Évora

Dat fiind ca sunt in vacanta de studiu (deci n’am cursuri saptamana asta), am profitat de timpul liber (ca doar nu era sa invat) si am fost la Évora, unde am hoinarit toata ziua cu harta in brate. Cu mana pe inima o spun – tare frumos mai e sa fii turist! Sa te plimbi fara nici o grija prin ce oras vrei tu, sa intri in vorba cu lumea, da descifrezi harti… Mi’am gasit vocatia!

Évora e un orasel tare dragut – mic si cochet, declarat de UNESCO Patrimoniu al Umanitatii. Este intr’adevar un “oras muzeu”, a fost fondat cu mai bine de 2000 de ani i.Hr. si e plin de cladiri din cele mai diverse perioade cu putinta. Tot orasul este inconjurat de ziduri, o parte din ele fiind construite de romani, iar cealalta parte datand din perioada medievala. E atat de frumos, incat orice poza ai face arata instantaneu ca o vedere (Évora are Photoshop’ul in sange :D):

sany2601

Acelasi cer albastru ca in toata Portugalia:

sany2647

Igreja de São Francisco e considerata una dintre cele mai frumoase catedrale gotice din intreaga Europa. Pe mine m’a fascinat tavanul, e aproape identic cu cel din Mosteiro dos Jerónimos din Lisabona:

sany2612

Capela dos Ossos este construita in totalitate din oase (mai putin tavanul) de catre calugarii franciscani si e un loc foarte inedit, as spune eu, desi evident macabru. Pe frontispiciu apare urmatoarea inscriptie: Nós ossos que aqui estamos pelos vossos esperamos (Noi oasele care suntem aici pe ale voastre le asteptam):

sany2626

Si un mic close-up, sa se vada mai bine 😛

sany2618

Sé Catedral e la fel de gotica precum toate catedralele din Portugalia, dar are niste decoratii interesante:

sany2637

De la gotic la romanic: Templul Dianei (sau Templul Roman)

sany2643

Apeductul e la fel de romanic ca si templul, ca doar sunt de’o seama (a se remarca vocabularul istoric pe care il utilizez – nu stiu sa vorbesc stiintific :D). In locul in care incepe nu are mai mult de 3 m inaltime si cand l’am vazut prima data am ramas cu gurile cascate, nu ne venea sa credem ca faimosul apeduct e de fapt la fel de inalt cat dormitorul meu. Dar creste progresiv si ajunge cam asa (de nu’l poti cuprinde intr’o poza – daca vrei sa vezi si cerul, evident):

sany2674

Aici incepe:

sany2665

Am dat peste un grafitti opera de arta:

sany2663

Artizanatul este specific regiunii Alentejo – asta e cel mai dragut ghiveci de flori pe care l’am vazut vreodata:

sany2632

Ritual egiptean (un soi de dansul ploii care cerea soare :D):

sany2678

Nu stiu altii cum sunt, ar eu, cand spun Portugalia, primul lucru la care ma gandesc este mancarea. Asa ca evident ca am incercat si delicatese specifice.  Bucataria alentejana presupune foarte mult porc, gatit in multe feluri, cu toate minunatiile cu putinta. A fost bun, desi m’am cam obisnuit cu pestele si alte animale marine (asta ca sa ma dau rotunda), asa ca m’am saturat doar privind platoul urias cu migas si friptura de porc. Insa prajitura specifica (toate orasele portugheze au cel putin o prajiturica traditionala) – queijada de Évora – este una dintre cele mai delicioase pe care le’am mancat in toata viata mea. Si cu un pahar mare de galão, pot sa ma declar fericita:

