Ce zi e astazi? Astazi este vineri seara!

Pentru cei care nu sunt fumatori, dar fumeaza.

Pentru cei care nu sunt alcoolici, dar nu pot trai fara bautura.

Pentru cei care au facut din destrabal un mod de viata.

Cu tristete in glas, va anunt ca eu nu mai pot sa scriu. Chiar nu mai sunt in stare sa leg 2-3 cuvinte intre ele. Cand ma simt brusc plina de idei si incerc sa le scriu, nici nu’mi mai amintesc ce’am vrut sa zic. De fapt, mi’a luat 15 minute sa scriu randurile astea 2. Facand un calcul simplu, daca as vrea sa scriu 30 de randuri, ar insemna sa nu mai dorm pana luni. Am epuizat aproape toate drafturile pe care le faurisem in zilele de revelatie si nevoia ma impinge sa incropesc ceva…

Faptele sunt clare, insa motivele mai putin. O fi de oboseala, ca n’as dormi decat ziua, dar atunci am alte treburi. Am citit 3 carti luna asta, am trecut deja la a 4-a – ma simt in forma, nothing can stop me now. E drept ca am teancuri intregi de invatat, catastife chiar, majoritatea in portugheza, dar cui i’ar mai pasa de Cold War, expresionismul german sau filmele lui Dali cand ai toate episoadele din Californication si Desperate Housewives, 20 de filme si un roman de John Fowles? 😀

In plus, petrecerile se tin lant. Saptamana trecuta am facut 3 betii consecutive, am constatat ca am capacitati nebanuite, dar acum o lasam mai moale ca e sesiune – cred ca o sa ne limitam la doar 2 betii saptamana asta. Titlul explica starea mea de spirit…

Si ca sa va dau si alte teme de gandire decat viitorul ficatului meu, o sa va impartasesc din intelepciunea’mi…

Vorbe intelepte

De ce iubim noi Craciunul?

Pentru ca este “The Day Before The Day After Christmas Sales“.

***

De ce merita Bill Gates sa fie sodomizat cu racheta nucleara?

Pentru ca a inventat Vista.

***

Doar eu credeam ca 90210 este numarul de episoade la care o sa ajunga serialul “Beverly Hills 90210”?

Advertisements

Leapsa pentru curiosi

Se pare ca Ambasadoarea si’a gasit un nou hobby: acela de a arunca cu lepse in stanga si’n dreapta, obicei care de cele mai multe ori se lasa cu victime colaterale. Asta a fost sub centura, sa stii! Oricum, mie imi plac lepsele – ii fac pe oameni sa vorbeasca despre chestii la care poate ca nici nu s’au gandit pana cum si te mai si scot din impas cand inspiratia nu e de gasit…

Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?

Ceea ce fac deja si mi’ar placea sa o tin asa toata viata: sa plec in lume, oriunde oi vedea cu ochii…

Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

Cred ca as avea un acces de “rebeliune” si n’as mai face decat lucrurile care imi plac – sa scriu, sa citesc, sa vad filme, sa ma plimb sa petrec timp cu familia si prietenii (adica treburi pe care mi’am propus sa le fac si fara sa traiesc cu gandul ca nu mai am decat 5 ani de trait). Si mai e de mentionat ca visul meu e sa am 3 puradei – nu stiu cati din astia as duce pana la capat in doar 5 ani, dar mi’ar placea sa incerc…

Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Pai ce fac eu acum? Sunt studenta (si somera), ma plimb, casc gura prin Lisabona… Da, cred ca as face asta in continuare si fara milionul ala de euro…

Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?

Mama a trei copii si scriitoare de succes, femeia cu ccea mai impresionanta colectie de genti si de cercei din intreaga lume. 😀

Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funereră?

O sa citez vorbele unei prietene, doar ca vor trebui rostite la trecut in ziua respectiva: Irina is a kind of Messiah, a grand force of the universe, a helping hand when you need a sofa to be carried to the 15th floor. She is like the sunrise – pure and innocent, full of knowledge of the other world. Her spirit enlightens everyone and everything, even the trees.

Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

Let’s get drunk instead 😀

Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Trecand peste raspunsurile clasice gen profesoara sau doctorita, pe care le intalnesti la mai toti copii, imi amintesc ca mai aveam si vise excentrice (cum voi avea eu toata viata). Imi doream sa devin musafir ca sa merg in vizita pe la toata lumea si sa mananc prajituri, apoi mi’a dat prin cap sa ma fac pensionar si sa nu fac nimic toata ziua (ceea ce inca mai sper sa devin :D), precum si bisturiu ca sa’i tai pe oameni si sa’i fac bine…

Ce ai face, dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

Cred ca as inota – o frustrare de’a mea mai veche. Sau as zbura pur si simplu.

Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

Nu, buni n’a luat’o razna, asa e ea…

Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ţi le-ai adresa?

O sa ma limitez la doar 2 intrebari: Cum de ai reusit sa le faci pe toate intr’o singura viata? Ce ti’ai propus sa faci in continuare?

Acum sa vedem cine o sa se procopseasca cu leapsa de mai sus… In ordinea numerelor de pe tricou: Alina, Anna, geamana mea, Mihai si Oaanaa (cati “a” sunt necesari? :D). Make the best of it!

Răspundem ascultătorilor (VIII)

S’au facut cateva luni bune de cand tot adun cautarile pe care le veti citi mai jos si trebuie sa recunosc ca nu mi’a fost deloc usor sa le selectez pe cele mai notabile, dat fiind ca sunt foarte multe cele care m’au facut sa rad cu lacrimi, si apoi sa le grupez frumos pe categorii ca sa poata fi savurate mai usor. Multumiri lui guglea, care a fost la fel de simpatic ca in fiecare zi a existentei sale, un sprijin de nadejde pentru toate sufletele chinuite de intrebari arzatoare.

Categoria Multa minte nu se cere, Barbi(e) este la putere – unde se vorbeste despre Barbi(e)/y in toate cele 69 de pozitii si dincolo de ele:

barbi se bate cu baiat – spuneti nu violentei domestice!

barbi la facultate – se stie, Barbie este studenta in anul 3 la Mecatronica, sa nu mai aud intrebari din’astea.

barbie si gagicul ei – adica Barbie si Ken, dar in varianta de Salajean.

barbi munceste – este fierar-betonist, cu 6 ani de experienta in domeniu.

barbi cea mai buna gospodina – nu stiu cum de reuseste sa le faca pe toate asa de bine…

barbi merge la biserica

barbi practica vrajitoarelor

vreau numai sai fac parul lui barbie – Mai am un singur dor…

barbi în limuzină – unde’i e locul.

barbie da nu barbie – deci da…

barbi viseaza ironic nu o trezi – Somnul ratiunii naste monstrii. Si cautari cretine.

barbie nici macar nu exista – asta ca sa stiti si voi!

barbie cand iti saruta colegul de scoala – in perioada ei de adolescenta rebela.

barbie cu gagicul ei la poarta – precum si in varianta rurala

Categoria Învârti’m’as in jurul cozii – unde aflam ca viata bate Guglea (sau invers):

care e raspunsul la intrebarea cine intreaba

misa umflat rau picioarele ce poate sa fac – taie’le!

de la sfecla rosie poti face treaba mare – poti face multe treburi, nu doar salata de legume.

facultatea de manichiura – sectia Cuticule, specializarea Forfecuta.

previziuni asupra pietei de ciocolata – piata de ciocolata e atat de imprevizibila…

de ce numele celor 7 pitici e usor de retinut – ca e pentru copii, de’aia!

intrebari din biblie gen vrei sa fi miliardar – si in loc de Iantu sa fie Sf. Petru, nu?

papusa care ii creste in loc de par gazon – viziune suprarealista. Dali, unde te ascunzi tu oare?

