Maimuţica cu cercei

În ideea că probabil v’aţi săturat să citiţi aici numai şi numai despre Barcelona, de vreo 2 săptămâni încoace, o să vă fac un bine şi o să schimb subiectul. Însă doar pentru moment, că mai am de arătat Sagrada Familia în toată splendoarea ei, plus nişte poze pe cre vreau eu musai să le văd pe pagina asta.

Mie îmi plac cărţile în multe limbi, călătoriile, serialele (unele chiar obsesiv de mult), hainele, poşetele, bijuteriile, converşii, second-urile, mâncarea, alcoolul, zahărul în exces, 1.85+ (se calculează în metri şi e singura matematică pe care o înţeleg)… Sunt lucruri despre care am vorbit nu doar o dată, pentru că la ele mă şi gândesc în principal, ordinea fiind în mare parte aleatorie. După cum se poate remarca, sunt probabil o snoabă cu aere de intelectuală (sau invers) şi mie chiar îmi place să fiu sinceră cu lucrurile astea…

Nu ştiu dacă e tot din snobism, dar de când mă ştiu mi’au plăcut bijuteriile. N’o să uit niciodată ce fascinată eram de mărgelele albe ale maică’mii, le purtam pe ascuns până le’am făcut bucăţi. Şi îmi plăceau şi insignele de război ale bunicului meu (le purtam ca pe broşe), cred că tot eu i le’am pierdut până la urmă, fiind, în general, o pagubă la casa omului. În şcoală şi liceu colegele mă admirau pentru multitudinea de bijuterii pe care le purtam (nu toate odată, doh!), aveam aşa de multe că rar mi se întâmpla să le repet la un interval prea scurt… Sunt mare fană Renée Lalique şi am fost la expoziţia lui de bijuterii din Lisabona de vreo 3 ori, ştiu pe de rost fiecare pietricică şi firişor de argint…

Acum nu mai port aşa de mult bijuterii (cu excepţia celor 6 pierce-uri din urechi, dintre care 4 sunt veşnic ocupate cu cercei minusculi, ce’i drept). Dar au ajuns să însemne destul de mult pentru mine, fiindcă toate au o poveste. Fie le’am primit de la vreo persoană dragă, fie le’am cumpărat dintr’un anumit loc sau cu cineva anume, fie mi le’am făcut singură – de oriunde ar proveni, au o valoare sentimentală, nu doar estetică. Sunt cercei care îmi amintesc de Lisboa, brăţări care mă fac să mă gândesc la soră’mea sau la prieteni de’ai mei, mărgele care îmi dau o stare de spirit, inele care mă fac să zâmbesc… Oricum ar fi, mă simt bine purtându’le.

Zilele trecute am primit de la BeSpecial nişte bijuterii numai bune de adăugat la colecţia de accesorii sentimentale (că de întregit nu poate fi vorba, cred că nu m’aş opri în veci). Şi am constatat că dacă îmi araţi o tonă de astfel de bijuterii, probabil că semăn leit cu Hansel şi Gretel la un loc când ajung în faţa casei de marţipan. Adică îmi fac ochii ca la melc şi nici nu ştiu la ce să mă uit prima dată… Inele? Nu, mai degrabă cercei! Sau poate coliere? Mi’ar plăcea să cred că nu sunt singura fiinţă care manifestă tendinţe obsesivo-convulsive la gândul că am murit şi’am ajuns în rai sau poate că am vreun deficit de atenţie şi nu mă pot concentra doar pe un singur pandantiv, trebuie să’mi umplu câmpul vizual până la refuz…

După cristale Swarovski sau sticlă de Murano nu prea mă omor pentru că nu’s deloc genul meu, dar am zeci de cercei hand-made şi îmi plac la nebunie formele originale, iar la BeSpecial am găsit destule după care să’mi fugă ochii, gen:

Cerceii-topor, o preferinţă personală:                    Pandantul rachetă de tenis:

cercei-otel-inox-zzz-esl0054

pandant-in-forma-de-racheta-de-tenis-zzz-psl00771

Unul dintre multele inele-fluture :                               Pandantul-chitară:

inel-otel-inox-cu-zirconiu-zzz-isl0077pandant-in-forma-de-chitara-zzz-psl0073

Ştiţi că eu nu fac advertising decât pentru cărţi (ha, am făcut câţiva aseişti să citească, e o victorie personală :D), Portugalia şi, mai nou, Barcelona, dar la domeniul bijuterii chiar nu sunt atât de ignorantă încât să nu’mi permit să zic vreo câteva vorbe despre ce mi se pare mie că merită văzut… De’asta nici n’o să mă auziţi vreodată dându’mă cu părerea despre harduri, Linux sau teoria relativităţii… Şi pentru că aţi rezistat până la acest paragraf, vă ofer spre delectare câteva dintre operele de artă ale lui Renée Lalique care se găsesc la Fundaţia Gulbenkian din Lisabona. Era foarte funny că toată lumea venea să’i (re)vadă pe Monet, Rembrandt sau Rubens, iar eu abia aşteptam să ajung la Lalique 🙂

sany2217

sany2220

sany2219

Barcelona în cuvinte

Deşi încă mai am tone de poze care merită arătate lumii întregi, o să încerc să şi scriu despre experienţa trăită la Barcelona, care a fost una foaaaarte frumoasă, cum probabil s’a simţit şi din puţinele lucruri pe care le’am spus de când m’am întors…

Plecasem puţin sceptică, undeva în sinea mea, pentru că tocmai citisem un post la Richie unde cineva vorbea despre Barcelona ca despre un oraş din care nu a mai rămas decât faima şi o descria ca pe o dezamăgire totală. Aşa că am pornit cu gândul expre să văd cu ochii mei dacă Barcelona este sau nu over-rated… Şi cu mâna pe inimă vă spun că îşi merită toate laudele! Gaudi e incredibil şi inimaginabil, nici nu’mi găsesc cuvintele să descriu ce sentimente îţi trezeşte să te afli într’unul din turnurile Sagradei Familia sau pe una din băncile din Park Güell, e incomparabil. Într’adevăr, intrarea în toate construcţiile lui este puţin spus costisitoare, dar eu zic că se merită să vezi cu ochii tăi, dacă tot ai ajuns până acolo. La Sagrada am dat 9 euro la intrare (preţul întreg e de 11 euro) şi 2.5 e pentru liftul care te duce în vârf. La Pedrera era vreo 8-9 e parcă, iar la Casa Batllo n’am mai ajuns decât pe din’afară. Turişti mulţi, cum era de aşteptat, cozi interminabile la care aştepţi şi câte 3-4 ore, e o nebunie generală când vine vorba de Gaudi. Da, e trist că Sagrada e momentan o mare de moloz şi probabil că va fi terminată peste mulţi ani, e trist că trebuie să plăteşti atâta să vezi tot ce e de văzut, dar până la urmă de’aia te şi duci acolo, să vezi cât mai mult…

Cert e că Barcelona ştie să se vândă, oamenii ăştia chiar fac bani din toate obiectivele (şi au destule, slavă domnului!). Am fost si la muzeul lui Picasso, unde erau picturi din mai toate perioadele lui de creaţie, însă bineînţeles că cele faimoase (Guernica, de exemplu) se afla prin alte mari oraşe. Oricum, e frumos să’i studiezi evoluţia, Picasso e genul de artist care a renăscut din propria cenuşă de nenumărate ori, ai senzaţia că picturile lui aparţin unor oameni complet diferiţi. Marele meu regret este că am ratat muzeul lui Joan Miro, era unul din motivele pentru care mă şi dusesem la Barcelona, pentru că’mi place mult arta lui. Însă am ajuns prea târziu, duminica au program scurt, lunea e închis, deci universul ne’a cam stat împotrivă, am fost dezamăgită de mine că nu m’am interesat din timp, fir’ar!

