția ani ținând diete încât ideea că s-ar putea să ai într-adevăr nevoie de calorii pentru a supraviețui mi s-a șters complet din minte. Am atins punctul în care consider că idealul nutrițional este să nu mănânci absolut nimic.

Dieta lui Bridget Jones constă într-o combinație catastrofală de regimuri celebre adaptate într-un mod complet nepotrivit și arată în felul următor:

Mic-dejun: chiflă albă (Dieta Scarsdale – ușoară variație a feliei de pâine integrală specificată); baton Mars (Dieta Scarsdale – ușoară variație a jumătății de grapefruit specificată)

Gustare: două banane, două pere (trecut la Dieta F-plan din motive de foame și nemaiputând îndura morcovii recomandați de Scarsdale ca gustare). O cutie de suc de portocale (Dieta Raw anti-celulită)

Prânz: cartof copt (Dieta Scarsdale vegetariană) și hummus (Dieta Hay – bun cu cartofi pentru că sunt carbohidrați, iar micul-dejun și gustarea au fost ambele producătoare de alcaline cu excepția chiflei și a batonului Mars: mică deviere)

Cină: patru pahare de vin, pește pane și cartofi prăjiți (Dieta Scarsdale și Dieta Hay – producătoare de proteine); tiramisu; ciocolată Aero cu mentă.

Bănuiesc ca e de prisos să menționez că Bridget este un exemplu clasic de ”așa nu”…

Documentarul se bazează pe o idee surprinzător de simplă și logică, dar pe care societatea pare să fi uitat-o, și anume cum să folosești hrana ca medicament. De la o simplă răceală până la simptome de oboseală cronică, depresie, anxietate, dar și boli precum cancer și afecțiuni cardio-vasculare, toate par să-și găsească soluționarea prin nutriție.

Medicina tradițională ne oferă câte un medicament pentru fiecare boală și de cele mai multe ori ajungem să ne îndopăm cu câte un pumn de pastile care să-și amortizeze una alteia efectele adverse. Acest lucru nu se aplică însă nutriției pentru că, atunci când corpul este bine hrănit, devine suficient de puternic să se vindece singur de orice afecțiune. Oamenii au nevoie de educație și nu de medicație pentru a-și putea transforma hrana de zi cu zi în cel mai bun mijloc de prevenire a bolilor.

Linus Pauling, câștigător a două premii Nobel, a demonstrat, printre altele, că dozele sporite de vitamina C pot vindeca răceala. Experimentele medicale din aceeași serie au dovedit că afecținile cronice precum cancerul și bolile cardio-vasculare sunt reversibile și că se pot trata, pur și simplu, cu vitamine. Ideea din spatele acestor descoperiri este că trebuie să facem tot posibilul pentru a ne întări organismul și nu pentru a-l distruge, așa cum face chimoterapia, de exemplu. Motivul pentru care o singură vitamină poate trata niște boli complet diferite este faptul că lipsa acesteia poate cauza reacții diferite. În plus, nu vitaminele sunt cele care tratează de fapt bolile, ele nu fac decât să fortifice organismul care ajunge să-și folosească astfel propriul mecanism de vindecare. Iar nutriția nu tratează selectiv, așa cum face medicina, ci atunci când te vindeci, întregul organism se vindecă.

Un alt lucru care m-a surprins și m-a determinat să-mi schimb complet abordarea asupra mâncării este o descoperire medicală făcută în anii ’30, dar despre care nimeni nu vorbește astăzi, când starea generală de sănătate a populației indică faptul că avem cea mai mare nevoie de o alimentație corectă. Dacă mănânci o dietă de peste 51% hrană gătită la foc și procesată, organismul reacționează la ea ca atunci când este invadat de un corp străin. Practic, el nu o recunoaște drept hrană și începe să producă un număr sporit de globule albe pentru a se apăra, proces numit leucocitoză. Ce poate fi mai înspăimântător decât să-ți otrăvești organismul cu hrana care ar trebui să-l țină în viață?

