… când arată aşa:

… fără ploaie, vânt sau frig, fără frunze umede care să ţi se lipească de cizme, fără bălţi de noroi la fiecare pas. Doar aşa, liniştită, călduţă, uşor însorită…

Înainte de toate, ca nu cumva să vă inducă titlul în eroare, ţin să menţionez că sunt absolut înnebunită după House şi că aş putea să mă uit şi la 50 episoade în continuu, dacă ar fi anatomic posibil. Până şi personajul cumplit de enervant al lui House creează dependenţă ! Însă nu trebuie să studiezi fiecare episod în detaliu să remarci că există o structură tipică şi că la disgnosticul diferenţial se repetă aceleaşi posibile 15 boli rare, 10 potenţiali viruşi sau 13 bacterii, dar măcar ajungi să înveţi foarte multe lucruri (pe care le uiţi până a 2-a zi, dar noroc că mai există încă un episod care să-ţi amintească ce sunt Pica ori Behçet).

Însă, în cazul meu, toate astea nu fac decât să-mi sporească ipohondria, care depăşeşte oricum limitele bunului simţ. House mă face să cred că dacă aş înghiţi cumva o muscă este posibil să fac hemoragie cerebrală sau măcar să mi se blocheze rinichii, aşa că nici nu mai îndrăznesc să merg cu gura căscată pe stradă de frica muştelor. De asemenea, trăiesc cu teama secretă (care e pe cale să nu mai fie aşa secretă) că aş putea suferi de o boală rară sau un sindrom dubios şi am început să văd simptome posibile chiar şi la cel mai mic strănut. Prima astfel de boală rară de pe lista mea e Cushing, mi-am dat eu seama că mă pândeşte din umbră, judecând după activitatea glandelor suprarenale.

Mă uit şi la Grey’s Anatomy de mai bine de 2 ani, însă rar mi s-a întâmplat să-mi dea gânduri din-astea. Cred că e din cauza faptului că abundă în probleme sentimentale şi lacrimile vărsate la fiecare episod îmi abat mintea de la ipohondria-mi caracteristică. House e medicină pură, cu toate exagerările de rigoare (cum este cu putinţă să faci hemoragie pe toate părţile şi blocaj renal de la o amărâtă de scobitoare?).

Oricum, ştiu că n-o să rezist tentaţiei şi o să mă uit la încă un episod din House. Până la urmă, viaţa merge liniştit înainte, mâine voi suferi de o nouă boală rară…

Nu aţi înţeles, titlul arată cam aşa: Cum o să scriu eu un roman?!

NaNoWriMo zice că este suficient să scrii în medie 1700 cuvinte pe pentru ca la sfârşitul lunii să ajungi la frumoasa sumă de 50.000 cuvinte, adică să-ţi atingi obiectivul şi să finalizezi romanul.

M-am apucat şi eu de scris acum 3 zile şi am reuşit să mă menţin în grafic, ba chiar să i-o şi iau puţin înainte. Şi eu mă mir că am trecut cu puţin de 5000 de cuvinte, mi se umple inima de bucurie când văd atâtea pagini scrise cu mânuţa mea. De cele mai multe ori mă folosesc de ideile care-mi vin pe moment sau de cele care-mi mai răsar în minte în timpul zilei. Noaptea este singurul moment când pot să scriu pentru că doar atunci reuşesc să-mi adun cuvintele, dard in nefericire sunt prea obosită să mă concentrez prea intens.

De aceea, presimt că inspiraţia îmi va secătui în scurt timp, aşa că îmi vor prinde bine nişte idei din afară. Deci o să vă povestesc şi voi despre ce scriu ca să facem un brainstorming sau, mai degrabă, un blogstorming.

Romanul meu este despre viaţa unui clown. Ceea ce se vrea a fi mai inedit e că personajul povesteşte despre meseria lui ca despre o artă şi este clown sub acoperire, nici unul din cunoscuţii lui nu bănuiesc cu ce se ocupă. Momentan sunt încă în faza în care scriu despre pregătirea lui şi despre identitatea secretă, dar va trebui să trec în curând la partea aventuroasă a muncii lui. Totul se vrea, într-un fel, o parodie la Secret Diary of a Call Girl sau Aventurile unei prostituate de lux de Belle de Jour, dacă aţi văzut serialul, respectiv citit cartea. Însă în loc să fie vorba despre o prostituată, scriu despre un clown. Aţi simţit ironia fină ?

Deci când o să am eu nevoie, voi să fiţi pregătiţi să aruncaţi cu idei !

P.S. Către ceilalţi “scriitori” (Ela, Liana, Ambasadoarea): vouă cum vă merge ?

La fel ca şi a bea, a mânca, a lenevi…

Deşi nu mă simt neapărat pregătită în acest moment al vieţii mele să scriu ceva care chiar să conteze, îmi dau seama că ar fi totuşi un bun exerciţiu pentru o zi viitoare. De aceea, în noiembrie o să scriu un roman. Sau cel puţin ăsta e planul…

Inspirată de Ela, m’am înscris şi eu, la fel ca alte mii de oameni, pe NaNoWriMo, adică National Novel Writing Month – un site care îşi propune să scoată scriitorul din tine şi să’l pună la treabă. Scopul este ca între 1 şi 30 noiembrie să reuşeşti să scrii minim 50.000 cuvinte, pe undeva pe la 170 pagini.

