Dintre sute de catarge

În anul întâi mergeam des, de câteva ori pe săptămână chiar. Nevoia te împinge s’o faci şi pe’asta… În anul doi abia dacă am trecut pe acolo, mi se pare mai comod în pat, pot să fac mişcări mai ample… Despre ce vorbesc? Despre sala de lectură, evident (la ce vă gândeaţi?…). E probabil cea mai ramolită încăpere din toată facultatea, te simti ca la Muzeul Antipa, secţia Oase de mamut, cu toate cărţile atârnate de rafturi de fier forjat, beton armat şi balast stabilizat (lucrez în construcţii – se simte, nu?). Podeaua, mesele, scaunele, toate scârţâie de parcă ai fi într’o casă bântuită. Şi poate chiar e bântuită de’alde Chomsky, de Saussure sau mai ştiu eu ce ‘genii’ fără prea multe hornuri la casă… Şi oare cine’o fi stat să numeroteze toate cărţile alea? Că mă şi ia cu ameţeli când îmi imaginez cum trebuie să fie să lipeşti atâtea timbre (vai limba lui!).

Iar uşa se deschide din când în când cu un muget prelung de vacă nedusă la păscut, de te aştepţi să năvălească peste tine o întreagă cireadă. Pereţii – goi şi murdari, probabil nevăruiţi de pe vremea când a fost tataia la război (n.r. tataia chiar a fost la război, al 2-lea război mondial, ca să fiu mai precisă – au trecut 60 ani de atunci, dacă mă mai pricep la adunări şi scăderi)…

Şi lumea din sală – vai morţii ei! N’am mai văzut în viaţa mea atâţia oameni sictiriţi adunaţi la un loc. Sala de lectură e, totuşi, un loc paradoxal: fie te trezesti tu singur cu fantasmele trecutului, înghiţând în sec printre scârţâituri, fie te vezi înconjurat de o mare de oameni (ma rog, maxim 20, că doar atâţia încap). Şi din toţi ăştia e imposibil să nu te enerveze măcar unul: ori trage de nas cu sărg şi patos pentru’al ţării viitor, ori mişcă masa, scriind, producând astfel o cantitate de scârţâituri ce depăşeşte limita maximă admisă pentru a’ti proteja sănătatea mintală, ori are vreun tic nervos, ori te fixează cu privirea ca un psihopat, de’ţi vine să’l reclami la Brigada în acţiune, ori face remarci tâmpe gen: ‘Am şi fustă de’aiaaaa!’ (suntem facultate de fete, suntem genetic programate să remarcăm astfel de detalii cretine).

Morala : Sala de lectură – greu de trăit fără ea, imposibil de trăit cu ea…

Ironică este totuşi camera video imaginară şi iluzorie care veghează la bunul mers al lucrurilor, aşa cum scrie pe uşa de la intrare… Oricât de preţioase ar fi manuscrisele şi dicţionarele etimologice pe care le găzduieşte, mira-m-aş profund să dea cineva o spargere chiar in sala de lectură…

6 thoughts on “Dintre sute de catarge

  1. Mărturisesc! Nu mai pot ascunde-n mine! Cred că Moravului i-ar plăcea să facă o scurtă😀 “recenzie” de blog. Îhîm, fără şagă, că “nu-i de glumit”! Singura teamă ar fi aceeaşi, a nu găsi cuvintele potrivite tocmai atunci când ai cea mai mare nevoie de ele. Şi-ntr-o astfel de situaţie, nu rămâne prea mult de salvat c-un zâmbet potrivit, chiar şi ăla ar părea tâmp, al dracu’ de tâmp! Moravu’ mai rabdă otzără, nu mult şi cătinel…va săvârşi un rău necesar!
    Îmi place descrierea caracteristică “materiei” enunţate într-un comment sau un post răstrecut…sau doar o replică de atitudine şi apreciere! Închinăciune! Ironia rămâne arma celor entelegenţi!

  2. cuvantul potrivit e pentru omul potrivit, il simti, nu doar il gandesti… Eu am o intreaga teorie a cuvantului/cuvintelor, promit sa o pun pe hartie intr’o buna zi (pe hartia blogului chiar).
    Iar ironia nu e doar o arma, e identitate. (pt. mine, cel putin)

  3. Aş replica, uşor timid, în speranţa c-aş fi omul potrivit să o facă…cred în cuvinte…în alea ce schimbă Lumea! Cât despre ironie,da, e sublimă! Şi capătă formă (implicit, sens!) în funcţie de mâna-n care se află sau, mai uman, persoana pe care o întruchipează!!!🙂 Deci, cu inima-n dinţi, fără să glumesc, zic că fiecare o foloseşte cu un scop precis…şi ca să nu-mi iau Lenea-n cap, punctez mai departe…cu un scop precis în funcţie de obiectivul ales!😉 SSSSUUUU-BLIM!

  4. Oh, da. sala de lectura e cea mai tare. Adica mie una imi placea de innebuneam sa ma duc la sala in timp ce colegele mele fie mergeau acasa in pauza de 2 ore dintre cursuri, fie mergeau in vreun bar. Stateam 2 ore acolo, intre mesele alea despartite de geamuri opace sa citesc inca o pagina, inca un roman, inca o lectura obligatorie.🙂 M-am despartit cu greu de sala de citit, si acum nu m-as putea intoarce acolo, din pacate ma simt prea instrainata. dar am folosit-o la greu in toti cei 4 ani de facultate, a fost, asa cum ni s-a promis in primul curs de deschidere, a doua noastra casa.🙂

  5. moa, da ce fel de sala de lectura aveati voi? la noi nu exista geamuri opace care sa desparta mesele, ci doar niste banci amarate de cad pe tine, trebuie sa le tii cu piciorul sa nu te trezesti cu ele in brate… Ma rog, la litere arata altfel sala de lectura, un soi de Laser, frate!, dar asta de la limbi straine e vai si amar…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s