Dintre sute de catarge

În anul întâi mergeam des, de câteva ori pe săptămână chiar. Nevoia te împinge s’o faci şi pe’asta… În anul doi abia dacă am trecut pe acolo, mi se pare mai comod în pat, pot să fac mişcări mai ample… Despre ce vorbesc? Despre sala de lectură, evident (la ce vă gândeaţi?…). E probabil cea mai ramolită încăpere din toată facultatea, te simti ca la Muzeul Antipa, secţia Oase de mamut, cu toate cărţile atârnate de rafturi de fier forjat, beton armat şi balast stabilizat (lucrez în construcţii – se simte, nu?). Podeaua, mesele, scaunele, toate scârţâie de parcă ai fi într’o casă bântuită. Şi poate chiar e bântuită de’alde Chomsky, de Saussure sau mai ştiu eu ce ‘genii’ fără prea multe hornuri la casă… Şi oare cine’o fi stat să numeroteze toate cărţile alea? Că mă şi ia cu ameţeli când îmi imaginez cum trebuie să fie să lipeşti atâtea timbre (vai limba lui!).

Iar uşa se deschide din când în când cu un muget prelung de vacă nedusă la păscut, de te aştepţi să năvălească peste tine o întreagă cireadă. Pereţii – goi şi murdari, probabil nevăruiţi de pe vremea când a fost tataia la război (n.r. tataia chiar a fost la război, al 2-lea război mondial, ca să fiu mai precisă – au trecut 60 ani de atunci, dacă mă mai pricep la adunări şi scăderi)…

Şi lumea din sală – vai morţii ei! N’am mai văzut în viaţa mea atâţia oameni sictiriţi adunaţi la un loc. Sala de lectură e, totuşi, un loc paradoxal: fie te trezesti tu singur cu fantasmele trecutului, înghiţând în sec printre scârţâituri, fie te vezi înconjurat de o mare de oameni (ma rog, maxim 20, că doar atâţia încap). Şi din toţi ăştia e imposibil să nu te enerveze măcar unul: ori trage de nas cu sărg şi patos pentru’al ţării viitor, ori mişcă masa, scriind, producând astfel o cantitate de scârţâituri ce depăşeşte limita maximă admisă pentru a’ti proteja sănătatea mintală, ori are vreun tic nervos, ori te fixează cu privirea ca un psihopat, de’ţi vine să’l reclami la Brigada în acţiune, ori face remarci tâmpe gen: ‘Am şi fustă de’aiaaaa!’ (suntem facultate de fete, suntem genetic programate să remarcăm astfel de detalii cretine).

Morala : Sala de lectură – greu de trăit fără ea, imposibil de trăit cu ea…

Ironică este totuşi camera video imaginară şi iluzorie care veghează la bunul mers al lucrurilor, aşa cum scrie pe uşa de la intrare… Oricât de preţioase ar fi manuscrisele şi dicţionarele etimologice pe care le găzduieşte, mira-m-aş profund să dea cineva o spargere chiar in sala de lectură…