Soluția este hrana vie – fructe și legume cât mai proaspete și în stare naturală (chiar și fierberea la aburi afectează valoarea nutrițională), nuci neprăjite și semințe încolțite, la care se adaugă faimoasele super-alimente (spirulină, maca, acai, goji, lăptișor de matcă, aloe vera, alge etc) – în proporție de cel puțin 51% pentru a evita leucocitoza. Experții recomandă de fapt ca alimentația să fie constituită din 80% hrană vie și 20% alimente gătite.

Fiecare dintre noi este liber să aleagă ce mănâncă și cum își trăiește viața. Nu trebuie decât să învățăm cum.

Spuneam despre Catch-22 că poate fi definit drept un circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial pe insula italiană Pianosa, unde se află baza fictivă a unei escadrile de aviatori americani. Cu toate acestea, Catch-22 diferă radical de celelalte romane de război scrise în secolul XX, căci Heller alege să-și construiască opera mai degrabă pe baza umorului dus până la absurd decât a dramatismului caracteristic unui război violent.

Personajele constituie principalul farmec al romanului, căci fiecare dintre ele este un spectacol în sine. Protagoniști ai celor mai absurde situații și pioni principali ai secvențelor de umor negru, ofițerii din armata americană par să joace rolurile principale într-un sitcom – vă amintiți cumva de MASH? Deși spuneam că romanul are o abordare complet opusă celorlalte cărți de război, se poate stabili un fir comun între Catch-22 și Abatorul 5 al lui Kurt Vonnegut, ideea de război ca și cruciadă a copiilor, în care și-au pierdut viața tineri nevinovați care nici măcar nu au avut timp să devină bărbați. Personajul lui Vonnegut are 20 ani în timpul războiului, iar protagoniștii lui Heller sunt fie tineri, fie oameni în toată firea care se comportă ca niște adolescenți imaturi.

Însăși ideea de Catch-22 este o ilustrare formidabilă a absurdului și face referire la un articol de ordine interioară al regimentului, care stipu­lează că preocuparea față de propria siguranță în fața pericolelor reale și imediate este procesul unei minți raționale. În consecință, pot fi suspendaţi din serviciul militar doar piloţii care cer asta în mod expres şi care sunt recunoscuţi ca fiind nebuni. Însă după ce un pilot cere să fie suspendat, acesta nu mai poate fi considerat nebun și trebuie să zboare în continuare. ”Ai fi nebun să zbori mai multe misiuni și sănătos dacă nu ai zbura, dar dacă ai fi sănătos ar trebui să zbori. Dacă ai zbura ai fi nebun și deci nu ai avea nevoie să zbori; dar dacă nu ai vrea să zbori înseamnă că ești sănătos și deci trebuie să zbori.” Dacă această frază vi se pare confuză, gândiți-vă că întregul roman este construit pe baza unor astfel de ipostaze ce par să frizeze absurdul și să contrazică orice urmă de logică. În limba engleză, Catch-22 a devenit o expresie idiomatică ce denotă o situație în care nimeni nu are de câștigat și oricum ai da-o nu e bine (no-win situation).

Catch-22 nu vorbește doar despre război și absurdul acestuia, ci despre supraviețuirea într-o lume guvernată de birocrație și lipsită de orice formă de comunicare, în care devine imposibil să-ți păstrezi intactă judecata și simțul rațiunii.

Despre Catch-22 puteți citi și în revista Time Out sau pe blogul lui Vlad Bogos și Toate cele rele.

Blunt Card este departe, foarte departe de a fi un simplu site de felicitări. Nu vă lăsați păcăliți de categorii precum Christmas, Easter, Birthday sau Hanukkah, Blunt Card are mult mai multe de oferit. Și când spun asta, mă gândesc în principal la seriile Whore d’oeuvres, Drunk sau Ladies area, care nu încetează să mă surprindă pe zi ce trece. Ilustrațiile urmează o rețetă clasică: un design vintage și cuminte, contrastând puternic cu textele ironice și de multe ori de-a dreptul cinice.

I can read este un blog de fotografii și imagini care au în comun un singur lucru: fiecare dintre ele poartă o inscripție care merită citită. De la citate celebre și declarații de dragoste până la sfaturi și meditații despre viață și sensul ei, toate textele (în engleză) au potențial de a se transforma într-un motto binevenit pentru cine caută puțină inspirație.