Au enorm de multe parcuri în Barcelona, comparativ cu Bucureştiul pare grădina raiului. Eu am fost doar în park Güell şi în Montjuic, dar mai erau multe pe hartă. Şi apropo de hartă, deşi am stat doar 4 zile la Barcelona, am ajuns să o învăţ aproape pe de rost, dat fiind că am mers enorm de mult la pas. Ne’am cazat la un hostel-cămin de studenţi (cu nişte condiţii excelente, de altfel) care se afla în partea de nord a oraşului, într’o zonă cam în munţi aşa, destul de pustie, fără prea mulţi locuitori, unde ne’am şi rătăcit de vreo câteva ori, exact ca nişte oi bete… Şi ne’am propus să străbatem cea mai mare parte din oraş pe jos, ca să vedem şi noi ceva, deşi ne avertizaseră cei de la hostel cum că am face vreo 3 ore până în Park Güell. Şi toată lumea pe care o întrebam pe stradă era complet mirată de “nebunia” noastră, toţi ne recomandau instinctiv metroul. Şi nu am făcut decât o oră şi ceva, cu pozele de rigoare şi opririle prin magazine. De fapt, în ziua aia am mers 13 ore în continuu, până nu ne mai simţeam picioarele de epuizare, dar tare frumos a mai fost, aş mai face’o de 1000 de ori, zău! Oricum ne’am bătut recordul la mers zilele astea, pentru că am tot evitat metroul, cu mici excepţii, deci n’am cheltuit decât o sumă infimă pentru transport (mai ales că am trişat, de români ce suntem – sau nu…).

Preţurile la mâncare şi băutură, în special cea tradiţională, sunt scandaloase, recunosc. O farfurie de paella (orez cu fructe de mare sau legume) costă între 10-20 euro, aşa că nu’ţi permiţi de obicei mai mult decât să guşti o dată sau de 2 ori. Noi am mâncat una cu fructe de mare, dar sincer creveţii şi scoicile nu erau prea bine făcute, cam prea crocante, dar orezul e delicios! Sangria este, într’adevăr, un vin prost, dar în definitiv asta şi este reţeta, că doar n’oi strica bunătate de vin ca să’l amesteci cu suc de fructe, ar fi un sacrilegiu. Însă ce am băut eu n’a fost impresionant, am găsit sangria mai bună şi la Lisabona, aşa că ne’am reprofilat pe vin de Porto, febleţea mea :D. Mâncarea în supermarketuri costă cam ca la noi, deci e perfect accesibilă dacă o raportezi la viaţa spaniolilor.

Una dintre cele mai mari temeri ale mele era naţionalismul catalan de care auzi v0rbindu’se prin toate părţile, cu mişcări separatiste şi oameni aruncându’şi (şi aruncându’ţi) priviri neprietenoase etc. Mă aşteptam să aud doar catalană peste tot şi turiştii care nu cunosc limba să fie trataţi cu dispreţ sau ignoraţi (cum mai păţeam eu prin excursiile din Transilvania când dădeam de unguri care efectiv nu se uitau la noi, românii – e trist, dar sunt şi cazuri din’astea). Cert e că Barcelona nu se comportă ca o capitală a unei Catalunii posesoare de limbă distinctă, steag propriu şi domeniu .cat. Nu am auzit catalană decât de vreo 2 ori, în rest numai spaniolă, ceea ce m’a surprins maxim. Şi am vorbit cu localnicii doar în puţina spaniolă pe care o ştiu eu (de fapt, transform portugheza în aşa fel încât să sune spanioleşte, că eu doar asta ştiu să fac :D) şi ne’am înţeles de minune cu ei, pentru că sunt foarte amabili şi prietenoşi. Limba oficială, care apare pe anunţuri şi majoritatea reclamelor, este catalana şi la început pare foarte bizară, o combinaţie de spaniolă, franceză, portugheză şi mai ştiu eu ce alte graiuri de prin jur, dar dacă te concentrezi ajungi să o înţelegi cât de cât, în special în scris. Mie mi’ar plăcea să vorbesc catalană, e faină…

Ca o concluzie (deşi simt eu că aş mai avea încă multe de spus), mărturisesc că 4 zile nu mi’au fost de ajuns să văd toată Barcelona şi m’aş întoarce de mii de ori pentru că e într’adevăr un oraş de vis!