Obiectivul pare imposibil, dar NaNoWriMo garantează că lucrurile nu sunt atât de suprarealiste cum arată la prima vedere. La fel arată şi la a doua vedere, a treia, poate chiar şi a zecea, eu una de două săptămâni deja mă tot întreb dacă aş fi în stare să scriu atâta…

Totuşi, NaNoWriMo se vrea a fi, pe lângă multe altele, o metodă de a lupta împotriva lipsei de inspiraţie. Dacă ajungi să scrii zilnic câte 1700 de cuvinte, cum te sfătuiesc ei, în mod sigur nimic nu’ţi va mai sta în cale. Scopul e să scrii pur şi simplu ce’ţi vine în minte fără să’ţi faci griji privind calitatea, noiembrie nu înseamnă decât cantitate, în decembrie începe editarea draft-ului.

Eu o să încerc. Am deja o idee de ce aş vrea să scriu, însă cu ea nu aş putea umple nici 10 pagini, aşa că mă bazez pe inspiraţie (care ar face bine să apară pe parcurs). Am prostul obicei de a începe prea multe lucruri deodată şi de a le abandona la primul obstacol, deci ar fi o minune ca NaNoWriMo să reuşească să mă vindece de maladia amânatului…

Cine se mai încumetă?

Compania în care lucrez eu de câteva luni este de origine franceză. Şi cum vanitatea francezilor de pretutindeni atinge cote inestimabile, aşa se face că totul pe aici nu poate fi scris în altă limbă decât cea proaspăt menţionată. Avem Windows în franceză, Google în franceză, precum şi tastatură franţuzească. N’ar fi nimic rău în asta dacă francezii n’ar fi o naţie suficient de sucită încât să inverseze şi să pună alandala mai mult de jumătate din taste. Cel mai enervant exemplu este A-ul aşezat strategic de stupid în locul lui Q. De unde rezultă frecvent fraze precum ‘Qnq qre qcqdeq’ (Ana are acadea, în traducere liberă din franceza pentru demenţi). Şi exemplele pot continua la nesfârşit…

 Să utilizezi o asemenea tastatură 8 ore pe zi presupune o activitate cerebrală comparabilă cu cea pe care o implică şi fizica cuantică. Cum nu toţi suntem savanţi, există în permanenţă riscul să inventăm cuvinte care de care mai ilizibile şi mai ilogice. De aceea, la primul contact cu tastatura-minune, toată lumea s’a confruntat cu un adevărat atac de apoplexie. Cea mai simpatică replică i’a aparţinut unui coleg care, după îndelungate imprecaţii, a exclamat :

Sunt român, să’mi dea tastatură englezească!

L’au dat afară dupa 5 zile, dar e irrelevant pentru că nu avea nimic de a face cu tastatura…

Indiferent de ce ar spune gurile rele, Facebook chiar ne face viaţa mai uşoară. Cum altfel am putea păstra legătura cu prietenii şi cunoscuţii cu care nu (mai) împărţim acelaşi fus orar? Cum am afla cine pe unde şi’a mai petrecut vacanţa, care şi’a dat licenţa şi care a început un master, câţi au probleme amoroase şi care dintre ei petrece până în zori, cum le mai stă părul şi cu cine îşi petrec timpul liber ?

Pe Facebook poţi să citeşti bloguri şi tweet-uri, poţi să afli nenumărate site-uri interesante şi chiar să te descoperi pe tine însuţi. Dacă nu ar fi testele de pe Facebook, cum altfel ai afla ce băutură alcoolică eşti, ce practică sexuală neobişnuită te caracterizează, de ce vei fi arestat pe viitor şi care ţi’e numele de prostituată?

Ştiu că sunteţi de acord cu mine , you’ll write it on my wall

Pentru că tot e criză (aşa zice Pro Tv), mi’am găsit şi eu o nouă ocupaţie, foarte benefică şi relativ profitabilă de a mai câştiga o pâine pe lângă cea de salariu (a se citi “pantofi”, că am zis că nu mai consum pâine). Aşa că în ultimele zile m’am îndeletnicit cu traducerea în portugheză a unui manual de utilizare a unui ferăastrău pe care l’a făcut mama lui circular şi cu scopul de a tăia lemne pentru şantiere. Puteţi să râdeţi cât vreţi, ştiu că nu prea le am cu ferăstraiele, dar nu e deloc uşor să faci un ban cinstit fără să dai în cap la oameni pe stradă, da?

Ferăstrăul ăsta pare o treabă tare bună la casa, pardon, şantierul omului, însă tot traducând de zor am constatat câtă responsabilitate atârnă de fapt pe umerii mei. Deci dacă uit cumva să traduc că şuruburile de la cuţitul divizor trebuie bine strânse înainte de acţionarea manetei, incidentul s’ar putea soldacu un număr considerabil de victime. Iar dacă aş fi eu pusă pe şotii şi aş spune “aşezaţi capul pe masa de lucru şi apăsaţi butonul de pornirepentru a verifica integritatea lamei”, aş declanşa un adevărat măcel (şi iar îmi zboară gândul la Happy Tree Friends, sunt o persoană destul de sadică, dacă stau să mă gândesc mai bine).

Acum înţelegeţi câte vieţi depind de fapt de mine şi de ce nu pot eu să dorm noaptea de grijă că aş putea deschide într’o zi televizorul şi aş auzi la Ştirile de la ora 5 câţi muncitori au căzut victimă atacului ucigaş al unui ferăstrău de tăiat lemne?! Aşa că sculeri-matriţeri din toate zările, be afraid, be very afraid!

Mai ştiţi cumva episodul ăla din Friends care se cheamă The One with All the Football în care Chandler îl întreabă pe Joey “Where do Dutch people come from?”. Iar Joey habar n-are şi se bâlbâie încurcat, iar Chandler îi dă ca indiciu “somewhere nere the Netherlands, right?”. Iar Joey, foarte sigur pe el, îi răspunde: “Nice try, see, the Netherlands is this make-believe place where Peter Pan and Tinkerbell come from!” ) Geography for the insane…

M-am folosit de această introducere pentru că 1. sunt innebunită după Friends şi 2. vroiam să vă demonstrez că oameni ca Joey chiar există printre noi! Am un amic italian, venit cu bursă Erasmus la Bucureşti, care îmi povestea într-o seară:

- I have a room mate and he said he is Dutch. What is Dutch? mă întreabă el.