Dilema săptămânii:

ce sa faci sa nu mai mananci cand te plictisesti

Revelațiile săptămânii:

foamea, cea mai buna cura de slabire

fiecare om este ccea ce admira in taina

un catel e tot un om

Categoria Ce poate fi mai abstract de-atât:

in pui mei fernando cu gainile

Categoria Guglea știe tot:

ce vrea un caine de la un om

ce inseamna unde a tras uliul frana de mana

ce inseamna cand se zbate barbia? – umm, parkinson?

ce scrie pe piatra funerara a unei ipohondre?

in nestitor de cauza can semnezi fara sa te uiti ce se intapla

am visat ca mi-o cazut parul

interpretare vise am visat cind beam tuica

e bine in post sa donezi sange

datimi o propozitie cu substantivul cerul in cazu genitiv

rochia animal print merge cu sandale aurii?

Categoria Cum să ceva-ceva:

cum se pun mititeii la prajit

cum sa fac pampoanele tutorial

cum afli un sfert dintr-un intrg

Categoria Confesiuni:

mananc biscuiti zi de zi

m-am hotarat sa-l urmez pe isus

toate clipele vietii mele le iubesc

tati e un pampalau

maninc tort si ma bucur de viata

Categoria Cichicean:

baietii nu mai vor sa fie chichi cean

cati ani are cichicean

in engleza despre cichicean cine era cum se purta

Categoria Fitness:

ramai pitic daca fac sala?

cum sa faci spagatu intr-un termen scurt?

Categoria Google Maps:

unde este milano

unde e lisabona

unde se afla orasul sunset beach din america

The Book of Other People este o colecție de povestiri editată de celebra Zadie Smith. 25 de scriitori de expresie engleză au răspuns invitației de a compune câte o scurtă povestire pentru un volum caritabil, tema fiind crearea unui personaj, poate cel mai important aspect al oricărei opere de ficțiune. Fiecare dintre scriitori are un talent înnăscut de a da naștere unei lumi vii și umane folosindu-se de cuvinte (sau imagini, în cazul povestirilor grafice). Cartea își propune de fapt să demonstreze că fiecare autor are propriile lui metode de a crea un personaj și că nu există o rețetă universal-valabilă pentru a da viață unui caracter de ficțiune. Unul din principalele motive pentru care volumul merită citit este numărul impresionant de scriitori foarte talentați pe care îi adună (cum ar fi Zadie Smith, Nick Hornby, A. L. Kennedy, David Mitchell și, preferatul meu, Hari Kunzru).

Jurnalul lui Bridget Jones de Helen Fielding este cel mai probabil o carte care nu are nevoie de prea multă introducere. Cu toții am văzut filmele (de vreo trei ori chiar, în cazul meu), nu ai des șansa să-i admiri pe Colin Firth și Hugh Grant pe același ecran! Deși povestea îmi era puțin spus cunoscută (îmi aminteam chiar și în ce cartiere londoneze locuiau personajele), am vrut neapărat să descopăr și stilul literar al lui Helen Fielding, să mă conving singură dacă nu doar povestea, dar și felul în care a fost scrisă, își merită titlul de best-seller. Concluzia e că Bridget Jones cartea e la fel de genială ca filmul! E incredibil de distractivă și de amuzantă prin ridicolul personajului și te captivează de la prima până la cea din urmă pagină.

Suflete moarte de Nikolai Gogol face parte din categoria clasicilor despre care se tot spune că nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui. Eu mi-am comandat-o de la Colțul Colecționarului și, acum după ce am citit-o, mă declar încântată că i-am găsit un loc pe raftul meu de cărți. E un roman care nu se lasă ușor descoperit, căci abia după ce îl citești până la capăt (deși povestea a rămas de fapt neterminată de către autor) și îți acorzi un răgaz pentru a rememora și mai ales regândi evenimentele și personajele, poți înțelege ce a vrut Gogol să transmită. Sufletele moarte le aparțin de fapt celor vii, orbiți de vicii și bogății, personajele construite de Gogol fiind o adevărată paradă a comediei umane, privită cu umor negru și ironie.