Frânturi de Barcelona. La Pedrera

Dacă numele nu vă spune mare lucru, imaginile vă vor lămuri cu siguranţă. E vorba de Casa Mila, numită şi La Pedrera, pentru că arată într’adevăr ca imensă carieră de piatră. E mult mai mare decât pare în poze sau în ghiduri turistice şi mai impresionantă de atât. Ceea ce o face atât de faimoasă este acoperişul, care are nu numai o formă stranie, dar e şi decorat cu cele mai ciudate forme cu putinţă. “Soldaţii” lui Gaudi (care sunt de fapt hornuri) te bântuie noaptea şi te umplu de fiori de fiecare dată când ţi’i aminteşti. La Pedrera e fascinantă şi înspăimântătoare, eu nu reuşesc să mi’o mai scot din minte.

img_48631

img_4894

sany4737

sany4732

img_4838

sany4701

img_3896

sany4702

Şi puţin din casa Batllo (faţada):

sany4697

sany4695

Mai am tone de poze şi nici n’am ajuns la partea cu Sagrada Familia. Presimt că o să mai vorbesc de Barcelona multe zile de acum încolo

Frânturi de Barcelona. Park Güell

Eu zic că nu s’au inventat încă destule cuvinte pentru Barcelona, iar pentru Gaudi şi mai puţine. Aşa că până voi reuşi eu să’mi adun impresiile, merg pe ideea că o imagine spune oricum mai multe decât ar fi cuvintele în stare să exprime. Încep cu Park Güell, locul meu preferat din toată Barcelona. E ceva absolut incredibil, nici măcar imaginaţia nu te’ar putea ajuta să creezi în minte un loc asemănător. Nici o pietricică nu este identică cu cealaltă în Park Güell, simţi că visezi cu ochii deschişi şi că nu’ţi doreşti să te mai trezeşti vreodată…

img_3771

img_4622

sany4615

sany4639

sany4654

sany4669

img_4663

img_4665

img_47921

sany4660

Barcelona, here we come!

În câteva ore zbor către meleaguri catalane (nu zic spaniole, că vreau să fiu politically correct), unde voi petrece un paşte fericit, cu alcool gârlă şi mult Gaudi (despre care mă tot documentez de vreo 2 săptămâni – n’am reţinut prea multe detalii arhitectonice, cert e că l’a călcat tramvaiul). O să am grijă la tramvaie, promit! 🙂 Deci voi investiga cu ochii mei cât de overrated e de fapt Barcelona şi promit să fiu sinceră când voi vorbi despre ea (deşi am eu un feeling că o să’mi placă rău, pe mine Occidentul mă îmbată şi fără alcool)…

Vă urez Paşte fericit şi vă invidiez în tăcere că o să aveţi probabil parte de mai mult soare decât mine la Barcelona (se pare că vor ajunge ploile şi aici când mă întorc eu, oh joy!). Până la următorul post (cel despre Barcelona, evident), vă las cu una bucată coloană sonoră, o melodie pe care o tot ascult eu cam de vreo lună:

Să mergi la o piesă de teatru fără dialoguri e ca şi cum ai asculta minimal

Adică n’are nici un farmec şi te mai şi deprimă.

Am fost eu săptămâna trecută acum două săptămâni (cam atât a trecut de când scriu asta) la Intrusa, la Teatrul Masca. N’am să povestesc prea multe despre ce se întâmplă în piesă – şi asta nu pentru că nu gust eu arta modernă (pentru că mie chiar îmi plac modernismele în general), ci pentru că nu prea ai mare lucru de povestit. Mă aşteptam să aud şi eu nişte schimburi de replici inteligente sau măcar nişte dialoguri care să’mi demonstreze că oamenii ăia chiar nu duc lipsă de coarde vocale, dar n’a fost să fie. Eu chiar nu eram conştientă că voi ateriza la Dansez (respectiv, mă dezbrac) pentru tine şi că actorii vor ţopăi de colo-colo şi vor juca de fapt mima. Sunt curioasă dacă în nuvela lui J.L. Borges după care a fost scrisă piesa există şi cuvinte sau are doar 30 de pagini goale…

Am rămas şi eu cu o întrebare după această piesă: What the fuck? sau, mai pe româneşte, Ce’a fost asta? Sunt cam aceleaşi întrebări pe care le’aş avea şi după un concert recital (sau ce’o fi el) de minimal… Dar voi puteţi să vă duceţi, mai ales dacă sunteţi fani ai genului (adică minimal).