sany2682

Evident ca am avut si aventuri, ca altfel nu se putea. Evident ca din cauza mea, ca doar sunt un magnet pentru tampenii. Cand ne intorceam spre gara din Évora, am reusit sa ne ratacim (desi toata ziua facusem misto ca asa de mic e orasul, ca deja l’am invatat pe de rost in doar cateva ore). Ironia soartei, asta e… Era deja intuneric, mai erau cateva minute pana la ultimul tren, iar eu am hotarat sa’mi urmez instinctul si sa nu mai scot harta. Ideea e ca in Portugalia, atunci cand primesti instructiuni ca sa ajungi undeva, ti se spune pur si simplu tot inainte (sempre em frente) – portughezii abia reusesc sa faca distinctia dintre stanga si dreapta, asa ca cel mai sigur e tot inainte. Tot inainte am luat’o si noi, insa instinctul meu n’a functionat neaparat ca la carte, asa ca ne’am trezit alergand pe un camp pustiu, pe langa calea ferata, in plin intuneric, cu caini urland din toate zarile. A fost frumos, simteam asa adrenalina iesindu’ne prin toti porii :)). Ne’am urcat in tren cu un minut inainte sa plece, asa ca povestea e cu happy-ending.

Advertisements

Toate drumurile duc la Rom…ania?

Pana sa ajung la Lisabona, aveam deseori acelasi cosmar: ca, in momentul in care o sa ma intrebe cineva de unde sunt, toata lumea o sa fuga mancand pamantul la auzul cuvantului “Romania”. Deja simtem ca ma complexez vazand cu ochii si imi jurasem ca o sa’mi ascund pasaportul visiniu in cel mai ascuns colt al cutiei cu sosete. Dar mare mi’a fost mirarea cand am constatat ca Romania e “simply surprising” chiar si in afara ei (si a campaniei de promovare).

Intr’o zi am cunoscut o italianca. Toate bune si frumoase pana cand a trebuit sa raspundem la temuta intrebare “Where are you from?”, moment in care, cu jumatate de glas, asa mai pe sub masa, am zis “Romania”. Si atunci s’a intamplat ceva extraordinar. Nu, nu ne’a lovit nici un meteorit si nici n’a fost eclipsa totala de luna. Italianca a facut niste ochi mari si ne’am blocat cand am auzit’o zicand: “Ce faci? Iubesc Romania!” Si ne’a povestit ca a invatat ceva romana si a facut si un curs de vara la Constanta si ca vrea sa se intoarca.

Apoi am cunoscut o mexicanca foarte draguta care ne’a povestit ca a studiat romana la ea acolo in Ciudad de Mexico – mai exact, la capatul opus al pamantului. Si ca profa lor romanca le’a gatit cozonac si le’a povestit de tuica (pe care mexicanii o asociaza instinctiv cu tequila lor) si ca viseaza sa vada Bucovina.

Intr’o noapte, in Bairro Alto (cartierul tuturor posibilitatilor)) am dat peste un lituanian care nu stia alta limba straina decat engleza, dar avea cel mai vast vocabular de injuraturi cu putinta, in cele mai diverse limbi. Si jur ca ne’a uns la inima cand l’am auzit zicand un “Sugi pula” intr’o romana impecabila si plina de patos, fapt care ne’a facut sa ne simtim efectiv ca acasa. Tot atunci am cunoscut si un portughez care a fost foarte incantat sa auda ca suntem din Romania. Si ne’a povestit ca a avut un coleg de apartament timisorean care i’a povestit totul despre manele si l’a invatat un lucru esential: “Du’te’n pula mia!”, cuvinte pe care le rosteste cu un accent de Timisoara teribil de amuzant.

M’a enervat un rus. Cans a auzit cum ma cheama, zice: “Irina is a Russian name! Where are you from?”. Evident ca i’am dat idei noi cand am zis Romania, pentru ca lucrul de care imi era cel mai teama s’a si intamplat: “Oh, Romania! Then you know Russian!”, dupa care a mormait niste cuvinte complet ininteligibile – probabil rusa. “No, I don’t speak any Russian” si am continuat sa’l detest in sinea mea, pe el si pe tot neamul lui rus.