Animalul inimii de Herta Muller este o carte de citit într-o după-amiază și de înțeles într-o viață întreagă (sau poate nici măcar atunci). E atât de sumbră încât simți că și se strânge stomacul la fiecare frază citită și începi cumva să o iubești și să o urăști deopotrivă. Dacă Herta Muller și-a meritat Nobelul sau a fost doar o mișcare politică pornită de undeva de sus este mult prea discutabil. Dacă Herta Muller este măcar româncă să ne putem mândri cu ea cum ne place să facem cu Ionesco sau Cioran (care atunci când a părăsit țara s-a jurat că n-o să mai vorbească românește în vecii vecilor), este o altă întrebare cu iz politic. Povestea emigrării ei seamănă prea mult cu cea a altor intelectuali de seamă goniți de regim pe care pur și simplu nu-i poți învinui că au întors spatele unei țări care i-a persecutat. Animalul inimii e un roman care merită citit din infinite motive, dincolo de Nobel și de dilemele naționaliste, pentru a înțelege trecutul și pentru a te bucura că nu l-ai trăit tu însuți sau, în caz contrar, că a rămas în trecut.

Intermitențele morții de Jose Saramago este o meditație asupra morții – sau mai degrabă asupra ceea ce ar însemna lipsa ei. Sau, ironic spus, asupra rolului pe care îl are de fapt moartea în viața noastră. Într-o țară în care oamenii încetează să mai moară multe lucruri își ies din făgașul normal (de la dezechilibrarea sistemului medical până la falimentarea companiilor de pompe funebre). Însă cea mai mare nenorocire se abate de fapt asupra bisericii, care se află la un pas de destrămare, căci “fără moarte nu există înviere, și fără înviere nu există biserică”, frază care dovedește, încă o dată, de ce religia este opiumul popoarelor și de ce biserica este una dintre marile puteri ale lumii. “Religia este o chestiune pământească, nu are nimic de-a face cu cerul” mai spune Saramago și îmi pare imposibil de contrazis… Citiți și dați mai departe.

Brideshead Revisited (Întoarcere la Brideshead) de Evelyn Waugh se regăsește pe nenumărate liste ale celor mai bune romane întocmite de mai toate publicațiile de renume – Time Magazine, Telegraph sau BBC Big Read Top. Recunosc că acesta este principalul motiv pentru care am citit cartea, căci altfel poate că nici nu aș fi auzit de ea (și mărturisesc și că mi-am închipuit că Evelyn Waugh este femeie – căci ce bărbat respectabil ar putea răspunde la numele de Evelyn – dar m-am înșelat). Brideshead Revisited este un roman nostalgic și sentimental despre o lume aflată în pragul dispariției, aceea a aristocrației britanice înaintea primului război mondial.

Catch-22 de Joseph Heller e un soi de circ literar de cea mai înaltă clasă, un roman care a scris și rescris istoria, care e citit și recitit de generații întregi. Cartea vorbește, cu umor și ironie, despre ideea de război, despre ridicolul birocrației, despre nația americană și natura umană. Iar Heller este un maestru absolut al absurdului, care pare să atingă apogeul capitol după capitol, deși de cele mai multe ori nu știi dacă ar trebui să râzi sau să plângi – sau poate să râzi cu lacrimi, dar nu de bucurie… Despre Catch-22 (tradus, se pare, în limba română cu titlul Clenciul-22, cuvânt pe care mă jur că nu l-am auzit nici măcar o dată în cei mai bine de 24 ani de când sunt româncă) vreau să vorbesc mai pe larg în viitorul, sper eu, apropiat, căci merită mai mult decât o singură frază.

O Capitão dos Índios (Căpitanul indienilor) de Ana Lígia Lira este un roman pe care l-am citit ca să nu uit că mai știu, totuși, și ceva portugheză. Este povestea reală a unui evreu portughez care emigrează în Brazilia, unde contruiește un imperiu colonial deosebit de prosper, fiind unul dintre puținii europeni care au reușit să dezvolte o relație amiabilă cu nativii sud-americani.