Şi cine a avut ideea revoluţionară de a face un teatru în Militari? Foarte exotică locaţia, eu eram obişnuită cu Lipscani…

Răspundem ascultătorilor (XVII)

Băi, eu sunt mai egoistă aşa de felul meu, îmi place să mă bucur doar eu de anumite delicii pe lumea asta. După cum unii probabil şi’au imaginat deja, asta am făcut şi cu search-urile pe guglea, că de două săptămâni încoace le’am ţinut să se bucure doar ochiul meu de ele, să’mi răsfeţe doar mie simţurile, na! Aşa că am mai meditat eu puţin şi am decis să le scot la lumina zilei doar o dată la două săptămâni, e mai rentabil pentru sănătatea mea mintală. (Deci nu garantez că voi putea respecta această ipotetică promisiune, pentru că se ştie că sunt un rebel fără cauză şi’mi mai e şi lene pe deasupra!). De altfel, simt nevoia să mai scriu şi despre alte lucruri şi ascultătorii îmi răpesc prea multe ore din viaţă, aşa că am ajuns inevitabil să mă întreb: dar pe mine cine mă ascultă?

Categoria Barbie cea cu vino’n’coa sau There’s something about Barbie:

papusa barbie la spital nascand – Barbie e de plastic, pentru cine n’a aflat încă.

barbie cu plimbari in padure in lac – unde eşti tu, Eminescu? Oare nu cumva tu ai scris despre Barbie si toţi fraierii au crezut că erai mort după Veronica Micle aia, de care oricum n’a auzit nimeni?

jocuri cu barbi de pe toate planetele – Barbie intergalactica.

barbie imbrac-o si du-o la serviciu – apreciez utilizarea exemplară a cratimelor!

jocuri cu barbie şi clinica iei de copi – copii analfabeţi cumva?

jocuri cu barbie secrete si amor gratis – îmi pare rău, astea se cumpără.

poze cu barbie adica una de pe hi5 super – adică aţi înţeles, da?

laptopuri pink cu barbie pe el pt copii – mă dor ochii doar când îmi imaginez, îmi supurează glandele lacrimale!

barbie nu stie la matematica – big deal!

jocuri barbi care fac oua de pasti – ca de sezon, aşa.

barbi se pupa pe gura – singura? suprearealistule mic!

jocuri cu barbie care invata sa se pupe – simt o mică frustrare pe undeva pe aici…

Categoria Impossible is nothing:

cum sa devii sirena mai repede – te sinucizi, poate în viaţa viitoare vei fi chiar sirenă. Dacă nu, poate măcar peşte să ajungi…

cum sa nu mai port ochelarii? – n’o să’ţi vină să crezi, dar există o metodă extraordinar de simplă: nu’i mai pui la ochi!

cum sa te bronzezi si sa ramai asa – te scalzi într’un iaz cu deşeuri radioactive.

Categoria Sfaturi practice:

cum ma imbrac de paste in 2009 daca am 1 – dacă 1 ăla vrea să fie metru, atunci poţi să te îmbraci şi în ou că tot nu te vede nimeni.

cum se numeroteza paginile din word – e greu de explicat într’un cuvânt (ironie subtilă la orizont!)

cu ce se scot petele de la lumanare – printr’un acatist.

cum se zice joi in engleza – din categoria engleza pentru avansaţi…

cum se zice buna in engleza – voi chiar nu puteţi dormi noaptea de atâtea curiozităţi lingvistice?

de unde se pot achizitiona periute de dinti – deci dacă tu nu te’ai spălat în viaţa ta pe dinţi, deja nu mă mai miră de ce ne ocolesc până şi asteroizii…

cum se bea vinul de porto – cu grijă, că are 20% alcool şi rişti să nu te mai ridici de pe scaun dacă trăieşti cu iluzia că e la fel ca celelalte vinuri…

Categoria Dacă ai sânge în tine:

sangele se doneaza la spital? – nu, la un colţ de stradă, îţi dă unul un cot după ceafă şi’ţi ia sângele.

este bine sa donezi sange 450 ml – că de n’ar fi, nu s’ar mai povesti…

de ce sa donezi sange – ştiu că este un subiect mult prea serios pentru postul ăsta, care de obicei nu’i bun la nimic, aşa că îi las pe cei avizaţi să se dea cu părerea: aici.

in ce spitale pot dona sange – vezi aici.

in ce conditi nu poti dona sange, ce sa nu faci cand donezi sange – citeşte aici care sunt condiţiile minime.