Insa cel mai revelatoriu eveniment s’a petrecut unde altundeva decat in toaleta unui club, unde, in timp ce stateam la coada (ca doar la fete e mereu agitatie mare), am cunoscut o simpatica angolana. Si cum se intampla de obicei cand lumea sta si asteapta, am intrat si noi in vorba. Cand am mentionat cuvantul “Romania”, a avut o reactie foarte… suprinzatoare – a fost ca un soi de strigat de lupta, ma asteptam din clipa’n clipa sa napadeasca amazoanele peste noi. Si mi’a povestit ca prietenul ei a parasit’o pentru o romanca si de atunci si’a jurat ca o sa urasca toata natia mioritica. Dar s’a intamplat sa cunoasca o alta romanca, de data asta una “incredibil de misto” (traducere aproximativa pentru o expresie de slang portughez – “bué de giro”), care a impresionat’o profund si s’a gandit ea sa investigheze tema “Romania”. Si unde altundeva decat pe guglea, unde a descoperit ca romanii sunt plini de superstitii, cred in vrajitoare si in magia alba, neagra si de toate culorile, practica spiritism si alte chestii la fel de fascinante. De unde rezulta ca: “Romania e ca Angola! Voi nu sunteti nici europeni, nici africani, nici rusi, sunteti romani si’atat! Si noi angolanii suntem tot asa, nu facem parte de nicaieri. Romania si Angola sunt la fel, ce misto!”.

Ei bine, sper ca vi se umfla pipota’n voi acum ca ati aflat ca suntem frati cu angolanii si tare ma bate gandul sa lucrez la un eseu de genul “Romania si Angola: idei in dialog”… Oricum, cert e ca nu suntem cu nimic mai prejos decat oricare natie, asta mi-am dat eu seama aici, asa ca nu mai simt nici un fel de jena ca-s romanca.

Raspundem ascultatorilor (VII)

Ce face romanul cand il macina vreun gand? Il intreaba pe guglea. Si guglea ce face cand romanul e macinat de ganduri stupide? Il trimite pe roman fix in… topul celor mai stupide ganduri:

Ce s-ar fi intamplat daca lumea n-ar fi – Mare lucru nu s’ar fi intamplat. Daca lumea n’ar fi, atunci nici Hi5 n’ar fi, ceea ce ar face ca viata pe Pamant sa fie imposibila. Deci lumea nu ar putea oricum sa existe fara Hi5. De aceea, intrebarea corecta ar fi fost: ce s’ar fi intamplat daca hi5 n’ar fi?

Intrebari si raspunsuri despre deci – Deci deci este o conjunctie coordonatoare conclusiva, la fel ca asadar si asadeci. Deci ce fel de alte intrebari ar putea ridica deci?  

De ce se subtiaza firul de gazon – Oamenii de stiinta au elaborat mai multe ipoteze care ar putea raspunde acestei intrebari, cele mai plauzibile dintre ele fiind urmatoarele, in ordinea numerelor de pe tricou (pentru care v’as ruga sa votati):

 L.E. Cineva cu o inspiratie absolut diabolica a propus si varianta geniala: se ascunde sub el elodia. Stiam eu ca optiunea Other va aduce multe alte contributii stiintifice importante. Asa ca dati frau liber imaginatiei!

Exista si un anumit segment al populatiei aflate la prima tinerete (sau nu) care este preocupata si de viata de apoi, cautand cu infrigurare pomelnic de dezlegare sau pomelnice complicate (iertate fie’ne pacatele, fie ele complicate au ba). Curiozitatile lor acopera si intrebari precum cum se pun lumanari la biserica sau pur si simplu lumanari de botez de sezon – ca doar moda e moda, inclusiv la nunti, botezuri, cumetrii sau inmormantari (evenimente deosebit de importante in viata unui om).

Insa statisticile arata ca cei mai consecventi cautatori sunt, evident, fanii de ieri, de azi, de maine ai lui… Barbie! Si daca ar fi sa ne luam dupa ei, celebra si faimoasa Barbie ar fi ceva mai mult decat o papusa blonda, dat fiind ca:

  • Este o gospodina veritabila: barbie face paine, este ziua lui barbie ea face mancare, barbie face numai si numai mancare atat;
  • Este o familista convinsa: barbi se joaca cu sora iei, barbie cand se bate cu perne (probabil tot cu sora iei sau cu Ken);
  • Are o viata sociala foarte activa: barbie care merge peste tot chiar in club, barbie se duce la botez;
  • Are un simt al modei de’a dreptul fascinant: barbi are o buza pe tricou;
  • Este innebunita dupa senzatii extreme si pozitii nebanuite: barbie in marmota

