Unde nu’i titlu, vai de blog!

cgon174l

Poza de aici.

Am constatat eu subit că mă confrunt cu o problemă neaşteptată: nu reuşesc să mă mai enervez. Sunt conştientă de ridicolul acestei afirmaţii, dar la o analiză mai atentă, se poate observa faptul că nervii sunt un exponent firesc al unei vieţi sănătoase (vezi cazul locuitorilor Bucureştiului, care nici nu şi’ar putea imagina propria existenţă fără activităţi precum săritul muştarului, scosul din pepeni sau alte delicii ale vieţii cotidiene).

Lisabona e pe slow-motion permanent, iar portughezii sunt atât de lepre încât ar face orice numai să nu muncească (de’asta m’am integrat eu aici mai repede decât în absolut). Deşi toată lumea întârzie, nimeni nu se grăbeşte. De 5 luni de zile nimeni nu m’a îmbrâncit şi nici n’am fost călcată în picioare de vreo mulţime furibundă – cum se întâmplă de 3 ori pe zi în pasaj la Unirii. Nu m’a înjurat nimeni că merg prea agale – după modelul Magheru – şi nici nu m’a acostat vreo hoardă de vânzători ambulanţi şi mici afacerişti, cum se întâmplă prin ştim-noi-care-capitală-europeană.

Toate ca toate, dar românului îi e greu şi cu nervi, şi fără nervi, că aşa ni’i firea, veşnic pribegi. Aşa că într’o zi m’am trezit cu gândul expre’ să mă enrvez de’a binelea, că de mult nu mi’a mai crescut tensiunea prin vreun mijloc de transport în comun. Şi ce te poate scoate din sărite mai tare decât o sesiune de căscat gura prin magazine în plin februarie (a se citi în plină perioadă de reduceri substanţiale, fundamentale, metafizice)? Aşa că mi’am propus să mă aventurez prin magazine cu scopul precis de a nu cumpăra nimic, ci doar de a mă enerva la culme.

Păstrez încă vie în minte imaginea turbată a Bucureştiului sub mirajul soldurilor şi mi’am zis că sigur o să dau lovitura supremă şi în Lisabona. Orizontul meu de aşteptări era foarte înalt, dar am fost luată prin surprindere când toate iluziile mi s’au spulberat subit. Nu m’am izbit de vreun zid uman de netrecut la întrare în H&M, şi nici măcar de vreo îmbrânceală n’am avut parte. N’am dat nici peste cumpărători cu creiere spălate şi îmbălsămate care să se mişte în ritm de zombie printre rafturi şi umeraşe şi să îţi smulgă hainele din m’nă ca să le cumpere ei primii, ei, numai ei! Nu. Nicidecum. Toată lumea calmă, senină, amabilă, muzică ambientală pe fundal, totul într’un decor feeric pavat cu mesaje idilice (gen -70%), încât am fost ferm convinsă că paznicul de la intrare era de fapt Sf. Petru şi că aşa arată de fapt raiul. Casa visurilor mele nu este vreo vilă cu etaj pe malul mării şi nici vreun conac prin Pipera. Locul unde mi’aş dori să mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi să’mi sorb cafeaua este de fapt H&M (de preferinţă, ăla mare dintre rua Augusta şi Baixa-Chiado :D). Revenind cu picioarele pe pământ, trebuie să menţionez că au şi portughezii cozi prin magazine diferenţa e că nu auzi niciun băgamiaşpulaneadecoadă şi nici nu’ţi suflă vreunul în ceafă cu speranţa deşartă că o să te evapori ca prin minune din calea lui.

Singurul motiv de nervi e că nu te enervează nimic. Dar deja viaţa bate blogul, iar eu am ajuns mai zen decât însuşi Buddha. Deşi sunt perfect conştientă că asta nu este decât liniştea de dinaintea furtunii – o furtună care poartă numele generic de Bucureşti şi care o să se afle în febra sublimului Mărţişor când oi ateriza eu (măcar o ratez pe’aia de Valentinos :D)…