Categoria Gospodinele intreaba, dar cine sa le raspunda:

cum repar un ficat prajit prea tare – what’s done is done…

sandwich maker nociv? – parca o aud pe mama vorbind, si ea avea teoriile ei cu radiatiile de la cuptorul cu microunde.

m-am fript la aragaz ce sa fac – astia’s de’ai mei

m-am fript cu fierul de calcat – accidente casnice, la ordinea zilei.

Categoria Culãri din toate zarile, uniti’va:

bluza iggy pop, h&m – o stiu, o stiu si am zis ca mi’o si cumpar 😀 (stiam eu ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu culãrii)

obsesia mea sunt cerceii – recunosc problema, e cu dichis…

ce e la moda in ziua de azi

balsam de buze baieti – Nivea inca nu s’a adaptat noilor tendinte…

cum recunosti lee cooper original – dupa eticheta?

tunsori l moda pentru vara 2009 – chica e inca in top :))

sunt invidiat pe unde ma opresc smecheri

Categoria Curier sentimental:

pe ce teme se poate de vorbit cu fetele – omul este in impas…

de ce nu ma suni fat frumos? – Ileana Cosânzeana si dilemele ei

cum sa facem amor clasic? – idei, anybody?

cum sa manevrezi un baiat cum vrei? – Voodoo este solutia!

cum sa cuceresc o fata care are un gagic – impossible is nothing, tinere!

Categoria Neadaptati lingvistic:

cum se zice buna in portugheza – olá. A fost greu?

cum se pronunta in engleza si un sfert – ti si impleticeste limba, nu te forta!

could you be loved traducere in romana – i don’t think you could…

raspunsul la intrebarea: how are you?

Categoria Martiri, unde se vorbeste despre blestemul aerului albastru:

am zburat cu blue air – aplauze va rog, inseamna ca inca mai traieste!

zborul cu blue air este sigur? – gugãluitorul de dinainte ne demonstreaza ca da. Daca pe el nu l’a rapus Blue air-ul, atunci putem sa ne pastram speranta. Eu cu speranta asta si traiesc, ca doar in februarie ma asteapta si pe mine un zbor – sper doar sa fie mai lipsit de peripetii decat ultimul…

Categoria Trivia, unde intrebarile se tin lant:

ce se-ntampla cand ti se bate ochiul stang – pleci la drum de seara.

suricata ce inseamna? – si devii un animal…

cate ore faci cu avionul pana la lisabona – daca e direct, cam 5. Daca nu’i direct (si avand in vedere ca doar la Blue Air gasesti asa ceva), atunci dumnezeu cu mila…

cum se invata chimia – daca as fi stiut raspunsul, crede’ma ca ma gaseai pe lista laureatilor Premiului Nobel pentru Pace.

nu imi place sa port ochelari de vedere – nici mie, dar daca suntem chiori…

Categoria speciala V’am zis eu:

fobie nasturi – deci daca si omul asta a cautat’o, ce alta dovada va mai trebuie? E clar ca fobia de nasturi a fost atestata documentar!

Stiu ca a fost lung si ca ochii vostri urla dupa Visine, dar sper ca ati savurat Enciclopedia Guglea – capitolul VIII. Mai urmeaza inca 70…

Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro

Ce inseamna pana la urma o carte buna? Cum trebuie sa fie ea scrisa? Si cum arata oare o poveste frumoasa?

Atunci cand de la primul pana la ultimul cuvant nu te mai induri sa o lasi din mana, cand iti doresti sa tii timpul in loc si sa nu mai ajungi la capat niciodata, cand incerci sa prelungesti la nesfarsit gandurile pe care ti le da – atunci stii ca ai in mana o carte buna. Cand nu mai auzi nimic in jur, cand esti doar tu si povestea care ti se asterne in fata ochilor si te face sa uiti de foame si de somn, cand fiecare cuvant pe care il citesti te face sa tremuri – atunci stii ca e bine scrisa. Iar o poveste frumoasa nu are mereu un happy-ending si nu te face neaparat sa razi si sa te bucuri ca “si maine e o zi”. O astfel de poveste poate foarte bine sa te umple de lacrimi, dar sa te faca sa’ti dai seama ca in toata tristetea asta exista o frumusete inimaginabila.