- Oh, Dutch people are from the Netherlands, îi răspund.

- What is the Netherlands? Şi cea mai nedumerită expresie i s-a întipărit pe chip. Probabil că în acele momente i s-au perindat prin minte poveşti nemuritoare despre Narnia, Tărâmul Fermecat, Hogwarts sau Stăpânul inelelelor şi la fel de probabil e că abia aştepta să fugă o mie de ani lumină departe de colegul lui cel Dutch. Aşa că i-am curmat suferinţa:

- The Netherlands is what we call Olanda…

- Aaa, Olanda, certo! That’s why he said Amsterdam!

Deci, cum spuneam, Joey există şi in real life. Iar eu am bafta să mă întâlnesc cu el de fiecare dată când poftesc

Am o agendă, mică şi ponosită. Cândva a fost albă şi lucioasă, dar a văzut prea multe la viaţa ei să mai rămână ca altădată. A petrecut luni de zile în Lisabona, unde s’a îngroşat cu poveşti despre portughezi şi alte naţii, despre Lene, Barbie şi Românu’, despre caragialisme. Apoi s’a întors la Bucureşti şi poveştile au devenit mai nostalgice, mai ironice, mai vesele sau mai triste.

După un an întreg, agenda asta a devenit parcă o bucăţică din mine. Atâta “eu” a încăput în ea, încât mi se pare că nici nu m’aş mai recunoaşte dacă n’aş purta’o tot timpul după mine. Acolo unde sunt eu, e şi ea, se cuibăreşte de minune în orice poşetă aş vârî’o. Şi când o văd sau dau de ea întâmplător, simt cum mă năpădesc toate gândurile deopotrivă, gânduri pe care dacă le înşir cum trebuie, după gust, culoare şi miros, sigur iese ceva bun.

Multe pagini din agendă au devenit posturi pe care le citiţi chiar acum, însă pe câteva dintre ele le păstrez doar pe hârtie. Pentru că unele sunt gânduri pe care n’aş vrea să le ştiu în capul altcuiva, iar pentru altele încă n’a sosit momentul să fie libere.

Cred că agenda e lucrul care mă face să mă simt la fel de “eu” în fiecare zi. Să fiu eu, dincolo de ciclul birou-pat-birou-pat în care risc să mă pierd. De aceea, cred în puterea magică a agendei şi îmi place să daruiesc diverse forme de carnete şi carneţele şi celor care îmi sunt dragi. Pentru că fiecare are nevoie de o agendă care să’i amintească zi de zi că n’ar trebui să trecem prin viaţă fără gânduri şi fără vise.

Eu de când mă ştiu am fost un copil tare cuminte. Si numai bucurii le’am facut alor mei.

De exemplu, cred că maica’mea n’o sa uite vreodată o anume zi de vară, oricât de mulţi ani ar fi trecut de atunci. Aveam vreo 5 ani, eram la ţară şi descoperisem o nouă jucărie – nu ştiu dacă vă mai amintiti voi, cei nascuţi înaintea lui Pokemon şi a Hi5-ului, dar pe vremuri existau nişte sifoane de sticlă, verzi şi care nu lipseau din nicio gospodărie respectabilă. Ei bine, eu facusem o pasiune pentru furtunul din interiorul lor, pe care îl preferam oricarei păpusi ceauşiste.

Copil de’o şchioapă cum eram, m’a pus Dumnezeu să alerg cu furtunul ăla de sticlă în timp ce’l foloseam pe post de fluier. Adica în gură. Pentru fanii Happy Tree Friends, cred că scenariul v’a trecut deja prin fata ochilor. Cert e că s’a lăsat cu râuri de sânge când m’am împiedicat – furtunul s’a făcut ţăndări si cioburi, mare noroc că a fost din sticlă. Putea, evident, să’mi iasă prin creier, dar n’a facut decât să mi se înfigă în cerul gurii, de unde nu ştiu cum a ieşit că eu nu’mi mai amintesc decât fix momentul în care încă mai zburdam, iar apoi sângele. Si nici nu cred că vreau să’mi amintesc. Iar mama nu cred că intentionează să’şi publice memoriile prea curând, deci poveştile copilăriei mele se vor pierde în negura vremurilor…

Dar bănuiesc că mai toti copiii se pot lăuda cu astfel de poveşti, nu?

Mie mi-e frică de doctori, dar am reuşit să ajung la performanţa nesperată ca şi doctorilor să le fie frică de mine! Secretul acestei relaţii fructuoase pacient-medic este perseverenţa. Din partea mea, bineînţeles! De exemplu, în ultimele 6 luni am avut deosebita plăcere să-mi fac nu mai puţin de 4 analize de sânge şi 2 ecografii, un record personal în domeniu.

Ştiu că există o vorbă din popor care susţine că “Cine se caută, găseşte”, dar mie-mi place să insist. Nu de alta, dar e un sentiment reconfortant să ştii că averea pe care o plăteşti lunar din propriul salariu pentru sănătate şi CAS nu se duce chiar pe apa sâmbetei, ci se materializează în consultaţii, reţete compensate şi analize parţial decontate.

