José Saramago – Memorialul mănăstirii sau istoria de dincolo de istorie

Şi dacă istoria adevărată nu este cea scrisă în cronici? Şi dacă lucrurile s’au petrecut altfel decât ne închipuim noi? Sunt întrebări care par să răzbată de dincolo de paginile Memorialului Mănăstirii, primul roman care a atras atenţia întregii lumi asupra scriiturii lui José Saramago.

Este una din cărţile prin care Saramago reinventează istoria aşa cum este ea percepută în mod canonic şi rescrie evenimentele petrecute în Portugalia secolului XVIII, când regele João V hotărăşte înălţarea mănăstirii de la Mafra. Adevăraţii eroi ai romanului nu sunt regele şi regina, aşa cum poate tiparele ar fi cerut’o, ci doi oameni de rând, Baltasar şi Blimunda, a căror dragoste se ridică deasupra ororilor epocii, printre care se numără Inchiziţia şi marea epidemie de ciumă.

Însă şi cei doi eroi depăşesc canoanele: el este un soldat care şi’a pierdut mâna stângă pe câmpul de luptă, iar ea este o tânără care poate vedea înăuntrul trupurilor oamenilor, dar nu şi în sufletul lor. Defectele îi fac să fie perfecţi unul pentru celălalt, iar legătura dintre ei este pecetluită de secretul pe care îl ascund. Într’un secol în care până şi îndrăzneala de a visa era pedepsită prin moarte şi vieţile oamenilor se aflau în mâinile Inchiziţiei, cei doi reuşesc ceea ce alţii nici nu au avut curajul să gândească – să zboare.

Interesantă este şi realitatea istorică de la care porneşte romanul. Cronicile atestă atât hotărârea lui Joao V de a construi mănăstirea de la Mafra, dar şi existenţa unei femei cu puteri magice şi a unui părinte Bartolomeu Lourenço care şi’a petrecut întreaga viaţă construind un aparat de zbor, iar bărbaţi precum Baltasar, care să’şi fi pierdut un braţ pe front, au existat cu siguranţă, Portugalia aflându’se la vremea aceea în plin război cu Spania. Saramago împleteşte povestea romanului pornind de la întrebarea Ce s’ar fi întâmplat dacă…?, o întrebare fundamentală pentru tot ceea ce înseamnă opera sa. Ce s’ar fi întâmplat dacă maşinăria ar fi zburat cu adevărat şi dacă femeia cu puteri magice şi soldatul rănitar fi ajutat la construirea ei? Şi ce însemnătate ar fi putut avea toate acestea pentru familia regală portugheză şi cu ridicarea monumentului de la Mafra?

Saramago nu face decât să pună întrebările, pentru că răspunsul se ascunde dincolo de paginile romanului, în fiecare dintre cititori.

Notă: Romanul se găseşte la editura Polirom, într’o traducere foarte bună a Mioarei Caragea, alături de alte romane de’ale lui Saramago.

Şapte, Doamne, şi toţi şapte!

Ela the Cool Chick s’a gândit să mă pună puţin la treabă şi să scoată untul din piticii mei. Din fericire, nu mi’a cerut să scutur decât şapte dintre ei, muzicali de felul lor, ceea ce e o binecuvântare, că la câţi pitici am, ar fi însemnat să se dărâme şantierul peste mine dacă aş fi fost nevoită să’i înşir pe toţi…

Leapşa e leapsă, aşa că nu se discută, doar că am de făcut o menţiune: ordinea piticuţilor e perfect aleatorie, mi’ar fi prea greu acum să’i înşir de la mic la mare…

Piticul number one: atârnă mahmurit pe un norişor şi se hâţână pe Nirvana – Dumb, un cântec care adună în doar câteva minuţele toate mahmurelile existenţei mele şi momentele în care…

My heart is broke
But I have some glue
Help me inhale
And mend it with you

Piticul number two: ascultă obsesiv The Stills – Still in Love Song, un cântec care mi’e foarte drag, dar, pe cât de drag îmi e, pe atât de greu îmi este să’l şi comentez. Nu comentez nici cât de grăitoare sunt versurile, nici cât de sensibilă melodia, nici ce amintiri îmi trezeşte. Prefer să tac şi să ascult…

Piticul number three: repetă obsesiv No change, I can’t change, I can’t change, I can’t change pentru că I’m a million different people from one day to the next – foarte simplu de recunoscut, nu? – The Verve – Bittersweet Symphony. A depăşit de mult graniţele unui simplu cântec, pentru mine (şi piticul meu) e motto, lecţie de viaţă, stare de spirit…