Dupa toate standardele mele, Never Let Me Go este o carte incredibila, Kazuo Ishiguro este unul din scriitorii mei de suflet, iar povestea este pe cat de trista, pe atat de frumoasa si de emotionanta: Kathy incepe sa’si aminteasca despre copilaria petrecuta la internat, alaturi de Ruth si Tommy, si vorbeste despre toate peripetiile prin care trec impreuna. Apoi continua cu povestea adolescentei lor si, in ultima parte, cu maturitatea si viata de adult. O evolutie fireasca a unor personaje frumos conturate, care devin usor din copii inocenti adulti responsabili.

Ceea ce Ishiguro nu spune clar de la inceput este faptul ca cele trei personaje – Kathy, Ruth si Tommy – sunt de fapt clone si ca actiunea se petrece intr’o Anglie distopica, in care oamenii sunt clonati pentru transplantul de organe. Pe parcursul romanului incepi sa simti ca ceva e diferist si ca nu este vorba despre  niste fiinte ca noi toti, trebuie doar sa urmaresti indiciile pe care Ishiguro le ascunde printre randuri si, pana in momentul in care termenul “clona” apare negru pe alb, stii deja ca despre asta este vorba. Dar ceea ce te uimeste cel mai mult este faptul ca aceste clone nu sunt deloc diferite de noi. Candoarea copilariei, dragostea, sperantele si visele, deziluziile, dorinte implinite sau care nu se vor implini niciodata – toate astea fac parte din viata lor exact asa cum le simtim si noi.

Si ajungi sa te atasezi atat de mult de personaje, desi de la bun inceput stii ca nici unul din ei nu va supravietui in final, ca viata unei clone se opreste in momentul in care isi va dona si ultimul organ. Dar ti se rupe sufletul cand vezi ca dragostea lor e imposibila si cand stii ca suferinta si moartea nu ii ocoleste, desi nu au nici o vina ca s’au nascut martiri. Si iti spui ca ai prefera sa te lupti cu boala pana te va dobori decat sa sacrifici niste fiinte inocente doar pentru ca tu sa mai traiesti cativa ani. Si cum ai putea sa faci asta, cum ai mai putea sa dormi noaptea, cum ai mai putea sa zambesti si sa te bucuri de viata daca ai stii ca un om s’a sacrificat pentru tine?

Ishiguro iti da peste cap toate convingerile si te umple de ganduri care nu’ti vor mai da pace mult timp. Nu degeaba Times a ales Never Let Me Go drept cel mai bun roman al anului 2005 si l’a asezat la loc de cinste in topul 100 Best English-language Novels from 1923 to 2005. E o carte care merita citita cu orice pret pentru ca te va schimba pentru totdeauna.

Nota. A fost tradusa in romana la Polirom cu titlul Sa nu ma parasesti si o puteti gasi aici. Multumiri Pitici pe creier.

Chimie pura

Eu cu chimia nu prea m’am avut bine. Mai exact, am detestat’o cu pasiune, dar asta mai mult din cauza profelor care prinsesera un asa de mare drag de mine, incat ma scoteau la tabla doar ca sa rezolv cele mai complicate reactii. Profa din generala avea o tehnica speciala. Intra in clasa si zicea: “Cine vrea sa’nvete chimie sa iasa la tabla!” (deci n’ai cum sa inveti chimia altfel decat cu creta’n mana). Bineinteles ca nimeni nu era strabatut de astfel de dorinte excentrice si toti eram cu capul mai mult pe sub banca sau prin ghiozdan. Si atunci rostea cuvintele magice: “Ene! La tabla!” – si nici nu vroiam sa’nvat chimie… Iar profa din liceu facea altfel: cand asculta, scotea la tabla o armata de oameni si le dadea reactii din ce in ce mai complicate. Iar pe mine ma aculta fix in momentul in care complexitatea problemelor rivaliza cu descoperirile laureatilor premiului Nobel pentru stiinta. Adica umpleam doua table si nu mai terminam. Si primeam o nota de mai mare frumusetea, variind intre 5 si 8. Sta’i’ar reactiile in gat sa’i steie!