Aşa se face că principala mea victimă e medicul de familie, al cărui singur cusur este că-i o persoană prea drăguţă. Cel puţin o dată pe lună îi fac plăcerea de a o vizita şi cred că a ajuns să mă recunoască după felul în care bat smerit la uşă. “Irina!” îmi spune zâmbitoare, ascunzându-şi subtil privirea care pare să grăiască “Pe barba lui Hipocrate, de data asta ce mai vrei?!”. Aici începe maratonul doftoricesc: eu mă vait, ea mă trimite mai departe la un ceva-olog, care, la rândul lui, e dator să-mi răspundă la toate întrebările gândite şi negândite. -Ologul îmi spune că, totuşi, n-ar fi rău să merg şi la un altceva-olog, unde o iau de la capăt cu toată balada mea medicală şi pe care îl agasez cu o nouă serie de dileme, cărora numai o nouă ecografie şi un set întreg de analize le-ar putea da de cap. -Ologul îmi dă şi el o reţetă cu diverse medicamente pe post de praf în ochi, pe care eu le cumpăr cu speranţă în glas şi cu bani din portofel, după care petrec ore întregi citindu-le prospectele (mă fascinează prospectele!).

Închipuiţi-vă că toate astea se întâmplă în mai puţin de 24 ore, un adevărat maraton în care orbecăi ca turbată de la un doctor-olog la altul. Mărturisesc că preferata mea este doctoriţa dermatolog, al cărei ten perfect mă hipnotizează şi mă face să mă întorc la ea lună de lună în speranţa că s-o lua şi la mine măcar un strop din atâta perfecţiune de piele. Şi de păr, şi chiar şi de ochi. În toate aceste luni am descoperit -ologi de care nici nu bănuiam că există şi am ajuns la aşa o performanţă că pot să-mi dau seama ce fel de -olog e fiecare după ce îl aud vorbind timp de 15 secunde. Ce-i drept, e un -olog pe care l-am ratat şi cu care ar fi trebuit poate să-mi încep maratonul, şi anume… psiholog. Dar mă tem că aşa el ar fi fost singurul -olog din tot maratonul!

Profit de ocazia acestui post să o întreb oficial pe proaspăta absolventă Anda ce fel de -olog o să se facă ea când o să fie mare. Mulţumesc.

Roba e mereu prea lungă şi prea largă şi hainele ţi se lipesc de piele pe sub ea. Iar toca nu’ţi vine niciodata cum ar trebui, îţi strică părul pe care l’ai aranjat ore întregi special pentru această ocazie. Şi şnurul nu stă deloc cum l’ai aşezat, plus că nimeni nu pare să ştie pe ce parte ar trebui să’l laşi, pe stânga, pe dreapta, pe spate?

Şi’n jurul tău sunt sute de oameni la fel îmbrăcaţi, chinuiţi de aceleaşi robe şi toci nepotrivite. Unii ţi’au fost colegi, pe alţii îi ştii din vedere, câţiva îţi sunt total necunoscuţi, iar vreo doi-trei ţi’au fost alături ani la rând…

Abia aşteptai să se termine, să fii liber, să’ţi începi în sfârşit viaţa, şi nu’ţi vine să crezi că tocmai acum te’au năpădit emoţii pe care nu ţi’ai fi închipuit să le ai. Ochii ţi se umplu de lacrimi – lacrimi pentru cei pe care nu’i vei mai vedea, pentru cei care ar fi trebuit să fie cu tine, dar sunt departe, pentru cei fără de care nu te simţi întreg…

Ce repede’au trecut 3 ani… Câte vise spulberate şi câte speranţe împlinite, câte trepte de urcat şi câte lacrimi de vărsat, cine să le mai ştie şirul? Încotro o vei apuca, acum când viaţa pare să te ducă înspre nicăieri?

Şi nu mai rămâne decât momentul când tu nu mai eşti tu, când cei din jur devin altcineva. Şi pe deasupra ta zboară tocile în toate direcţiile, toci care niciodată nu stau pe cap aşa cum ar trebui, cu şnururi înnodate şi incomode… Şterge’ţi lacrimile, acum eşti absolvent.

Statistic vorbind, am scris până acum 173 posturi, 174 cu cel pe care îl citiţi chiar acum. Cel mai accesat dintre toate este O antologie a Hi5-ului şi probabil că aşa va şi rămâne, dat fiind că mulţi ani de acum încolo puştii de clasa a 7-a tot or să mai caute în disperare „aspecte pentru Hi5”, pentru că asta’i lumea în care trăim, nu avem de ce să o negăm. Însă cel mai surprinzător e faptul că următorul post ca număr de cititori este cel pe care l’am numit Cum te vezi peste 5 ani şi în care vă povesteam, printre altele, cum visez eu să lucrez la Lonely Planet într’o zi cu soare.

Dacă dai search pe google pentru „cum te vezi peste 5 ani”, prima pagină pe care ţi’o va afişa este cea către blogul meu. Înaintea sfaturilor pertinente pe care ţi le’ar putea da BestJobs, înaintea instrucţiunilor din partea consilierilor în carieră, înaintea articolelor din presa de specialitate, lumea ajunge să citească despre cât mi’s mie de antipatice corporaţiile şi cât de aiurea consider eu că e această întrebare. Total irelevant, aţi spune. E trist că nimeni nu’şi primeşte răspunsul sperat.

Dar cel mai trist e ceea ce caută: un răspuns standard la o întrebare care se presupune că ar trebui să îţi ofere detalii preţioase despre omul căreia i’o adresezi. O întrebare care poate s’a vrut neconvenţională, dar care a ajuns atât de banală… Ce relevanţă mai are să’l întrebi pe cel din faţa ta cum se vede peste 5 ani când el nu va face decât să’ţi citeze dintr’un articol de pe net (nu din postul meu, doamne fereşte, să nu uităm că există BestJobs)? E ca un ritual în care întrebarea şi răspunsul sunt mereu aceleaşi chiar şi când vorbeşti cu persoane radical diferite, fie ele ingineri sau profesori.