Daca cineva mai cunoaste si alte aspecte relevante pentru a putea contribui la realizarea portretului-robot a ceea ce este Barbie in zilele noastre, va rog sa va dati cu parerea. Si ca sa vedeti ca mai exista si alti fani de’ai papusii-fenomen, designerii s’au gandit sa marcheze cei 50 de ani de existenta ai deja batranei Barbie printr’un show de moda spectacular, cuprinzand tinute create exclusiv pentru ea. Mai jos o puteti admira intr’o vestimentatie Zac Posen (mai multe va spune Stiletto):

430x645_2008201

Unii sunt macinati de dileme care de care mai arzatoare: cum sa arati emo (fii tu insuti, atata tot), cand trebuie culeasa o floare de marijuana (cand se coace), spagatu la ce varste se face (la varsta la care inca mai poti sa te cracanezi), cum sa te desprinzi de trecut, am 1.90 cum sa nu mai cresc (daca esti baiat, chill, e inaltimea ideala; insa daca esti fata, situatia se complica putin. Dar cred ca daca nu porti tocuri, reusesti sa salvezi aparentele). Altii prezinta un interes aparte pentru zoologie: ce este o marmota, cum arata balena ucigasa si unde traieste sau pur si simplu http://www.totul despre pisici negre.ro. Mai exista si o categorie aparte a celor cu aspiratii inalte de gospodina: ce mai gatesc gospodinele sau cum sa fi o buna gospodina sunt gandurile care le macina; nu putem decat sa le tinem pumnii, cu totii stim ca e o indeletnicire complicata.

Sa nu uitam totusi si de problemele amoroase cu care se confrunta tineretul din ziua de azi: cum afli adevarul daca esti inselata (o intrebi pe Mama Omida, daca mai traieste), sms de ziua prietenului sau bilet prin care iti ceri scuze fata de un baiat (domne, chiar a ramas toata lumea fara pic de imaginatie de trebuie sa’i invete guglea pana si chestiuni elementare?), have you ever really loved a woman (no, not really).

Exista, bineinteles, si oameni cu grave probleme de comunicare: cum raspund la intrebarea ce faci, altii cu fire de artisti: cum sa adaugi fum la o poza, maniaci sexuali: am spus ca caut o fata de 21 de ani sexi.

Unii nu vor decat sa se laude: invidia ta imi mareste… (apreciem decenta de a apela la puncte-puncte) sau sunt interesati sa o decopere pe miss world santier (de meserie fierar-betonist). Nu lipsesc nici cei pasionati de viata mondena: vedete care nu pot pronunta litera s sau cei cu idealuri inalte: se caută fat-frumos si ileana cosanzeana (intrebarea e daca se si gaseste).

Incheiem apoteotic acest top al cautarilor abstracte prin dilemele de zi cu zi cu privire la… Hi5, evident! Cei care sunt mai suparati pe viata sau cei care se incadreaza in profilul porcusorului isteric vor sa stie cum distrugi un hi5 (e de’ajuns sa pui o poza cu tine si treaba e ca si facuta). Idealistii vor sa gaseasca piatra filozofala sau, in lipsa ei, macar cel mai inspirat hi5 de fata. Si mai exista si cei care nu se multumesc cu putin si care tintesc cel mai sus: cum sa le faci pe toate pe hi5? (eu zic ca le’au facut altii deja pe toate, nu stiu ce ti’ar mai ramane si tie).

Ii multumim lui guglea pentru sprijinul neconditionat si asteptam cu infrigurare si alte intrebari mai mult sau mai putin retorice de’ale cititorilor in stele.

Eu don’t percebo…

Anecdotele cu Raducioiu care a uitat romana pe aeroport deja fac parte din cultura urbana. Mereu mi s’au parut stupizi oamenii care dupa ce au scos putin nasul prin Europa s’au intors acasa cu “accent”, sa vada lumea ca vin din strainatate, domne! Nici nu mi’ar fi dat prin cap ca vreo alta limba de pe lumea asta ar putea sa’ti altereze in vreun fel limba materna, ca doar nu degeaba o vorbesti de cand ai invatat sa articulezi cuvintele.

