Cum am ajuns eu om mic

decisions1

Nu’mi dau seama dacă aşa am fost eu toată viaţa sau am suferit vreo gravă mutaţie genetică, dar de când mă ştiu eu pe mine insămi, mereu am avut o anumită oroare de decizii. Mă îngrozeşte cumplit orice ţine de procesul de luare a unei decizii, mă sufocă ideea că viaţa asta e prea scurtă ca să depindă doar de nişte hotărâri colosale care ar putea s’o schimbe la sânge. Pentru că decizie înseamnă şi să spui dacă vrei puţine neagră sau pâine integrală, dar şi încotro s’o apuci în viaţă. Pentru mine una, ambele tipuri de decizii sunt la fel de complicate, chit că ţine de pâine sau de întreaga mea existenţă.

Mintea mea efectiv refuză să mai gândească în momentul în care se simte constrânsă de imaginea înspăimântătoare a unei bifurcaţii de care ştii că atârnă tot viitorul tău şi nu ai voie sa spui un simplu “stânga” sau “dreapta” pentru că e veşnic cineva acolo lângă tine care îţi tot dă ghionturi pe sub coaste, zicându’ţi cum că nu te pripi, gândeşte’te bine. Pentru mine e ca şi cum m’ai înjunghia dacă’mi spui aşa ceva. Fie zic instinctiv prima opţiune care’mi răsare în minte, fie o să stau în bifurcaţia aia până oi bloca toată circulaţia, fie ea şi metaforică.

Ca să ofer şi o justificare ştiinţifică pentru ce poate părea la prima vedere un simplu comportament imatur, ţin să aduc în favoarea mea următorul argument: statistic vorbind, pe durata întregii mele existenţe, oricât de scurtă sau nu ar fi ea, cele mai bune decizii le’am luat fără să gândesc. De exemplu, m’am gândit 10 ani de zile să fac Facultatea de Limbi Străine, încă de pe vremea când aveam pampoane şi pete de cerneală pe deşte visam la ea şi iată că nu există zi să nu regret alegerea asta. Şi, totuşi, nu mi’a luat nici 3 secunde să aleg portugheza şi iată cât de fericită mă face! Şi toate astea sunt decizii schimbătoare de viaţă!

Acuma spuneţi’mi voi mie cum îi zice unui om ca mine de nu se poate decide în veci ce vrea el să facă. Eu aş tinde să cred că de fapt e chiar definiţia clasică pentru copil, dar apoi îmi arunc câte’un ochi spre propriul buletin şi sunt acolo nişte cifre care se tot zbat să demonstreze contrariul. Acuma eu pe cine să mai cred? Ce decizie complicată, cum de dau eu numai de aşa ceva?!

Şi ca să mă ridic la înălţimea legală de adult cu acte, o să’l citez iară pe Saramago, dar numai pentru că vorbele lui chiar se potrivesc mănuşă:

Nu noi luăm decizii, deciziile ne iau pe noi…

Aha! Atunci eu de ce’mi mai bat capul cu deciziile când aş putea să mă duc să joc şotron?!

Advertisements