Si au mai avut loc si niste incidente care mi’au creat o fobie pentru chimie. Odata, mi’am varsat niste acid sulfuric in palma si m’am panicat cumplit de tare, chiar imi inchipuiam ca o sa’mi arda mana in asa hal incat o sa’mi pice de la cot in jos. Apoi am mai facut un atac de panica si cand mi’am turnat niste suc gastric pe mine, am fost ferm convinsa ca o sa inceapa sa’mi digere pielea si oasele. Prostii de’ale mele, nu m’am ales cu boli de piele, ci cu un miros persistent de suc gastric (care puuuuuuuteeeeee – mi’a marcat pe veci simtul olfactiv, n’o sa pot sa uit niciodata daful ala) si cu o mustrare serioasa ca am irosit bunatate de substanta. Am aflat ulterior ca de fapt toate substantele pe care le foloseam noi in laborator sunt de fapt diluate, ca sa ne protejeze in cazul eventualelor accidente – eu sunt prototipul de fiinta impiedicata, mai ales cu eprubeta in mana, precum si cu paharul Berzelius si cel Erlenmeyer sau cu turnesolul si fenolftaleina… Dupa toate experimentele de laborator, nu’mi mai amintesc decat ca hidrogenul arde cu flacara albastra (am dreptate sau visez?)

Si m’am chinuit ani la rand sa invat tabelul periodic, desi abia am reusit sa retin gazele rare, oricat de mult mi’am dat eu silinta sa compun rime si cuvinte cu sens din toate elementele alea fara nici un sens. Iar acum, dupa ani si ani, pot sa’i urez lui Mendeleev sa’si agate tabelul in cazanul cu smoala unde va arde el pe veci pentru ca altul mult mai destept ca el a inventat ceea ce se cheama Tabelul Periodic al Minunatiilor.

The Periodic Tabel of Awesoments merita agatat in orice cui care se respecta, iar geniul care l’a creat merita macar un Oscar, daca nu chiar un Nobel (pentru pace – pacea sufleteasca a oricarei fiinte obligate sa studieze chimia). Incepe in forta cu Bn (Bacon), Bt (Batman) si Chuck Norris*, trecand apoi prin toate elementele indispensabile vietii pe Pamant: Me (Motorcycle), Co (Computers), Sx (Sex), Br (Beer), C (Chocolate), Su (Sunglasses) si multe alte minunatii, organizate stiintific in grupe de elemente inrudite. Asta’i adevarata chimie, nu sucul ala gastric imputit!

*Chuck Norris nu are un simbol, explicatia fiind urmatoarea: “Chuck Norris used to have a symbol, but he kicked it in the face!”

tblofawesome

Americanii’s de vina…

Nu stiu daca’si mai aminteste cineva de povestile mele cu Suricata plecata peste ocean(e), la capat de lume. In Hawaii, ca sa fiu mai precisa, unde a petrecut cele mai de vis 3 luni ale vietii ei, cu bune si rele, munca si distractie, mancare si beutura (din’asta mai putina, asa’i in America pana la o anumita varsta, deh). A, si de unde mi’a adus mie Conversi :D. In timp ce Marmota muncea pe santier, Suricata se prajea la soare in Halkidiki Waikiki… Life is not fair, dar asta se stie deja… Oricum, eu am pus’o sa ne vorbesca despre americani, eram curioasa cum ii vede un roman de’al nostru si nu doar cum ni’i arata Hollywood. Enjoy!