Piticul number four: se bălăngăne pe ritmul Radiohead – Creep, o melodie care îi accentuează dilemele metafizice: What the hell am I doing here?, precum şi I wish I was special sau I dont belong here

Piticul number five: e absolut înnebunit după Travis – Closer şi după vocea lui Fran Healy, care sună live poate chiar mai bine decât on tape – ştiam eu că scoţienii sunt un popor demn de toată stima şi admiraţia. Melodia e pur şi simplu perfectă pentru al meu pitic, mai ales când e cu gândul la The boy with no name

Piticul number six: meditează pe teme mai puţin metafizice, dar suficient de profunde: How did it end up like this / It was only a kiss, it was only a kiss când I’m coming out of my cage în timp ce pe fundal răsună The Killers – Mr Brightside, o melodie foarte addictive pentru piticul meu. Dar Destiny is calling me către ultimul dintre cei şapte…

Piticul number seven: There’s something that i cant quite explain, deci mai bine lăsăm muzica să explice: Blue October – Calling you. Şi cum piticul ăsta a avut ultimul cuvânt (de tăcere), mă retrag în glorie…

… dar nu înainte de a arunca leapşa către Vaca de crosman, Smeagolissima, Domnul Morav şi Zole.

Să vă fie de bine!

Puneţi tunurile pe el!

Gata! Misterul s’a elucidat, adevărul a ieşit la iveală! Şi totul datorită cercetătorilor americani care, după ani de studii şi cercetări minuţioase, au descoperit care este principala cauză a violenţei infantile. Se specula de mult timp că desenele animate ar influenţa negativ comportamentul puştilor, dar oamenii de ştiinţă de peste ocean au ajuns la performanţa de a putea stabili cu exactitate care sunt cele mai dăunătoare dintre toate desenele animate. Este vorba despre însuşi Popeye, sălbaticul şi maleficul marinar, care, cu braţele’i vânjoase, tăbăceşte dosurile piraţilor doar de dragul de a face pe super-eroul proletar.

Cercetătorii au formulat şi o explicaţie pertinentă: “Copiii învaţă din ceea ce văd, învaţă că violenţa funcţionează, că băiatul bun îl bate pe cel rău şi aşa ar trebui să se comporte când cineva se poartă urât cu ei.” Deci luptele de stradă pe care le puteţi remarca în faţa blocului (în faţa oricărui bloc, mai exact), în care sunt implicaţi o mulţime de puşti violenţi, sunt cauzate în totalitate de influenţa nimicitoare a ‘marinerului’. Deci Popeye, în loc să’şi vadă de treaba lui şi să vâslească (sau ce’o mai face un marinar în zilele noastre), ne strică odraslele! Viitorul ţării este ameninţat de flagelul Popeye care îi transformă pe copii din simpli mieluşei gingaşi în gangsteri sălbatici!

Eu mă gândeam că influenţa negativă a lui Popeye se rezumă doar la faptul că este un tutungiu înrăit şi i’ar putea face pe copii să viseze la o pipă. Popeye, cum îl văd eu, este aşa:

-Plusuri: Greu de zis… Un plus ar fi faptul ca pare sa duca o viata sanatoasa, cu tot spanacul pe care il consuma (pacat ca e la cutie si se stie ca alimentele conservate nu au aceleasi proprietati ca cele proaspete), dar cand il vezi tot timpul cu pipa’n gura, nici macar spanacul nu poate compensa atata nicotina…

-Minusuri: Nici nu stiu cu ce sa incep. Are un stil foarte original de a vorbi, aduce foarte mult a oligofren autist. Avand in vedere ca e totusi un barbat intre doua varste, chelia pare sa’l ajunga din urma, lasandu’l cu niscaiva fire gen Morcoveaţă, daca stiti personajul. Insa Papai nu se da batut si salveaza aparentele prin deja clasica si jerpeliata palarie de mariner care este. Si ca tot am adus vorba de mariner, evident ca nu ii lipsesc nici tatuajele clasice cu ancora, motiv specific marinaresc, cate unul pe fiecare dintre bratele sale musculoase. Family Guy au lansat ipoteza ca de fapt muschii astia ai lui sunt niste tumori uriase, ceea ce reiese dintr’o simpla observare a structurii sale anatomice. Ar mai fi multe de adaugat, dar n’as vrea sa exagerez cu detaliile…