De ce avem nevoie de google să ne spună cum vrem noi să fim peste 5 ani? Să fie pentru că am fost crescuţi să spunem şi să facem mereu ceea ce trebuie? Sau poate pentru că sunt din ce în ce mai mulţi oameni care nu ştiu ce vor de fapt de la propria viaţă? Să fie oare criza care să ne facă să ne dorim un job cu orice preţ? Mie mi se pare că asta e adevărata criză – faptul că ne’am pierdut direcţia şi că avem nevoie de google să ne îndrume.

Pe vremuri, engleza se rezuma în mare parte la British English şi American English, cele două mari rivale. Însă, odată cu globalizarea, lucrurile au început să se diversifice haotic în toate direcţiile. Aşa se face că, într-o bună zi, a apărut Herr German English, radical diferită de variantele iniţiale şi pe care o recunoşti dintr-o mie. Ză Russian English este şi ea o formă teribil de populară, din aceeaşi categorie făcând parte şi Polish English, care vă garantez că e absolut delicioasă. Iar Italian English cred că nu mai are nevoie de nici o prezentare, orice om ar trebui să o audă măcar o dată în viaţă ca să poată spune că nu a trăit degeaba!

Eu încă mă întreb cum de nu s-a inventat şi Romanian English… Să fie oare pentru că noi suntem o naţie tare iscusită într-ale limbilor străine, pe care dacă ne străduim reuşim să le învăţăm fără nici un accent distinctiv? Sau poate pentru că suntem conştienţi de limitările pe care ni le impune propria noastră limbă prin intermediul căreia nu putem comunica decât între noi?

Eu una aveam 7 ani când am început să învăţ engleza. Primii mei profesori au fost Dick Dastardly and Muttley, Johnny Bravo, Dexter, Scooby-Doo, precum şi Powerpuff Girls (Cartoon Network-ul de altădată, pentru cine s-a născut prea târziu), iar în şcoală a devenit materia mea preferată. De aceea mi-am şi dorit să o studiez în continuare la facultate, unde am descoperit literatura britanică şi americană şi am început să citesc masiv cărţi în original.

Şi iată că, după 15 ani de engleză – o viaţă de om aproape! – dacă vreau să mă înscriu la un master oriunde peste hotare (şi cam vreau), nimeni nu mă crede că ştiu engleză doar pentru că am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. N-aş putea să spun exact de ce se întâmplă acest lucru, însă una din cauze ar putea fi această adevărată manie cu care ne confruntăm: toată lumea îşi doreşte să aibă studii superioare. Nu e nimic straniu în a vrea să faci o facultate, ceea ce e ciudat e doar faptul că, pentru a-ţi împlini acest vis, nu ai nevoie decât de câteva milioane de lei pe an. Cum există nenumărate facultăţi chiar şi la parterul blocurilor, nimeni nu mai trebuie să depună alt efort decât să răspundă la întrebarea ”cash or credit” ca să devină fericitul popesor al unei diplome de absolvent. De aceea, cel mai mare avantaj al unui atestat de limbă e faptul că este incontestabil şi universal recunoscut. Nimeni nu ar îndrăzni vreodată să insinueze că examenul de Cambridge, IELTS sau Toefl îl poţi trece şi altfel decât prin ceea ce ştii cu adevărat.

Unul din visele mele, încă de când am început să învăţ engleza mai serios, a fost să iau atestatul de Cambridge, pe care l-am văzut mereu ca pe Sfântul Graal al vorbitorilor de engleză de pretutindeni. Mi-a părut rău că nu am dat examenul în timpul liceului, aşa cum au făcut-o mulţi dintre colegii mei, dar am decis să remediez această situaţie. Motivele sunt nenumărate, însă le-aş rezuma astfel: pentru că vreau, pentru că pot, pentru că trebuie.

Fie că alegi Cambridge sau IELTS, certificatul de limbă este condiția primordială atunci când vrei să aplici pentru un program de studii sau un job peste hotare, nimeni nu te ia în serios până nu demonstrezi că știi engleză. Însă cel mai important lucru pe care îl pot face atestatele este ceea ce nu ar reuşi nici măcar o armată întreagă de psihologi şi terapeuţi: te motivează. Te ambiţionează. Îţi dau un ţel spre care să te îndrepţi. Şi ţelul nu este doar să iei examenul cu o notă cât mai mare, dar şi să fii cu adevărat mai bun, mai pregătit, mai sigur pe tine şi pe cunoştinţele tale. Nu e doar un instrument, ci şi un scop în sine. Și indiferent încotro vei alege să te îndrepți pe viitor, n-ar strica să ai în buzunar, pe lângă pașaport și hartă, un atestat de limbă engleză – just in case you want to reach for the stars

Acest articol este scris pentru concursul organizat de centrul de invatare a limbii engleze Shakespeare School, în parteneriat cu amdoar18ani.ro.

Spuneţi-mi, vă rog, că eu am trăit până acum într-un univers paralel! Pentru că bunul meu prieten ET, care practic m-a şi crescut de când m-au răpit pe mine extratereştrii acum mulţi ani lumină, m-a învăţat că pluralul de la Cola nu e nicidecum Cole, ci e chiar Cola, pentru că la magazin nu zice nimeni „Daţi-mi şi mie două Cole”, ci „Daţi-mi şi mie două Cola”, frază din care s-ar înţelege oarecum sintagma „sticle de Cola”. Dacă spui Cole e ca şi cum ai spune Fante sau Mountain Dewe şi pe bune că n-ar avea niciun sens! Că doar dacii nu ziceau „barză, viezure, brânză, Cole”, ce s-o mai zbate el Burebista în mormânt cu gândul la nişte Cole reci…

Un an de când am zburat prima dată, un an de când am pus întâia oară piciorul pe pământ străin, un an de când mi’am văzut visul cu ochii.