Americanii’s de vina…

Pentru fast-food. If we are what we eat, then i’m fast and cheap, cum s-ar zice. McDonald’s (aproape orice la 1$), Burger King, Jack in the Box, Safeway, Food Land, toate frumos decorate cu mii de calorii. Familii obeze cu tânci obezi, bunici obezi, matusi, unchi tot ce vrei+cuvantul obez. Pe langa faptul ca in meniul McDonald’s sunt ce-i drept delicatese care la noi vor aparea probabil in secolul viitor, inventia este Double Bigmac! Adica 2 ori 500 calorii. Tanananan. La capitolul mancare, nu exista aragaze in majoritatea caselor, microundele sunt la putere, ca de altfel tot ce inseamna semipreparat. The citizens of the US pun mare accent pe aspectul in care sunt decorate magazinele de dulciuri, cum ar fi See’s Candies. Si cum eu mereu mi-am dorit sa intru intr-o casa din povestile fratilor Grimm, va puteti face un contur despre ce inseamna un asemenea magazin. Si ceea ce e frumos este ca te intampina un fel de zana la intrare cu intrebare: how about a free sample today? ) . Majoritatea intra acolo doar pt acele free samples (implicit si in cazul meu).

david-7

Nightlife. Daca esti european in USA, nu prea ai parte de distractiile si betiile din Lisabona* sau Lipscani. Conditia definitorie este sa ai 21 de ani ca sa intri intr-un club. O cifra destul de trista pentru mine, avand in vedere ca am vizitat Hawaii fara sa fi implinit 21. Deh, ghinion pentru o impatimita de Expirat, Barfly, Club A and more… Primul check-in se afla la intrarea in club, nenea fiind neaparat a biiiig nigger cu o lanterna cu care iti verifica pasaportul. Intr-o seara am reusit sa intru si sa ma bucur pentru 5 min de cocktail-ul super delicios, pana cand vine nenea si isi da el seama ca desi sunt nascuta in ’87, luna nu e buna (adica decembrie). Teapa. Pai bine mai nene, eu deja mi-am comandat bautura, distractia e garantata. OUT!! Ai afara eram asteptata de 4 politisti inarmati pana in dinti care imi tineau ditamai discursul despre private property si under age pe o private property… Deci am fost intr-un fel eliminata. In prealabil am aflat ca nu am pierdut mare lucru. True. In ultima mea seara in Honolulu, m-am decis ca nu pot parasi aceasta insula fara a incerca macar un club. Asa incat am facut rost de un pasaport al unei fete care semana cu mine in poza, apoi m-am dus, la intrare am trecut de verificare, si apoi direct in ritmuri de hip hop, cu negri all over, tipe mitzi-pitzi dar in varianta neagra, cocktail-uri la un dolar, mult flirt si multi flirtanti… Concluzia este ca in acel moment am ajuns sa imi doresc cu ardoare dupa 3 luni sa ajung pe lipscani pt “o doza”… Dar am ajuns prea tarziu, caci tovarasa** mea de drum era in drum spre Lisboa…

david-3

Asta’i ca’n Sunset Beach, pentru cine’si mai aminteste…

Bastinasii aka hawaiienii sunt foarte faini, daca ii pot descrie asa. Foarte prietenosi si desi nu m-au asteptat la aeroport cu ghirlande asa cum e in filme, am tot respectul pentru a lor insula. Insula unde nu se schimba niciodata ora. Yep, sir! Timpul in Hawaii nu se da niciodata inainte sau inapoi. Cat de cul poate fi? )

Si eu ca european in USA sunt considerata foarte cul. ) Uuuuuaua, u’re from Europe! Where from? Romania. Woow, Italy, how nice!Rome, Italy, right? Well, nu… you idiots! E vorba de Romania, Bucuresti, Salajan, Titan, Dracula, Hagi, etc… Da, va puteti da seama de ceea ce stiati deja: cultura=zero. Zero barat, multime vida… Si cum accentul meu de european isi spune cuvantul, cea mai stupida intrebare de la un american a fost : What does CAN’T mean?… ) Eu aveam acel british “can’t”…

Desi am stat 3 luni in lumea lor, care nu are nici in clin nici in maneca cu a noastra, i-as vizita din nou la vara. Si de data asta vreau Disneyland! It’s a must! ;)

*De unde se deduce ca Suricata vrea sa se dea mare ca a fost si ea la Lisabona, evident datorita bunavointei Marmotei, care s’a dovedit a fi o gazda mai mult decat indulgenta.