(via Dreamboys)

Ştiu ce aţi putea crede. Că ăştia micii văd mai multe atrocităţi la ştirile de la ora 5, la filmele cu chinezoi/ Vandam/ Cichi Cean, la emisiunea Trădaţi în dragoste etc… Dar atâta timp cât cercetătorii americani arată cu degetul spre Popeye ca fiind Răufăcătorul Nr. 1 pentru educaţia copiilor români, atunci nu văd de ce am mai cârcoti atâta! CNA are tot dreptul să interzică difuzarea nenorocitelor de desene cu Popeye! Mai ales că toate posturile de televiziune sunt efectiv împânzite de imaginea marinarului violent, din zi şi până’n seară suntem bombardaţi cu ultimele sezoane din Popeye, niciun canal tv nu ezită să ne intoxice cu cele mai recente episoade proaspăt turnate pe platourile de filmare de la Hollywood, în regia fraţilor Wachowsky, cu Keanu Reeves în rol de pirat turmentat şi Cameron Diaz în rolul lui Olive…

Jos cu Popeye!

Ne luăm oare zborul?

Într’o agenţie de turism, undeva pe Magheru.

‘Deci 2 bilete Bucureşti-Lisabona, tur-retur, plecare pe x septembrie, întoarcere pe x martie? (Spre colegul de birou) Ia uite, mă, ce drăguţ, ele vor să se şi întoarcă… Imediat vă spun preţul!’ Urmează câteva momente de încordare maximă, eu şi N repetând în gând Tatăl nostru. Când să ajungem şi la Crez…

‘Daaa, deci 560 euro. De persoană’, ne răspunde tipa încântată de propria’i eficienţă. ‘MergeţicuKLMpănâlaAmsterdam, apoidupă6oreaveţilegăturăcuLufthansapânălaLisabona şi laîntoarceremergeţipânălaLondracuBritishAirlines, aveţilegăturaspreBucureştidupă12ore (!!!) totcuLufthansa!’. Apoi ne aruncă un zâmbet gen Colgate: ‘Salvăm lumea de carii!’

Eu şi N cădem sub scaun de şoc, pământul se surpă cu repeziciune, cometa Halley trece prin faţa noastră într’o clipă, E=mc2… Urmează o conversaţie rapidă din priviri între mine şe N: ‘Ene, e scump!’ ‘Al dracu de scump!’ ‘Ce ne facem?’ ‘Păi nu ştiu, da’ e clar că nu’mi mai ajunge de converşi!’ ‘Ene, ţie la modă îţi stă gândul acuma?’ ‘Ai dreptate…’

‘Da mai ieftin n’aveţi?’ întrebăm noi arborând un zâmbet umil. La auzul acestei cugetări, tipei îi ies ochii din orbite ca la lemurişi ne aruncă o grimasă plină de toată scârba din lume: ‘Aaa, voi vreţi cu low cost??’, cuvinte rostite cu un soi de greaţă greu de descris. Ni se uscă gâtlejul şi n’am putut să’i răspundem decât din priviri: ‘Tanti, noi ne cârpim şosetele şi tu ne trimiţi cu Lufthansa?’

‘Mdea, staţi puţin.’ Ia telefonul. ‘Getuţa? Buună, Nuţi sunt, dragă! Ia zi, ţi’a ieşit zacusca aia? Aaa, da? Nu ştiu, că eu îi pun mereu şi vinete… Uite ce vroiam să te rog. Ai cumva 2 bilete pentru Lisabona, tur-retur, plecare pe x septembrie, întoarcere pe x martie? Da, da, aştept, aştept!’ Spre noi: ‘Acuma caută, tre s’aşteptăm…’ Urmează câteva momente de încordare la fel de maximă, Tată nostru, Crezul… ‘Aa, păi mă gândeam eu! Mersi Getuţa! Te pup!’ Spre noi: ‘Nu se găsesc bilete low cost spre Lisabona, v’am zis eu! Le luaţi p’astea cu Lufthansa?’ Eu şi N îi răspundem de undeva de sub scaun, pitite pe după un bolovan: ‘Păi ne mai gândim, nu ştim încă sigur, mai vedem…’ Batem în retragere, dar tipa ne mai aruncă o ultimă săgeată: ‘Păi să vă grăbiţi! Dacă mai staţi mult, o să le găsiţi şi mai scumpe! În fiecare zi se măreşte preţul!’ ‘Hai, N, să fugim naibii de’aici!’