Şi ştiu că n’ar trebui să fiu tristă că s’a terminat, ci să mă bucur că s’a întâmplat. Dar nu pot deloc să’mi înving teama că nu se va mai întâmpla niciodată, că n’o să mai am şansa să trăiesc departe, acolo, undeva , altundeva… Că o să rămân mereu nicăieri…

Cum sunt trecută prin viaţă datorită celor 22 de primăveri pe care le’am trăit, îmi permit să mă dau cu părerea despre atât de multe lucruri, încât m’am gândit să vă surprind cu ceva neaşteptat. Aşadar, astăzi avem în program… protecţia muncii. Voi aţi remarcat cât poate fi de stufoasă legislaţia în domeniu, dar cât de superficial este ea aplicată la noi? Am făcut eu un studiu de caz.

La primul meu job – muncă de birou, protecţia muncii ne’o făcea domnu’ Marian, un nene tare simpatic şi mai eficient decât însuşi Sf. Duh. Tot procesul de instruire dura circa 3 min. şi 20 sec., cu tot cu discuţiile despre starea vremii, comentariile privind ultimul meci din Divizia A şi semnarea formularelor în dublu exemplar. Lucrurile se desfăşurau la fel de proactiv ca’n orice corporaţie, noi semnam zâmbitori fără să ştim ce şi toată lumea era fericită.

La al doilea job am lucrat pe şantier, ceea ce presupunea şi o oarecare muncă de teren, de unde s’ar putea crede că am avut parte de un instructaj ca la carte. Ca la carte a şi fost: m’am trezit cu legislaţia în mână (un ditai catastiful cât ultimul volum din Harry Potter) cu indicaţia de a o citi din scoarţă’n scoarţă şi de a memora, eventual, pasajele de maxim interes. Eu una sunt o cititoare acerbă, dar cum n’am putut să percep valoarea literar-artistică a unui asemenea document, m’am plictisit subit după nici 2 pagini. Echipament de protecţie n’am avut, din fericire nu mi’a picat nicio grindă’n cap şi nici nu s’a surpat vreo culee peste mine (a se remarca vocabularul tehnic ), singurul inconvenient a fost că mi se cam strica pedichiura când mergeam pe teren.

La al treilea job m’am întors la activităţi paşnice de birou, cum vă şi spuneam cândva. Ceea ce a presupus, evident, deja ritualica protecţie a muncii, însă de data asta am avut parte de cel mai temeinic instructaj din toată existenţa mea. „Să vă povestesc” – cu ghilimele, că nu am zis eu asta, ci doamna instructor & stuff. După ce ni s’a făcut o prezentare succintă a normelor şi legilor în vigoare, am trecut la partea practică a lucrurilor, în care doamna pe care o s’o numesc simbolic Gură-de-Aur ne’a spus poveşti nemuritoare.

Poveşti din câmpul muncii cu Feţi-Frumoşi care au fost accidentaţi pe trecerea de pietoni când se duceau la servici şi au rămas paralizaţi până la adânci bătrâneţi sau cu Ilene Cosânzenecare şi’au rupt gâtul pe scări pentru că nu se ţineau de balustradă sau care s’au electrocutat crunt după ce au scăpat paharul cu apă pe instalaţia electrică (don’t ask!). Ne’a părut tare rău de Scufiţa-Roşie când nu a văzut uşa de sticlă şi a intrat cu capul în ea, tăindu’şi jugulara, şi am oftat adânc când am aflat că Prinţul Fermecat şi’a înfipt un pix în ochi când a vrut să dea noroc cu un coleg. Însă cel mai tare ni s’a sfâşiat inima când Albă-ca-Zăpada, încercând să taie o coală de hârtie cu limba, şi’a secţionat efectiv corneea! (Dacăm scoatem tot ce înseamnă „Făt-Frumos” sau „Scufiţa Roşie” din poveştile astea, ajungem la istorisirile care ni s’au spus nouă de fapt, dar eu n’am vrut să vă sperii!)

Deci dacă mai auziţi vreodată cuvintele „să vă povestesc” din partea unui inspector de protecţia muncii (sau ce’o fi fost doamna Gură-de-Aur), atunci în nici un caz să nu defaceţi punga de popcorn, respectiv seminţe, că sigur nu’i de bine! O să aveţi parte de o experienţă pentru care până şi Happy Tree Friends v’ar invidia!

Mulţi dintre cei care mă citesc şi nu mă cunosc îşi închipuie că eu chiar sunt (o) Barbie. Că sunt expansivă şi că îmi place să fiu în centrul atenţiei. Că sunt egocentrică şi că monopolizez toate discuţiile. Că nu’mi tace gura şi că vorbesc precum scriu – adică mult, interminabil poate. Că port ojă fuchsia şi că nu respir fără lipgloss.

Şi cine mă cunoaşte rămâne surprins că nu folosesc (aproape) niciodată ojă şi că balsamul incolor de la Nivea e cam tot ce văd buzele mele. Că sunt de fapt introvertită şi că ascult mai mult decât vorbesc. Că’s foarte calmă şi că deloc nu’mi place să simt toate privirile aţintite asupra mea. Că sunt mai pesimistă decât las să se vadă şi că mi’e tare teamă că mi’am ratat viaţa prin deciziile pe care le’am luat cândva.

