Mesaj

Scriu aceste randuri de departe, din trecutul celor 2 fus-orare care ne despart şi al celor câteva mii de kilometri, ştiind că, deşi nici timpul şi nici distanţa nu scad, ziua în care ne vom regăsi pe acelaşi fus-orar plictisit de Bucureşti se apropie cu paşi mărunţi şi repezi.

Omul care am fost eu candva e departe, nu ştiu dacă în viitor sau în trecut, însă în nici un caz nu e cu mine. Poate a ramas acolo, voi ştiti mai bine. Îl simţiţi de fiecare dată cand spuneţi “Ene” şi când speraţi ca eu să vă aduc pe drumul cel bun. Daca mă aşteptaţi să vă spun ce e bine şi ce e rău, cum făceam cândva, sau să vă trezesc conştiinţa, cum doar eu eram în stare s’o fac, atunci vă anunţ că nu am nici puterea şi nici intenţia de a vă scoate din depravarea în care vă scăldaţi. Asta pentru că depravarea mea e şi mai mare, aşa că n’aş îndrăzni să fiu tocmai eu cea care aruncă cu piatra, în acelaşi păcat trăiesc şi eu. Păcatul nepăsării. Sau, mă rog, al nepăsării faţă de tot ce înseamnă facultate, licenţă ş.a.m.d. Pe Ene cea de altădată nu trebuie s’o căutaţi prin Lisabona, ci mai degrabă prin vreo groapă pe şantier sau prin toaleta gândacoasă de la faculta sau poate prin biblioteca roasă de şoareci sau prin Spring, la un ceai de mango sau, cine ştie, prin Cărtureşti, suspinând după cărţile scumpe de la Oxford. Adică peste tot şi nicăieri, s’a risipit…

Şi ca să continui să fiu poetică, o s’o dau acum în registrul biblic. Adevăr vă spun vouă, nu trebuie sa ma aşteptaţi ca pe a 2ª venire a Mântuitorului, nu o să vă procopsiţi cu nici o revelaţie divină când m’oţi vedea. Revelaţia trebuie căutată atent şi adânc, cel mai probabil dincolo de faculta (poate la concert la Depeche, vreţi să vă spun şi ce gazon? ). Mă opresc aici cu revelaţiile că rămân evangheliştii fără materie primă. Dar dacă ma aşteptaţi să vă spun poveşti şi să tragem nişte beţii crunte împreună, atunci pregătiţi’vă că sosesc!

Nu mi’am închipuit niciodată că ar putea fi definitiv, că odată ce pleci nu vei mai putea găsi drumul pe care l’ai parcurs până atunci. Că de fiecare dată când vei privi înapoi nu vei mai vedea decât ceaţă. Şi că “finding your way” nu mai sunt de mult vorbe goale, ci singurul gând care te mai leagă de lumea asta. Nu ştiu dacă am ajuns un om mai bun sau mai rau, mai frumos sau mai urât, mai curajos sau mai laş. Şi nu ştiu nici dacă sunt mai fericită decât înainte, dar am devenit conştientă că limitele ţi le impui singur şi nu că trebuie să’i laşi pe ceilalţi sa te îngrădească.

Tot ce ştiu e ca sunt alt om.

Un om pentru care casă nu mai înseamna acasă. Pentru care dorul de ducă anuleaza până şi instinctul de supravieţuire. Un om care nu’şi mai găseşte locul. Un om cu infinit mai multe vise şi planuri decât bani în portofel, dar pentru care sky is the limit

Cu alte cuvinte, pregătiţi covorul roşu că sosesc (deşi Băneasa în combinaţie cu covor roşu dă un oximoron de toata frumuseţea)…

Advertisements