Deznodământul: Trăiască Blue Air! Că altfel nu ne mai luam zborul în veci…

Ursitoarele au fost foarte clare

Ursitoarele au fost foarte clare. Citez:

O să fii un om bun. O să’i ajuţi pe cei din jur şi o să le ştii toate problemele muncitorilor (n.r. de pe şantier). O să ştii căruia dintre ei i’a născut nevasta, căruia i’a fugit nepoata de acasă, care are nevoie de credit să’şi ia televizor cu ecran plat etc. Ei or să’ţi spună tot, pentru că tu o să fii un om bun şi o să’i asculţi. O să le iei apărarea colegilor în faţa şefului şi o să aplanezi conflincetele, vei traduce exact atât cât trebuie ca să nu izbucnească un nou război mondial. O să le zâmbeşti oamenilor chiar şi fără motiv. O să fii un om bun.

O să faci şi greşeli în viaţă, pentru că uneori o să fii prea ironică şi caustică. Unii or să te ierte, alţii n’or să te ierte în veci, iar câţiva dintre ei or să te’nţeleagă.

O să ai noroc în viaţă. O să obţii tot ce’ţi propui, aşa că ai mare grijă ce’ţi doreşti! Dar n’o să ai grijă, aşa că vei suporta consecinţele. Uneori o să scapi ca prin urechile acului, alteori o să’ţi pice norocul din cer, c’nd te aştepţi mai puţin.

Prea frumoasă n’o să fii. Dar o să araţi cât de cât bine – înaltă, picioare suficient de lungi ca să poţi să sari peste băltoace, dar o să fii mioapă şi o să fugi toată viaţa de ochelari până n’o să mai vezi pe unde mergi. Dar măcar o să araţi cât de cât bine.

O să fii cam încăpăţânată şi prea orgolioasă, o să’ţi placă să faci pe deşteapta şi n’o să te mulţumeşti niciodată cu ce ai. O să visezi să fii cultă, tot din dorinţa de a face pe deşteapta.

Şi ca să ai noroc în dragoste, trebuie să mănânci din asta. ‘Ce e asta?’ ‘Sfeclă roşie.’ ‘Sfeclă roşie? Iac!Urăsc sfecla roşie!’

Şi de’aia nu am eu noroc în dragoste…

Întrebări care răspund, răspunsuri care întreabă

Pentru că mulţi nu îl cunosc sau pentru că nu îl înţeleg.

Pe Saramago îl citeşti mai întâi pentru întrebările pe care le pune, şi abia apoi pentru răspunsurile pe care le dă, iar acest lucru îl explică el însuşi:

Nici nu se poate socoti numărul răspunsurilor care îşi aşteaptă întrebările…

Întrebări precum ce s’ar fi întâmplat dacă Iisus şi’ar fi scris propria Evanghelie despre lumea văzută prin ochii lui, ce sţar fi întâmplat dacă toţi oamenii ar orbi brusc sau dacă nimeni nu ar mai muri, dacă portughezii nu ar fi fost ajutaţi de cruciaţi să elibereze Lisabona din mâinile maurilor sau dacă oamenii ar fi descoperit zborul încă de acum 300 de ani, dacă Peninsula Iberică s’ar desprinde în mod inexplicabil de Europa şi ar începe să călătorească de una singură sau dacă oamenii şi’ar descoperi adevăratul nume pe care îl poartă.

Sunt întrebări pe care nimeni n’ar fi îndrăznit să le rostească şi nici măcar să le gândească, sunt întrebări pe care ne este teamă să le punem sau de care încercăm să fugim cu orice chip, sun înrebări care poate că trezesc mai multă teamă decât răspunsurile lor. Sunt întrebări care creează alte relităţi decat cea pe care o trăim, însă răspunsurile se întorc mereu către prezent. Un prezent incomod, grav, apăsător, care este mai mult decât un prezent al ficţiunii. Este un prezent care ar putea fi oricând cel pe care îl trăim.

Pe Saramago îl citeşti pentru că te citeşte. Te face să nu te mulţumeşti cu un singur răspuns şi să continui să întrebi şi să te întrebi. De fapt, nu răspunsul este cel care contează cu adevărat, ci însăşi întrebarea. Şi asta pentru că un răspuns nu poate avea decât o întrebare, pe când o întrebare poate oferi infinite răspunsuri. O întrebare deschide infinite uşi, pe când un răspuns le închide. Saramago nu scrie pentru cei care iau lumea despre ceea ce ştim noi că este, ci pentru cei care ştiu că lumea nu este ceea ce este.