**Adica Marmota, se intelege.

david-4

Suricata tinand soarele in mana…

Postul de fata e o continuare a Lepsei de diaspora. Variatii pe aceeasi tema puteti citi si la Lola despre portughezi, precum si la Gemene, care ne vorbesc pe rand despre belgieni (aici Andreea si aici Flavia). Povestea merge mai departe…

The Heart is a Lonely Hunter – Carson McCullers

Au trecut vreo 3 luni de cand n’am mai reusit sa termin o carte. Orice roman as fi inceput, ajungeam sa’l arunc dupa nici 20 de pagini. M’am luptat cu António Lobo Antunes de vreo cateva ori, cred ca am luat 3 romane la rand si nu am reusit sa termin nici macar primul capitol. Criza existentiala, probabil, n’am mai simtit niciodata neputinta asta crunta de a ma concentra si chiar m’am panicat putin, mi’era teama ca n’o sa mai fiu in stare sa citesc. Dar azi am reusit, in sfarsit, sa intrerup sirul de romane abandonate si sa duc la bun sfarsit o carte…

The Heart is a Lonely Hunter este romanul de debut al lui Carson McCullers, de care eu una am auzit abia cu putin timp in urma, dat fiind ca sunt in mare parte ignoranta la capitolul literatura americana, singurii autori care imi vin in minte acum ar fi doar J.D. Salinger si Truman Capote. Carson McCullers scrie frumos si placut, dar foarte trist, cum se poate remarca foarte usor si din titlul romanului. Vorbeste despre singuratate, despre neimpliniri si ratari, despre prietenii de neinteles si sacrificii, despre sperante si vise…

Un surdomut, o adolescenta visatoare, proprietarul unei cafenele, un extremist alcoolic, un doctor negru – drame personale in care se poate citi drama Americii anilor ’30, inca luptandu’se cu Marea Criza si cu miscarea de emancipare a populatiei de culoare. John Singer, barbatul surdomut, este pentru celelalte personaje un soi de “home-made God” – singurul om caruia ii pot impartasi cele mai ascunse ganduri si a carui tacere ii incurajeaza sa se confeseze.

Povestile celor cinci personaje ajung sa te prinda incet, dar sigur si, fara sa’ti dai seama, te trezesti la ultima pagina si nu’ti doresti s’o mai termini niciodata. In fiecare drama exista o mica parte din tine insuti, parte pe care ai trait’o candva sau pe care ti’e teama ca o vei infrunta intr’o buna zi. Eu am ramas cu gandul la povestea lui Mick, o adolescenta de 13 ani pe care viata o obliga sa devina adult si sa’si abandoneze visele intr’un colt uitat de lume, in speranta ca va veni si clipa in care vor deveni realitate. Atunci cand ai 13 ani crezi ca visele se implinesc la 20, ti se pare varsta la care nimic nu ti’ar mai putea sta in cale. Asa credeam toti in vremurile acelea, dar abia dupa cativa ani ajungi sa’ti dai seama ca viata nu asteapta niciodata un anume moment, te face sa infrunti cele mai amare tragedii fara nici un drept de apel. E trist romanul lui Carson McCullers, dar te emotioneaza si te surprinde cum nici nu te astepti.

Cartea a fost tradusa la Editura Leda cu titlul de Inima-i un vanator singuratic si o gasiti aici. Eu ii dau nota 10 pentru coperta cu Nighthawks a lui Hopper:

Face your fears. Live your dreams

Si eu care chiar ma bucurasem in sinea mea ca am scapat ca prin urechile acului si de leapsa asta – nu de alta, dar chiar imi era frica de ea. Bucuria mea a fost de scurta durata, ca mi’a stricat’o Alina

– daca nu mi’ar fi fost frica de apa, as fi invatat si eu sa inot pana la venerabila mea varsta.