Eu am fost mereu mandra de romana mea. Mi se pare extraordinar cate subtilitati poti sa exprimi cu propria ta limba si ce forme poate sa capete ironia. Dar, intr’o zi, am inceput sa’mi fac probleme pentru romana mea. Era cu cateva zile inainte sa plec la Lisabona. Doar ce se intorsesera fetele din America si era pentru prima data cand reuneam clanul, dupa luni de zile. In mijlocul discutiei, David se trezeste intreband: “Cum se zice, ma, la pomu’ ala de face mere?” “Mar, David?” “A, da, mar! Uitasem*…” Dupa mistourile de rigoare (“Ti s’a urcat America la cap?”, “Tu si Raducioiu!” etc.), am avut asa, ca o tresarire – sa fi fost oare premonitie?

Ajung la Lisabona s.a.m.d. Ma trezesc eu dupa prima noapte dormita la camin si dau cu ochii de colegele mele de camera portugheze. In acea clipa fatidica, am simtit cel mai mare soc lingvistico-neuronic al vietii mele. A fost ca si cum m’ar fi aruncat cineva din Turnul Babel si as fi dat cu fundul de pamant. Efectiv nu am mai putut sa gandesc. Mintea mea s’a oprit ca un ceas caruia i’a lesinat cucul: pur si simplu nu am stiut in ce limba sa… gandesc! Si am stat asa timp de cateva clipe care de fapt au fost ore care mie mi s’au parut ani, dupa care am zis “Buna dimineata” intr’o romano-portughezo-englezo-aborigeana deosebit de stricata si am fugit.

Si asa se face ca de aproape 2 luni sunt aici, intr’o fuga perpetua. Fuga lingvistica, zic. Cand portugheza, cand engleza, cand romana, nici sinapsele nu’mi mai ies cum se cuvine. Cel mai flagrant este sub influenta lui Bachus, cand fac o combinatie atat de letala din toate limbile pe care le stiu incat fraza pe care o aud cel mai des este: “Sorry, I don’t understand you”. In ce limba sa le raspund ca nici macar eu nu ma inteleg?

Oricum, deocamdata romana mea se tine tare, o vorbesc la fel de bine. Doar ca mai am unele probleme cu pluralul substantivelor, care se tot incapataneaza sa’mi iasa prost, incat presimt ca ma voi transforma in automat de perle. Si mi se intampla si mai des sa’i intreb pe portughezi “How are you?” (in conditiile in care engleza lor aduce a japoneza mea, care se limiteaza la “Sayonara”) si pe strainii neportughezi “Tudo bem?”, cauzandu’le adesea nelinisti metafizice.

*Ulterior, la cursul de psiholingvistica am aflat ca ceea ce suferise David in acele momente a fost un fenomen cunoscut sub numele de anomie (sau tip-of-the-tongue), caracterizat prin imposibilitatea de a denumi cuvantul la care te gandesti, fenomen explicabil prin functia incrementala a creierului uman, fapt care indica modul in care mintea noastra planuieste structura fonetica, morfologica, sintactica si semantica a discursului pe care vrem sa’l transmitem. Suna romaneste ce zic eu aici?

Soarta…

img_0269

Ma gandeam eu asa ca noi, oamenii, tare prapastiosi mai suntem. Ne place sa facem o tragedie din orice. Ca am scapat metroul, ca ni s’a ars fasolea pe foc, ca nu ne merge netul, ca s’a scumpit painea… Numai drame oriunde vezi cu ochii. Ne place sa ne vaitam si sa facem pe martirii. “De ce mi se’ntampla toate astea numai mie?”, “Ce soarta cruda am!”, “Traiesc o telenovela!” (Asta imi apartine, am patentat’o deja). Si asa se face ca, pe nepusa masa, Titanicul se instaleaza in viata noastra, doar de aisberguri avem parte, iar Oscarul se lasa asteptat…

Recunosc ca la fel gandesc si eu, imi place sa caut nod in papura chiar si in trestie. Sa ma vait ca life sucks, ca lumea e nedreapta si ca planetele se tot aliniaza prost. Dar e ceva care ma face sa vad realitatea asa cum e ea, fara furtuni in pahare cu apa si tantari deveniti brusc armasari. Nu, nu e doar faptul ca aici la Lisabona traiesc cea mai frumoasa perioada a vietii mele de pana acum, ci este vorba de cateva cuvinte de’ale lui Marin Sorescu, spuse de Iona pe cand ratacea in burta pestelui:”Ce frumos ar fi sa putem spune: Mama, mi s’a intamplat o mare nenorocire! Mai naste’ma o data!”