Şi ca să vă faceţi o imagine şi mai completă, ar trebui să menţionez că sunt mioapă şi că port ochelari. Am 1.72 m, gleznele mi’a prea subţiri şi mâinile prea lungi. Dar am picioare mişto şi mă îmbrac chiar fain. Port mărimea 36 la pantaloni şi rareori spun ce număr am la picior, dar mă autointitulez Big Foot. Am mai puţine kilograme decât o cere înălţimea, dar mi se pare tot timpul că sunt grasă. Sunt obsedată să mănânc sănătos şi am remuşcări de fiecare dată când nu o fac. Colecţionez cercei hand-made, îmi plac tricourile cu mesaje şi sunt înnebunită după poşete. Ador să fiu turist şi îmi place să merg cu trenul, cu avionul şi cu maşina. Strâng vederi şi hărţi de peste tot pe unde mă duc şi nu trece zi în care să nu visez la o nouă călătorie. Toate iubirile mele sunt imposibile şi îmi place la nebunie tequila, pe care o beau schiar şi fără  lămâie.

Acum ştiţi ce e de ştiut.

Pe bune de nu e. Şi asta o spune un om cu experienţă. Experienţa a 1000 km străbătuţi în doar 3 zile care s’au dovedit a fi de vis. De mai bine de un an şi ceva plănuiam să văd 3 oraşe de la noi: Timişoara, Sibiu şi Cluj. Tiramisu l’am tăiat de pe listă luna trecută, iar acum am hotărât subit că trebuie musai să ajung la Sibiu, că tot am avut o săptămână liberă. Peste câteva ore avem biletul de tren, cazarea asigurată şi tovarăşi de drum. Atâta’s de spontană, să nu mă deochi .

Joi de dimineaţă am fost in Sinaia, unde am şi petrecut o zi şi’o noapte. Dat fiind că nu există prea multe modalităţi de entertainment în Sinaia, iar bicicletele sunt scandalos de scumpe de închiriat (15 lei ora!!!), până la urmă tot la Peleş am ajuns, pe care oricum vroiam să’l revăd. Cred că e primul muzeu la care am fost vreodată în copilărie şi îmi aminteam şi acum, după vreo 15 ani, de veşnicii botoşi cu care trebuie să te încalţi în timpul vizitei. Ştiu că au covoare peste tot şi că’s greu de întreţinut, dar eu chiar n’am mai auzit vreodata de vreun muzeu să practice acest obicei! Oricum, Peleş rămâne la fel de superb ca întotdeauna din toate punctele de vedere, cu excepţia personalului prea obosit şi sictirit să’ţi mai inspire vreun sentiment înălţător.

Vineri am plecat spre Sibiu şi am avut legătură în Mediaş, unde urma să stăm o oră întreagă. Aşa că am profitat de timpul ăsta să vedem şi Mediaşul, că tot eram acolo. E un oraş mai micuţ decât îmi imaginam eu de la distanţă, aşa că ora asta ne’a fost mai mult decât suficientă să vedem cam tot ce ţinea de centrul vechi.

După care ne’am urcat în personalul către Sibiu, unde am ajuns pe la prânz, după vreo 7 ore de mers. Eu una mă declar absolut impresionată de ce am văzut şi de tot ce înseamnă centrul Sibiului, de felul în care a fost discret renovat, de ceea ce ţi se oferă ca vizitator. Cred că este cel mai turistic oraş de la noi, cu punct de informare şi hărţi gratuite (de unde mi’am luat nişte vederi tare faine – eu sunt colecţionară de vederi). E mare lucru să ai primar neamţ, pe cuvânt! Oameni frumoşi şi civilizaţi, flori la ferestrele caselor, străzi curate, turişti cu harta’n mână, terase drăguţe, multe second hand-uri (din care n’am ratat decât vreo 2-3), îngheţată delicioasă şi covrigi gustoşi… N’am avut timp de muzee, nici măcar de Bruckental, dar am urcat în Turnul Sfatului de unde priveliştea e superbă şi merită tot sufletul pe care ţi’l dai urcându’i scările. Şi ce mi s’a părut mie de neuitat au fost ferestrele din acoperişurile caselor care arătau ca nişte pleoape întredeschise, parcă te şi treceau fiorii închipuindu’ţi cum te privea cineva din spatele lor.

Am plecat aproape de 12 noaptea din Sibiu şi am ajuns în Sinaia spre dimineaţă, după alte 7 ore cu trenul pe aceeaşi rută. Ne’am luat bagajele şi am urcat în primul tren spre Bucureşti, pe la vreo 7 dimineaţa. Pentru cine n’a aflat încă, de ceva timp pe Valea Prahovei se circulă absolut execrabil – şi aici nu vorbesc de drumul cu maşina, ci de trenuri, care au veşnic o întârziere de minim o oră. Din cauza asta era să’mi pierd legătura spre Buzău, aşa că din Gara de Nord m’am aruncat pur şi simplu în acceleratul spre casă, am fost ca James Bond. Ideea e că nici nu prea ştiam în ce tren m’am urcat, nu văzusem decât că scria Galaţi pe el şi abia pe la Ploieşti m’am convins că e cel care trebuie.

La Buzău am dormit vreo 15 ore continuu, nici nu ştiu de ce m’am mai dus. A, da, pentru prăjitura maica’mii . Chiar merită! A, şi am văzut primul episod din House, presimt că vor mai urma şi altele.

Făcând un bilanţ, cifrele ar fi următoarele: 3 zile, aproape 1000 km, 7 trenuri schimbate, cam 20 ore de mers cu trenul, 3 oraşe vizitate, 3 perechi de cercei noi (unii de cadou) şi 3 tricouri cumpărate, febră musculară şi oboseală cât cuprinde. Dar a fost atât de fain…

Postul pe care fiecare dintre voi îl aşteptaţi cu sufletul la gură de luni întregi, motivul pentru care păsările au refuzat să mai cânte şi urşii să mai hiberneze… Răspundem ascultătorilor se întoarce – de 18 ori mai savuros, mai cosmic, mai fabulos. Pentru că este al 18-lea post din această lungă saga a senseiului Guglea şi a ucenicilor săi. Deci, ce curiozităţi mai au ucenicii veţi afla în continuare:

Întrebarea lunii:

cum sa te alcool – eu cred ca tu te’ai alcool de mult.