Five People You Meet in Heaven (Cei cinci oameni pe care îi întâlnești în rai) de Mitch Albom este genul acela de carte atât de frumoasă care te face să zâmbești de fiecare dată când îți amintești de ea. Ideea principală a romanului este aceea că viețile noastre sunt într-o strânsă legătură care ne influențează calea, chiar și atunci când este vorba de oameni care ne sunt complet străini. “Moartea nu doar ia pe cineva, ci lasă pe altcineva, și de-a lungul scurtei distanțe dintre a fi luat și a fi lăsat, viețile se schimbă.” Iar viața de după moarte nu este decât o etapă în care ni se dezvăluie ce a însemnat de fapt existența noastră, ce am realizat și cum i-am influențat pe cei pe lângă care am trecut, chiar și pentru câteva secunde.

The Color Purple (Culoarea purpurie) de Alice Walker este un roman despre culoare și despre ce înseamnă a fi de culoare într-o lume în care albul domină și predomină. Alice Walker, una dintre cele mai importante activiste afro-americane, spune povestea unei femei care luptă din răsputeri pentru o viață mai bună și mai liberă, care învață să se accepte pe sine și să-și urmeze visele.

Sau cam tot ce trebuie să știi când mergi în Polonia…

În plus, câteva cuvinte utile despre: Zoladkowo-Gorzka (Special Herbs Bitter Vodka), Luksusowa (Polish Potato Vodka) și poate cea mai cea dintre cele mai cele, Zubrowka (Bison Grass Vodka).

Sunt 3 ani de când scriu, 3 ani care mi s-au părut deopotrivă plini și goi, 3 ani care mi-au arătat pe zi ce trece că nu știi niciodată unde te duce fiecare zi ce trece.

Curios lucru, dar eu n-am știut niciodată ziua precisă în care am început să scriu aici. În fiecare an m-am uitat la data primului post și în fiecare an am uitat-o. Sfârșit de mai e tot ce-mi spune calendarul meu mental. Însă îmi amintesc încă ce zi călduroasă de început de vară era, ce tricou verde purtam și cu ce colegi împărțeam biroul unde lucram. Și asta pentru că timpul de fapt nu există, ci doar amintirile.

Zilele astea sunt în urmă cu tot. Citesc, dar de aproape 3 luni n-am mai apucat să scriu despre ce citesc. Vă citesc, dar din umbră, însă știu că Bianca, Ela și Mihai și-au împărtășit lecțiile de viață, Coolnewz a ajuns în sfârșit în îndepărtata Chină, Tomata a fost la TIFF, Cristina a devenit cetățean american… Vedeți, stiu tot!

Lucrez, și lucrez mult, în unele zile mă trezesc la 7 și mai ajung în pat abia a doua zi la 5 dimineața. Dar zău că nu m-am mai simțit de mult atât de în formă! Trăiesc în Londra și asta îmi ocupă cel puțin 7 zile pe săptămână…

El se afla în stadiul de ebrietate când simți nevoia obsesiv-convulsivă de a le povesti străinilor despre aventurile din armată și ce ți s-a mai întâmplat în ultimii… cam 40 ani, lucruri pe care începuse să i le mărturisească unei tinere americance aflată și ea la bar. În febra povestirii, el se întoarce cu tot spatele către nevasta care atinsese deja fundul paharului de vin și trecuse ușor de stadiul de ebrietate în care râzi absolut degeaba, avansând vertiginos către etapa în care te prăpădești ca bolovanul pe podea.

Ceea ce a și explicat bușitura care s-a auzit în momentul imediat următor, când gravitația a mai făcut încă o victimă. Și acum ajungem la subiectul căsnicie și absurditatea ei: ea zace leșinată și fără cunoștință pe podea, lumea din jur sare speriată neștiind ce să facă mai întâi, pe când el, neclintit de pe scaun, se uită scârbit peste umăr la nevasta-i inconștientă și spune: ”N-am s-o las eu pe ea să-mi strice seara”, continuându-și liniștit povestea despre cum și-a servit patria în Golful Mexic.

Poftim căsnicie!