Si atunci imi dau seama ca ceea ce traiesc eu nu e nicidecum vreo nenorocire, ca viata mea e frumoasa asa cum este si ca nu simt nevoia sa ma mai nasc inca o data ca sa traiesc altceva. Sunt norocoasa ca nu mi’am dorit niciodata asta… Si norocosi suntem toti cei care am avut puterea sa trecem peste nenorocirile ce ne’au fost date, fara sa avem nevoie de o alta viata pentru a ne putea ridica de unde am cazut…

Sintra

Sintra e un orasel mic si cochet din apropiere de Lisabona, faimos in special pentru doua specialitati de prajiturele dupa care toti portughezii si toti turistii tanjesc deopotriva: queijada si travesseiro. Dar ce e de vazut in zona Sintrei sunt Castelo dos Mouros (Castelul Maurilor) si Palácio da Pena, unde poti ajunge strabatand vreo 5-6 km prin padure. Drumul presupune un oarecare efort, dar daca vremea e buna, se merita sa’l faci la pas. Noi asa am facut, desi am vazut si lume urcand cu taxiul, deci turistul modern e in stare de orice.

Cam asa arata Sintra:

p1010044

100_4222

img_0285

Pe drum prin padure. Si personajele, incepand din partea stanga, in ordinea numerelor de pe tricou: Carolina (Chile), Gosia (Polonia), eu, evident si Dorota (Polonia):

p10100571

Castelo dos Mauros:

p1010074

p1010075

100_4216

img_0200

Tii, ce chip frumos rasare… E al meu, al meu e oare? Mi’am luat nasu’ la purtare…

img_01971

Micii japonezi:

p1010080

Looking for Mamoru (nu, nu era maur)

p1010095

Palácio da Pena e foarte frumos, mie una mi’a placut la nebunie, mai ales ca au ghiduri prin toate colturile palatului care iti pot spune oricand povesti foarte dragute despre regii Portugalie, despre coloniile lusitane si multe picanterii de’ale vremurilor de mult apuse. Un amestec impresionant de stiluri din toate colturile globului:

p1010141

p10101611

100_4242

img_0215

img_0248

La capat de lume

Aqui… Onde a terra se acaba e o mar começa… (Luís de Camões)

Aici… Unde pamantul se termina si marea incepe…

sany2564

Cabo da Roca – punctul cel mai occidental al continetului european. Adica locul unde Europa se termina. Si Atlanticul incepe. Punctul despre care se credea inainte ca este capatul pamantului. Pentru mine, locul cel mai departe de casa…

Algarve

Acum 2 week-end’uri am fost in Algarve (in sudul Portugaliei). Am inchiriat 2 masini si am pornit la drum. Vremea a fost foarte frumoasa, am facut chiar si plaja – un sentiment foarte neobisnuit pentru sfarsitul lui octombrie. Si acum o sa las pozele sa vorbeasca…

Acolo unde Atlanticul devine Mediterana si Mediterana devine Atlantic (dupa parerea mea, e neoficial)…

Portul din Sagres:

Apus de soare pe coasta Atlanticului:

Albufeira:

Stradute din Silves:

Leme/Lene 😀

Palmieri adevarati, nu ca la Brâncoveanu (asta ca sa vada si Piedone cum se face):

Pe autostrada am prins iarasi apusul si un cer plin de nori pufosi:

Ar mai fi de mentionat ca eu, Barbie, am dormit la sac (pentru prima oara in lunga mea existenta – nu’i nimic, presimt ca or sa mai urmeze si alte dati, doar mi’am si cumparat sacul cu ocazia asta), pe podeaua cantinei unei firme “producatoare” de flori si palmieri. Si primele sunete pe care le’am auzit de dimineata au fost o discutie intre niste romani, angajati ai firmei respective (de remarcat cat de departe ajunge romanul  in viata :D)…