Tragedia lunii:

am barbia stramba – ţi’ai ratat existenţa.

Confesiunea lunii:

de mica nu suport gustul si mirosul laptelui – ciudato!

Englezismul lunii:

jocuri fetitele paorpaf si magicianul – era bun şi Cartoon Network la ceva dacă’l lăsau în engleză.

Categoria Experimentală sau Cum o să’mi explodeze mie ratingul în 4.5 secunde, cu dedicaţie absolut specială pentru Flavia:

sex cu bibliotecara barbie – să fie şi cărţile bune la ceva, nu?

jocuri barbi de sarutat baieti in noapte – pur educativ pentru puştii de 12 ani.

jocuri cu barbie cine face sex mai bine – şi eu sunt curioasă cum arată clasamentul.

jocuri barbie se duce la scoala (sex) – ca să vedeţi ce înseamnă şcoala pentru tineretul din ziua de azi.

jocuri super cul barbi goale – da’ super cul, să fie clar!

jocuri barbie la magazin dar nu da nimic – deci nici un pic de sex, dezamăgitor.

felicitare cu barbie care se trage la xex – opa, o poziţie inedită!

barbi nu face asta – cât patos, dumnezeule! Zici că s’ar arunca de pe bloc.

barbie merge in parc cu bunicul – asta e de’a dreptul kinky.

jocuri barbi face lipsa mare si mica – lipsă e vreun regionalism hilar de prin diverse părţi ale ţării?

poze barbie si cei trei muschetari – asta e deja în grup.

barbie isi saruta iubitul, si ce? – da, şi ce?

barbie se pupa cu baieti pe gura – eventual sub formă de tutorial, să mai deprindă şi puştii nişte tehnici avansate.

jocuri barbie sarutandu-se ajungand la sex – cu preludiu cu tot.

barbie face sex in dus – asta e deja nivelul pentru avansaţi.

barbi barbi barbi barbi barbi barbi barbi – sindromul obsesivo-convulsiv.

barbi,./.,;’/;,l];,.,./.,;’=;[[‘;./l./ – iar acum şi în Braille.

Premium şi super bonus:

barbie si cichi cean fac sex – se aştepta cineva la asta?

Categoria Cichi Cean is nambăr oan:

cum se scrie chichi cean – ai scris perfect.

cichi cean furia laptelui – noul lui film.

Categoria Existenţiale sau De profundis:

muzica da farmec existentei – zise Florin Salam către fanii săi.

soarta ii ajuta pe cei curajosi – curaj, găină, că te tai!

furia si alcoolul nu fac casa buna – că bine zici, mântuitorule!

ce faci cand ti-e lene – meditezi.

credeam in tine mai mult decat in mine – Tuddor Chirilă ar pune asta în versuri.

ai o mie de motive sa nu mai fii suparat – viaţa e frumoasă şo păsărelele cântă: iată numai 2 dintre aceste motive.

nu sunt enervat – eşti în stadiul de negare.

inca imi mai este dor de tine – cine i’ar spune aşa ceva lui Guglea?

ce mai spui cand nu mai e nimic de spus – taci, ce e aşa de greu?

ce faci cand nu stii ce sa mai faci? – citeşte mai jos.

as vrea sa mor pentru o noapte – băi Romeo, Shakespeare a murit de mult.

Categoria Matrimoniale:

vreau sa cunosc o femeie din portugalia – şi cu ce te putem ajuta noi?

cum sunt baietii portughezii? – oare la ce răspuns se aşteaptă toată lumea?

ce intrebari cuceresc fetele – “ce părere ai despre teoria arhetipurilor colective a lui jung?”

cum sa cuceresti un baiat – cu întrebarea “la mine sau la tine”.

Categoria Leacuri, farmece, vrăjitorii de la senseiul Guglea:

cum se impaiaza un papagal – cu multe, multe paie.

tratament naturist cu pipota de porumbel – încep să mă simt ca’n Harry Potter.

ce se intampla cand inghitim un sarpe? – cât de cretin trebuie să fii ca să faci asta?

poze de femei care sucesc gitul gainilor – doar mie mi se pare că sună de’a dreptul macabru?

cu ce pot trece cicatricile de la fier – cu trecerea timpului.

vindecarea arborelui genealogic – dar care sunt bolile de care suferă arborii genealogici în general? Ciumă şi dizenterie?

cum ne facem surori de sange – acum e cam târziu că v’aţi născut deja, poate într’o viaţă viitoare.

Categoria Moda pentru nunţi, botezuri, cumetrii:

cum se poarta parul in ziua de astazi – în principiu, pe cap.

staniol pe unghii noutatii – noutatea e că acum marmota înveleşte unghiile în staniol.

cum sa iti faci singur pampoane – înnozi o perdea.

tunsori avantajoase pt nas lung – o pungă pe faţă ar fi mai mult decât suficientă.

frizuri pt cap rotund – orice frizură este adecvată pentru capul rotund. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre capul pătrat…

Categoria Ştiinţa pentru to(n)ţi:

o inventie robot care face temele-in eng – cred că s’au gândit deja japonezii la asta.

ce mi-a placut la chimie in liceu – cel mai mult mi’a plăcut când chiuleam.

cine a inventat tabla inmultirii? – un om fără somn.

cine a inventat paharul berzelius – Berzelius în persoană.

orice numar inmultit cu 0 – face combustie spontană.