Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro

Ce inseamna pana la urma o carte buna? Cum trebuie sa fie ea scrisa? Si cum arata oare o poveste frumoasa?

Atunci cand de la primul pana la ultimul cuvant nu te mai induri sa o lasi din mana, cand iti doresti sa tii timpul in loc si sa nu mai ajungi la capat niciodata, cand incerci sa prelungesti la nesfarsit gandurile pe care ti le da – atunci stii ca ai in mana o carte buna. Cand nu mai auzi nimic in jur, cand esti doar tu si povestea care ti se asterne in fata ochilor si te face sa uiti de foame si de somn, cand fiecare cuvant pe care il citesti te face sa tremuri – atunci stii ca e bine scrisa. Iar o poveste frumoasa nu are mereu un happy-ending si nu te face neaparat sa razi si sa te bucuri ca “si maine e o zi”. O astfel de poveste poate foarte bine sa te umple de lacrimi, dar sa te faca sa’ti dai seama ca in toata tristetea asta exista o frumusete inimaginabila.

Dupa toate standardele mele, Never Let Me Go este o carte incredibila, Kazuo Ishiguro este unul din scriitorii mei de suflet, iar povestea este pe cat de trista, pe atat de frumoasa si de emotionanta: Kathy incepe sa’si aminteasca despre copilaria petrecuta la internat, alaturi de Ruth si Tommy, si vorbeste despre toate peripetiile prin care trec impreuna. Apoi continua cu povestea adolescentei lor si, in ultima parte, cu maturitatea si viata de adult. O evolutie fireasca a unor personaje frumos conturate, care devin usor din copii inocenti adulti responsabili.

Ceea ce Ishiguro nu spune clar de la inceput este faptul ca cele trei personaje – Kathy, Ruth si Tommy – sunt de fapt clone si ca actiunea se petrece intr’o Anglie distopica, in care oamenii sunt clonati pentru transplantul de organe. Pe parcursul romanului incepi sa simti ca ceva e diferist si ca nu este vorba despre  niste fiinte ca noi toti, trebuie doar sa urmaresti indiciile pe care Ishiguro le ascunde printre randuri si, pana in momentul in care termenul “clona” apare negru pe alb, stii deja ca despre asta este vorba. Dar ceea ce te uimeste cel mai mult este faptul ca aceste clone nu sunt deloc diferite de noi. Candoarea copilariei, dragostea, sperantele si visele, deziluziile, dorinte implinite sau care nu se vor implini niciodata – toate astea fac parte din viata lor exact asa cum le simtim si noi.

Si ajungi sa te atasezi atat de mult de personaje, desi de la bun inceput stii ca nici unul din ei nu va supravietui in final, ca viata unei clone se opreste in momentul in care isi va dona si ultimul organ. Dar ti se rupe sufletul cand vezi ca dragostea lor e imposibila si cand stii ca suferinta si moartea nu ii ocoleste, desi nu au nici o vina ca s’au nascut martiri. Si iti spui ca ai prefera sa te lupti cu boala pana te va dobori decat sa sacrifici niste fiinte inocente doar pentru ca tu sa mai traiesti cativa ani. Si cum ai putea sa faci asta, cum ai mai putea sa dormi noaptea, cum ai mai putea sa zambesti si sa te bucuri de viata daca ai stii ca un om s’a sacrificat pentru tine?

Ishiguro iti da peste cap toate convingerile si te umple de ganduri care nu’ti vor mai da pace mult timp. Nu degeaba Times a ales Never Let Me Go drept cel mai bun roman al anului 2005 si l’a asezat la loc de cinste in topul 100 Best English-language Novels from 1923 to 2005. E o carte care merita citita cu orice pret pentru ca te va schimba pentru totdeauna.

Nota. A fost tradusa in romana la Polirom cu titlul Sa nu ma parasesti si o puteti gasi aici. Multumiri Pitici pe creier.

Advertisements