– daca nu mi’ar fi frica de inaltime, m’as da si eu intr’un roller-coaster adevarat cand s’ar ivi ocazia.

– daca nu mi’ar fi frica sa explodez, atunci cred ca nu ma’s mai opri din mancat. Iar daca nu mi’ar fi teama de coma diabetica, atunci m’as hrani doar cu dulciuri in fiecare zi a vietii mele. Sau as manca numai Skittles o saptamana intreaga.

– daca nu mi’ar fi frica de masini si trafic, as da de carnet.

– daca nu mi’ar fi frica de masini si trafic, mi’as lua bicicleta.

– daca nu mi’ar fi teama de ridicol, atunci m’as da in stamba si intentionat, nu doar accidental 😀

– daca nu mi’ar fi teama de vorbitul in public, atunci as spune mai mult din ceea ce am de zis.

– daca nu mi’ar fi teama ca as ajunge la sapa de lemn, as pleca in America.

– daca nu mi’ar fi frica de singuratate, as emigra (pentru un timp doar) oriunde as vedea cu ochii.

– daca nu mi’ar fi frica sa spun ce simt, atunci as spune si eu ce simt.

De nasturi nu mai zic nimic…

Sincera sa fiu, am si uitat de ce mi’e frica, sunt prea multe temeri care ar trebui insirate, dar care se ascund de obicei si ies la iveala cand nu te’astepti. Leapsa o dau mai departe Tomatei (ca stiu ca si’o dorea si ii eram datoare cu unca una :P), Oanei (ca sa nu se mai vaite ca se lasa de blog) si celor Doua Cirese. A, si sora’mii, ca mi’e teama ca nu cumva sa’i fie teama doar de matematica…

Povesti de adormit adultii*

Niste mercantili, asta suntem noi oamenii. De la primul, pâna la ultimul. Cred ca nu e cazul sa va reamintesc ca Adam si Eva si’au vândut locul în Paradis pe un mar ieftin! Asta e, uneori calculele nu ies asa cum trebuie, iar tranzactia ne face sa mai iesim si in pierdere, nu doar sa castigam…

Si adevarul e ca ne e mult mai usor sa traim cu gandul ca totul poate fi cumparat cu suma potrivita. Daca am stii cumva ca exista pe lume lucruri pe care nu ni le putem achizitiona, cred ca de data asta am fugi de buna voie din Paradis. E asa de simplu sa stii ca o femeie valoreaza 7 camile de care te-ai putea lipsi oricand (asta daca esti arab), dar nici prin cap nu-ti trece ca dragostea nu se masoara in camile cu trei cocoase. La fel nici cultura nu ai putea sa o cumperi, oricat de mult ti-ai umple casa cu carti pe care le asezi frumos pe rafturile din lemn de santal, lustruite atent de menajera cu Pronto din belsug.

Si mai cred ca dorintele pe care ti le indeplinesti doar batand din palme n-ar putea niciodata sa rivalizeze cu satisfactia incredibila pe care o simti cand reusesti sa-ti vezi visul cu ochii, visul ala pentru care nu ai dormit nopti la rand si care a facut ca nimic altceva sa nu mai existe pentru tine. Asta pentru ca visele nu le cumperi cu bani, ci cu munca, cu sperante si lacrimi… Dragostea, fericirea, inteligenta, norocul, visele – toate astea nu au pret, n-o sa-ti spuna nimeni cu cat sunt cotate la bursa si nici n-o sa citesti in Capital care e moneda de schimb pentru un gram de fericire sau o farama de iubire. Lucrurile care conteaza cu adevarat nu tin cont nici de criza mondiala si nici de caderea dolarului, nu le primesti decat atunci cand le dai la schimb.

*Imi pare rau, dar n-am avut bani sa cumpar un titlu mai bun…

***

Post scris in cinstea concursului Hotcity. Cui ii place, il poate vota la pagina mentionata.