M’a facut mama bufon. Ipostaza I

Apropos, asta e postul cu numărul 100…
Nu ştiu dacă aş fi preferat să fiu oltean (vorba cântecului) sau moldovean, dar cert e că nici bufon nu e de lepădat. Sau poate că e chiar mai convenabil decât variantele proaspăt enumerate.
Iată câteva situaţii concrete:

Ipostaza I

Bufonul în bucătărie

Eu merg după un principiu simplu şi practic: nici o masă fara pe…ripeţii! Deci dacă îmi propun să gatesc, trebuie să fie musai cu stil, în cel mai neaoş stil. Totul în doar 5 paşi simpli şi un bis!

Pasul nr. 1. Dacă trebuie să tai ceapa, e musai să mă şterg cu mâna la ochi după, aşa că mă umplu de lacrimi crocodilice de nici nu mai văd pe unde merg, motiv pentru care pun ceapa la prăjit în apa de fiert pastele, iar pastele la fiert în uleiul de prăjit ceapa – adică prost!

Pasul nr. 1 bis. Dacă tai ceapa sau orice altă leguma (chestii cu ochi nu gătesc, în cel mai rău caz peşte sau treburi cu tentacule), e imperios necesar să mă tai la minim un deget (şi maxim 10). Din fericire, am căpătat experienţă şi am mereu plasturi la îndemână, pentru că la început până şi cartofii prăjiţi îi găteam în sânge… propriu. Dacă vrei să ştii când am gătit ultima dată, e simplu: te uiţi la degetele mele şo poţi să estimezi după cât de proaspătă pare rana.

Pasul nr. 2. Dacă reuşesc să pun ceapa la călit în ulei (musai de măsline, e cel mai tru), atunci trebuie să existe o reactţie chimică de o violenţă copleşitoare care să mă facă să mă retrag 3 metri mai la vale, dat fiind că nu mă tentează posibilitatea (devenită probabilitate la mine) de a arde cu flacără albastră ca hidrogenul. Reacţia generează şi zgomote apocaliptice, dacă se nimereşte cineva prin zonă, instinctul de supravieţuire îl va determina să alerge dupa extinctor.

Pasul nr. 3. Atitudinea contează! Indiferent de ce dezastre produc în jurul meu (de la scăpat prea mult piper sau piri-piri în mâncare până la incendierea prosopului de bucătărie), regula spune că trebuie să creez iluzia sfântă că ştiu ce fac şi că totul decurge conform planului. Acest lucru presupune controlarea oricăror gesturi care m’ar putea trada, totul se rezumă la un discret strâmbat din nas sau un vag încruntat din sprâncene în caz de hemoragie acută sau incendiu de proporţii.

Pasul nr. 4. Gătitul presupune multă imaginaţie care, în combinaţie cu atitudinea menţionată la pasul nr. 3, nu are cum să nu dea roade. Imaginaţie înseamnă că se adună de prin dulap cam tot ce este comestibil şi nu neapărat comestibil (important e să fie masticabil) şi se aruncă într’o tigaie. După care fugi 3 metri mai la vale şi aştepti timp de câteva secunde să se calmeze flăcările, după care îţi tragi o meclă de bucătar-chefe şi începi să amesteci cu dichis în compoziţia de pe foc.

Pasul nr. 5. Care presupune savurarea roadelor muncii tale din ultimele 45-60 minute. Adică halitul propriu-zis. Este un moment decisiv în desfăşurarea întregii bufoniade, fiind considerat totodată punctul culminant al activităţii casnice. Regula supremă este următoarea: indiferent de monstruozitatea şi catastrofalitatea mâncării pe care o ai in faţa ochilor, indiferent de cât de tare simţi că’ţi crapă pipota la gândul că va trebui să te îndopi cu respectiva Hiroshima culinară, nu trebuie niciodată şi sub nici o formă să’ţi trădezi adevăratele impresii în faţa hienelor şi şacalilor care stau la pândă. Hai că poţi – gândeşte’te că măcar ai scăpat cu viaţă şi de data asta…

În episodul următor: Ipostaza II.