Eu îl citesc pe Saramago pentru curajul de a întreba ceea ce alţii nu îndrăznesc să întrebe, dar şi pentru că nu îţi fură şansa să descoperi singur alte răspunsuri decât cele canonice. Fie că rescrie istoria şi religia, fie că reinventează omul şi realitatea, Saramago scoate mereu la iveală întrebarea potrivită într’o lume nepotrivită. Întrebarea care răspunde, răspunsul care întreabă…

Răspundem ascultătorilor (I)

Motivaţie. Se ştie că am pile la guglea. Nu avem chiar un contract oficial, dar m’am înţeles eu cu ei (ştiţi că şpaga deschide multe uşi, chiar şi p’aia de la guglea). Înţelegerea sună cam aşa: ‘Lăsaţi curioşii să vină la mine!’. Şi guglea i’a lăsat, nimic de zis, doar că eu m’am trezit cu zeci de curioşi pe cap şi bunul simţ mă obligă să le mai şi răspund la întrebări, aşa e omeneşte…

Deci, să purcedem…

1. Cum faci sa te bronzezi mai repede? Există mai multe variante care pot clarifica această dilemă. Metoda tradiţională este, evident, bronzarea la soare/lună/stele etc., o modalitate foarte avantajoasă întrucât nu necesită un efort financiar sau fizic prea mare. Soarele e gratis pentru toată lumea, slavă domnului! Apoi ar fi şi metoda pe care am numit’o eu moft, despre care am mai vorbit şi aici şi care se cheamă solar. Nu are rost să detaliez acum particularităţile acestui mod de bronzare, am mai facut’o şi cu ceva timp în urmă. Iar metoda cu numărul 3 o reprezintă cremele/loţiunile autobronzate, care au marele dezavantaj ca îţi oferă un bronz cu o durată puţin spus temporară şi care se curăţă atunci când intră în contact cu apa, fapt ce generează apariţia unor pete deloc plăcute la aspect, care aduc oarecum a ciumă bubonică.

Notă. Din această categorie mai fac parte şi următoarele căutări:

crema protectie solara bronzat

solare in salajan bune

sa nu se duca bronzul

2. Conservarea alimentelor si ultravioletele. Trebuie să recunosc că această întrebare m’a lăsat fără cuvinte. În afară de faptul că nici nu mi’ar fi dat vreodată prin cap că există o legătură secretă între ultraviolete şi conservarea alimentelor, nu pot să’mi explic cum de guglea s’a gândit că aş avea eu vreun răspuns. Fie guglea face mişto de mine, fie mă consideră un geniu neînţeles sau măcar un om de ştiinţă suficient de bine informat încât să lămurească astfel de dileme. Ei bine, nu sunt nici una, nici alta. Aşa că… habar n’am!

3. Daca nu sunt logat pe hi5 si vizitez un profil? Deja intuiesc care este de fapt întrebarea ascunsă. Tu vrei să ştii dacă blonda de la scara 2 sau vecina de deasupra va afla că i’ai văzut profilul de Hi5. Vrei să rămâi admiratorul din umbră, să nu ştie nimeni că ai făcut o pasiune furtunoasă pentru respectiva, nu? Sau măcar să’ţi aperi fundul de furia cefei de porc/malacului care activează pe post de gagic al tipei cu pricina. Deci răspunsul este .

Notă. Ştiam eu că Hi5 va spori considerabil traficul pe blog, doar că la aşa ceva nu mă aşteptam. Din această serie mai fac parte şi următoarele căutări:

cum sa-mi fac un profil de hi5 emo

spargere cont hi5

teme pt hi5

aspecte hi5

aspecte pentru hi5

siteuri cu aspecte pentru hi5

aspecte pt hi5

pt hi5

4. Nice Work de david lodge s-a tradus? Mărturisesc că acesta este genul de întrebare care are un puternic efect asupra mea. Cele de mai sus parcă imi insultă inteligenţa, dar dacă cineva mă întreabă de David Lodge (şi de literatură în general), deja mi’a atins o coardă sensibilă. Am făcut eu nişte săpături pe unde trebuie şi am strâns suficient de multe date încât să’i pot răspunde cu maximă seriozitate acestei persoane însetate de cultură şi pasionate de literatură. Da, cartea a fost tradusă la Polirom în 2002, chiar de Radu Paraschivescu, cu titlul Meserie – recunosc că dacă aş fi văzut’o în librărie, nici nu mi’ar fi dat prin cap că e vorba de Nice Work. Nu degeaba am eu newsletter la Polirom… Cartea se poate cumpăra şi on line, dar, cu ajutorul maestrului guglea, am aflat că se găseşte şi la BCU, unde poţi să o citeşti perfect… moca! Şi sălile de lectură de la BCU sunt un deliciu, aş prefera de mii de ori să stau acolo decât la serviciu… Şi dacă vrei să citeşti mai multe despre David Lodge, recomand cu căldură cartea Lidiei Vianu, pe care o admir maxim, întrucât am avut norocul să o am ca profesor de literatură britanică şi care ne’a făcut să citim într’un semestru mai mult decât am citit într’un an şi jumătate de facultate.

Mă opresc aici deocamdată, dar promit solemn că, pe viitor, voi mai răspunde şi altor ascultători fideli măcinaţi de dileme profunde.

Va urma…

O antologie a Hi5-ului

Cuvânt înainte. Nu ştiu ce o fi având blogul meu, dar am remarcat că multă lume ajunge să’l citească pur accidental pentru că se află, de fapt, în căutarea unor teme precum:

hi5 simboluri caractere speciale

dacă nu sunt logat pe hi5 şi vizitez un profil

aspecte pt. hi5 ş.a.m.d.

Norocul meu că am pile la guglea şi’i trimite la mine pe toţi aceşti curioşi…

În consecinţă, mi’am propus să răspund acestor dileme şi să redactez o Antologie a Hi5-ului, totul la cererea publicului.

Definiţii. Hi5 nu este o simplă reţea de socializare sau doar unul din miile de site-uri cu user generated content. Hi5 e un fenomen definitoriu pentru tot ceea ce reprezintă societatea autohtonă contemporană. Şi ca să’mi susţin afirmaţia, o să las cifrele să vorbească: Hi5 a depăşit fabulosul număr de 2 milioane de utilizatori unici chiar de la începutul anului 2008 şi se află pe locul 3 în topul destinaţiilor internauţilor români. Este evident că pentru urmaşii lui Traian şi Decebal Hi5 este noua Romă, către care duc toate drumurile (google stă mărturie prin cele 1.300.000 de pagini despre Hi5 pe care le afişează – şi dacă google zice, atunci aşa este!). Este Mecca şi Medina tineretului din ziua de azi, dar şi Himalaya kitch-ului şi Vârfu Omu al tâmpeniei (asta e, nu le poţi avea pe toate).

Cine? De la vedete la cerşetori, de la copii de 10 ani la moşi de 70, de la cocalari la rocări, de la pitzipoance la emo kids, de la scursuri ale societăţii la mari filosofi contemporani… Toată lumea are cont pe Hi5.

Unde? La mare sau la munte, la ţară sau in da hood, la deal sau la vale… Hi5 e binevenit oriunde.

Când? Fie vară, fie iarnă, fie ciclon/uragan/caniculă/erupţie vulcanică… Hi5 e nelipsit.

Cum? În orice poziţie, oricare dintre cele 69 şi chiar mai departe…

Cert e că Hi5 are capacitatea unică de a răspunde oricărei întrebări înainte ca aceasta să fi fost rostită şi chiar gândită, în cele mai multe din cazuri. Şi ca lucrurile să fie chiar mai clare de’atât, vă ofer şi un Ghid de bună purtare, că doar orice are nevoie de un ghid auxiliar (o să ajungem nici să nu putem respira fără un ghid în care să se scrie inspiră-expiră)… Să purcedem:

  1. Dacă nu ai cont pe Hi5, nu exişti. Punct.
  2. Dacă ai cont pe Hi5, dar ai mai puţin de 20 de poze, exişti, dar exişti degeaba.
  3. Ca să fii cool, trebuie să ai poze cu noile tale achiziţii: trening Nike (aka “virguliţa”), adidaşi Puma, telefon/telefoane cu antenă suficient de mare(i) încât să prindă şi bulgarii ş.a.m.d.
  4. Ca să arăţi că eşti “de viaţă”, pozele tale trebuie să cuprindă cel puţin un album cu titlul: Eu qu tovarashii/Cu gashka nebuna/Me and ma gals, după caz. În respectivele poze, trebuie fie să te ţii cu tovarăşii de gât, fie să faci pe Charlie’s Angels cu fetele, fie toate la un loc.
  5. Ca să arăţi cât eşti de plimbat, trebuie să ai o serie de poze în care să apari tu rânjind din toate măselele (mai ales din cele de aur), având în spate un fundal glorios: Colosseum-ul, Turnul Eiffel, Burj-al-Arab, Big Benn etc. Merge şi TNB dacă nu beneficiezi de resurse, dar nu va avea acelaşi efect ameţitor.
  6. Ca să se vadă că eşti un vicios (şi în consecinţă cool), e musai să adaugi câteva poze cu tine şi un morman de sticle (goale) de tărie/spirt: Eu shi qu boonool meu preten Jack/Johnnie & Co. Dacă eşti fată, e mai de efect un cocktail de prin banbu: La un Sex on the Beach/Cuba Libre/Cosmopolitan etc.
  7. Sugestie unisex: nu uita de fumuri! Trebuie să pufăi din ţigară în cel puţin 15% din poze, să scoţi un fum mai ceva decât Combinatul Siderurgic de la Galaţi (înainte de faliment, evident) şi să ţii degetele cât mai crăcănate când manevrezi ţigara – dă bine.
  8. Fie că ai sau nu carnet, fă nişte poze şi la volan sau măcar pe lângă vreo limuzină (vezi că’s detule în parcare la Hilton).
  9. Muzica pe care o asculţi trebuie să se încadreze cel puţin în una din categoriile: digielectrotrance, brittenminimalsoft, indiebassdrumhouse etc. Cu puţină imaginaţie se poate ajunge departe…

Importanţă. Hi5 – frate, prieten, amant, psihiatru, medic de familie. Hi5 le face pe toate. Îţi este alături în cele mai grele momente, te ajută să’ţi regăseşti colegii din generală (şi chiar pe diriga), îţi aminteşte când e ziua prietenei/prietenului, îţi arată ce telefon şi’a mai luat vecinul de la 3, îţi face temele, îţi prezice viitorul, îţi spune cum va fi vremea mâine şi cand va mai trece cometa Hailey prin oraşul tău. Şi asta pentru că Hi5 e bun la toate.

Este mai mult decât evident că un ghid complet ar necesita o cantitate exorbitantă de efort, dar îi mai las şi pe alţii să elaboreze studii exhaustive pe această temă. Ce’i drept, sunt mulţi cei care au abordat subiectul, întrucât Hi5 este o sursă inepuizabilă de noutăţi:

Şi cu siguranţă va mai curge multă cerneală (virtuală) pe această temă, întrucât Hi5 pare să se dezvolte din ce în ce mai mult şi să influenţeze chiar şi cele mai neaşteptate aspecte ale societăţii mioritice. În această categorie intră şi importanţa pe care o are în apariţia şi evoluţia dialectului messo-român, Hi5 reprezentând poate principala influenţă în ceea ce priveşte nivelul morfo-sintactic, fonetic şi ortografic al acestui dialect. Însă despre acest subiect am mai vorbit şi în acest tratat.

Notă. E lesne de înţeles că eu nu sunt decât una din miile de persoane care au vorbit despre Hi5 în spaţiul virtual, dar având în vedere că este o temă atât de vastă, mi’am permis să vin şi eu cu nişte idei deloc revoluţionare, ci mai degrabă nişte metafore pseudo-intelectuale, ironice şi răutăcioase, că altfel nu m’aş simţi eu bine. Pentru mai multe detalii privind fenomenul Hi5, guglea rămâne o sursă primordială de informare.

360 de gânduri

În lungile zile când sunt la muncă şi n’am de muncă, mă văd dintr’odata năpădită de sute de gânduri, care de care mai agasante. Uneori sunt gânduri înţelepte, alteori stupide, alteori tragi-comice, însă astăzi sunt nostalgice… Sunt gânduri care mă duc către vremuri frumoase si de mult apuse, când mă simţeam alt om… Gânduri de pe vremea când 360 a fost primul meu blog (şi iar ajungem la bătrâna cugetare prima dată nu se uită niciodată)…

Şi îmi amintesc ca eram a XII-a şi unul dintre primele mele posturi se chema BAC=monstru mare şi urât şi eram aşa tânără şi mi’era o frică de viitor… Apoi am fost absolventă, dar mi’am făcut timp şi să meditez asupra temei Happy Tree Friends (şi mărturisesc că încă mai păstrez o urmă de mândrie în ceea ce priveşte analiza acestei teme).

