De ce (nu) donează românii sânge

În cazul în care v’aţi pus şi voi această întrebare, o să vă împărtăşesc din experienţa mea proprie şi personală şi din investigaţia pe care am întreprins’o la faţa locului.

Eu de mai mult timp mi’am propus să donez sânge şi mi’au luat vreo câteva luni să’mi fac curaj, deşi nu am vreo oroare de ace sau de sânge în general, îmi e oarecum teamă, dar nimic ieşit din comun. Aşa că am fost chiar azi la Centrul de transfuzie sanguină sau Institutul de Hematologie, că nici acum n’am înţeles cum îi zice, dat fiind că au trecut câteva zile de la ultima beţie, am depăşit norma de legume şi fructe, am mâncat doar vegetarian de vreo săptămână, m’am hidratat intens etc. Am ajuns acolo pe la 9 şi ceva şi, fără nici o exagerare, pot spune că am ieşit din sala de donare la 12! Cu alte cuvinte, am petrecut aproape 3 ore completând formulare şi fişe, ne’au plimbat pe la 3 medici, ne’au făcut nu ştiu câte analize preliminare, luat tensiunea, cântărit (asistenta n’a vrut să mă creadă că am peste 50 kg, a trebuit să vadă cu ochii ei) şi muuuuulte întrebări. Şi mai mult decât atât, s’a lăsat cu o aşteptare (de aproape 3 ore, cum am zis) în nişte condiţii puţin spus neplăcute – curent, frig, mizerie, miros neplăcut, asistente şi doctori sictiriţi… Bine, până la urmă îi înţeleg într’un fel pentru atitudinea lor, probabil că aşa m’aş fi purtat şi eu dacă aş fi avut zilnic de a face cu astfel de oameni.

Şi acum am ajuns la chestiunea nr. 2 a problemei: cine sunt donatorii de sânge? O să încerc să trasez, in linii mari, profilul tipic: muncitor/tapiţer/faianţar/croitoreasă etc., în mare parte cu pielea colorată (aici chiar nu ştiu cum să fiu mai politically correct de atât), dornic de o mică ciupeală în zilele libere de la serviciu (ciupeală care constă în 5-6 bonuri de masă, nici n’am avut curiozitatea să mă uit exact câte), mare amator de seminţe pe care le sparge chiar şi când aşteaptă pe o bancă de spital… Mă uitam în jur şi m’am întristat când am văzut cât de puţine persoane vin să doneze doar pentru că ştiu că sunt oameni de a căror viaţă depinde de sângele tău, cred că erau doar 2 femei care veniseră cu gândul ăsta (pe lângă mine şi prietena mea), din cele 30-40 de persoane din sala de aşteptare. Aşa că auzi destul de frecvent câte’un burtos care le întreabă ţanţos pe asistente “Da’ dacă dau mai mult sânge câţi bani îmi daţi?”.

Şi mai trist e că, până la urmă, tot persoanele astea reuşesc să ducă binele până la capăt. Pentru că nouă ni s’a făcut rău. Eu mă dusesem cu gândul că termin în cel mult o jumătate de oră şi că o să mă simt probabil slăbită azi şi că o să stau în pat până mâine etc. Dar cele 3 ore de aşteptare te doboară în primul rând psihic, ajungi să intri destul de demoralizat acolo şi mort de foame, aşa că pentru a rezista trebuie să fii destul de puternic. Şi eu chiar nu sunt. Şi am ajuns la concluzia că pentru a dona sânge nu e de ajuns să’ţi iasă analizele normale, chiar nu suntem toţi capabili de asta. O donare înseamnă 450 ml de sânge în aproximativ 10 minute, ceea ce pentru unii e enorm, ca şi cantitate şi durată de timp (eu eram ferm convinsă că termini în 2-3 minute). Şi chiar nu’mi pusesem problema că cel mai greu este, de fapt, în timpul donării, aşa că m’a luat cam pe nepregătite când am simţit o ameţeală puternică şi că nu mai suportam cum mi se scurge sângele din corp şi inima o ia efectiv razna. Cred că la mine a fost mai mult un mic atac de panică decât pierderea sângelui, aşa că după 5 minute, pe la 300 ml a trebuit să le cer să oprească aparatul. Un nene asistent a început să ţipe la mine, nervos fiind că deja eram a 4a sau a 5a persoană care n’a fost în stare să umple punga astăzi, şi chiar nu ştiu ce se întâmplă cu sângele care nu ajunge la 450 ml, ar fi trist să’l arunce pur şi simplu… Oricum, e bine că mi’am aflat şi eu, în sfârşit, grupa sanguină şi că analizele pe care mi le’au făcut au ieşit, pare’se, în limite fireşti.

Ştiu că tonul grav nu’mi prea stă în fire când scriu şi că prefer să mă axez pe partea mai amuzantă a lucrurilor, dar de data asta nu mă simt capabilă. Chiar m’am întors tristă de acolo şi doar ce am terminat o repriză de plâns de ciudă ce mi’e că n’am rezistat să umplu punga, demoralizată fiind şi de faptul că m’am dus să fac un lucru util, dar ce am văzut acolo m’a făcut să mă simt efectiv ca o vită… Sfatul meu ar fi următorul: dacă vă ştiţi puternici şi rezistenţi, mergeţi să donaţi, fără să vă mai pese de condiţiile vitrege de care există posibilitatea să vă loviţi şi să vă gândiţi că sunt prea mulţi oameni în ţara asta care depind de voi… În plus, mai există şi alte centre de donare unde poate că lucrurile chiar sunt într’o situaţie mai îmbucurătoare şi poate că, pe viitor, tot sistemul de sănătate din România va fi altul…

România e tristă!

O prietenă poloneză mi’a povestit că ea donează frecvent la ea în ţară, iar când a fost şi în Portugalia, treburile au fost nu doar foarte civilizate, dar oamenii de acolo erau foarte drăguţi şi i’au trimis şi SMS de ziua ei, la câteva luni după. Dacă alţii pot, de ce n’om putea şi noi?!