După care am venit în Bucureşti şi a început o perioadă foarte prolifică pentru evoluţia mea spirituală, intelectuală şi creativă. E de neuitat prima sesiune, ca şi prima cameră de cămin – Area 51… De remarcat faptul că 360 este locul în care mi’am mărturisit oficial fobia de nasturi, oricât de bizară poate fi ea (nici măcar specialiştii nu au ştiut de existenţa ei, de vreme ce nu se regăseşte în niciun tratat de fobii şi boli mintale). Mi’am descoperit pasiunea de a reinventa limba română, am definit noi termeni, am apărat cu tărie drepturile vacilor, fapt ce mi’a redefinit identitatea. Am scuipat sfeclă, am încercat să descopăr ce este norocul, mi’am declarat mintea pierdută, am scris despre un requiem, povestea unui ratat, apoi am compus o antologie a insomniei şi am afirmat că sunt un om de nimic. Apoi am luat’o la plimbare cu bastonul prin Bucureşti, după care am mai făcut bilanţul unei sesiuni. Am continuat să o fac de oaie, m’am revoltat împotriva câmpului de mohor, oferind alternative, dar şi idei noi pentru acrobaţi. Iar ultima mea ispravă a fost descifrarea dilemei Oul vs. Găina (de al cărei rezultat mă pot declara chiar mulţumită)…

Iar restul e istorie (aka WordPress)…

Cu mâinile curate şi cănile pe masă

Mai întâi a fost Tomata, cu grecoaicele ei unduitoare şi cu parabola Einstein-meets-Marilyn Monroe. Apoi a venit Moravu’ cu cafedomanţia la înaintare, senzuală şi lascivă, cum nici nu mi’o închipuiam (ce nu fac moravurile din om…) Amândoi au cerut acelaşi lucru: cănile la control! Deşi intuiţia îmi şopteşte că altul a fost gândul lor: viciile la control…

Va trebui să mărturisesc că, nenumărate vicii, unle dintre ele fiind de’a dreptul mofturi, cafeau nu e una din ele. Nu mă trezesc stăpânită de gândul de a sorbi o cafeluţă şi nici nu am nevoie de ea ca să mă ţină trează în lungile ore de muncă, atunci când scaunul devine şezlong şi aerul condiţionat aduce a sunetul valurilor izbindu’se de ţărm… Neah, pentru mine cafeaua e altceva… E cafeaua aia cu 2 plicuri de zahăr şi 3 cutiuţe de lapte pe care o beam zilnic la primul meu serviciu, alături de primii mei colegi petreşti, mălini, dumitreşti, feciori, furtuni şi ciuţi, alături de care am trăit poate cea mai fericită perioada a vieţii mele de până acum. Iar cafeaua nu face decât să susţină ideea că, intr-adevăr, prima dată nu se uită niciodată. Iar cana de mai jos este cadoul de despărţire primit de la sus-numiţii colegi, cu un mesaj mai mult decât sugestiv. Şi mărturisesc că, de fiecare dată c’nd o folosesc (adică zilnic), gandul meu zboară către ei…

Apoi e prima cafea pe care am băut’o amândoi, avea aromă de scorţişoară pare-mi-se, păcat însă că ultima a fost aşa amară… Şi mai e şi ciocolata caldă pe care o sorbeam în barul din Pitar Moş, alături de Grupa 5, şi care păstrează inocenţa şi naivitatea primului an de facultate, de care mi’e atât de dor… Primul curs, primul seminar, primul examen… Deci nu sunt dependentă de cafea, ci doar de amintirile pe care mi le trezeşte…

Însă am o pasiune pentru ceai, fie el verde, roşu sau negru, cu lămâie sau cu miere, cu scorţişoară sau vanilie, fierbinte sau cu gheaţă… De mult visez să locuiesc într’o ceainărie, să dorm printre flori de iasomie şi frunze de mentă, să mă trezească aburii unui ceai fierbinte de cireşe amare şi banane… Damn you, Cărtureşti! De obicei beau ceaiul fie din cana de mai sus, fie în paharul pe care mi l’a dat soră’mea când am plecat de acasă, la facultate, trăiască bătrânul Disney:

Iar acum, leapşa merge către… Devon şi Meri. Viciile la control, domnişoarelor!