Categoria De ce eu, Guglea?! :

functia sintactica pentru “vai de tine” – cui îi mai pasă, şi aşa eşti vai soarta ta!

de ce invat chimia – pentru că în viaţă nu poţi face numai ce vrei.

ah ce ma-s mai fute – good luck with that! (o să ai nevoie, între noi fie vorba)

Burgess şi a lui Portocală mecanică

clockwork_orange_book_cover

Binele şi răul sunt cele două feţe opuse ale monedei, dar oare chiar nu se întâlnesc niciodată? Poate că una priveşte către Apus şi cealaltă spre Răsărit, însă nu există cumva o linie fină care să unească zenitul de nadir? Oare chiar poţi să fii bun fără a fi rău în acelaşi timp sau să fii rău fără a avea măcar o fărâmă de bunătate? Anthony Burgess reuşeşte să răspândească toate aceste întrebări în mintea oricărui cititor, întrebări care te vor bântui mult timp după ce vei citi şi ultima pagină a cărţii.

Dincolo de povestea plină de furie şi limbajul brutal, Portocala mecanică este o provocare şi un experiment nu doar pentru personajul principal, ci şi pentru cititorul care este nevoit să vadă cu ochii minţii şi să trăiască aievea aventurile crude ale lui Alex. Trecerea lui de la un răufăcător fără conştiinţă la un banal număr 6655321 în închisoare şi apoi la stadiul de maşinărie socială fără nici o putere de decizie constituie doar un tablou menit să încadreze o serie de chestiuni morale ce definesc adevărata natură umană. Când un om nu poate alege, încetează să mai fie om, afirmă Burgess. Şi poate de aceea omul care alege răul poate fi mai bun decât un om căruia binele îi este impus.

Portocala mecanică nu vorbeşte despre a fi sau a nu fi bun şi nici despre efectele devastatoare ale instinctelor violente imposibil de controlat, ci despre însăşi natura umană şi influenţa societăţii asupra ei. Citind romanul, am simţit că Burgess de fapt nu îl învinovăţeşte pe Alex pentru faptele sale crude şi scandaloase, ci acuză societatea pentru intruziunea ei brutală în viaţa cetăţenilor, pentru încăpăţânarea ei de a-i schimba pe oameni, făcându-i astfel să devină nişte simple maşinării încapabile de a mai lua o decizie etică.

Ca să poţi citi şi înţelege adevăratul mesaj al Portocalei mecanice trebuie să te înarmezi cu o anume doză de curaj pentru a putea duce la bun sfârşit experimentul la care Burgess te va supune cu sau fără consimţământul tău. Esenţial este să poţi vedea faptul că dincolo de aventurile violente ale lui Alex se află de fapt imaginea tragică a omului modern, singur, neputincios şi lipsit de orice speranţă de mai bine. Este o distopie cutremurătoare care din nefericire ameninţă să devină realitatea în care trăim…

Pe mine Portocala mecanică m-a făcut să-mi pun întrebări la care poate că nu m-aş fi gândit vreodată şi cred că trebuie citită tocmai pentru adevărul trist pe care îl rosteşte cu un umor şi o ironie de-a dreptul surprinzătoare. Chiar mă bucur că m-am aventurat să o citesc în original, pentru că aşa am ajuns să apreciez valoarea unui roman scris într-un limbaj (pe care Burgess l-a numit nadsat) pe cât de original, pe atât de provocator şi de brutal.

Şi apropo de nadsat, cred că cea mai mare provocare a romanului nu o constituie subiectul, ci limbajul, cu multe influenţe ruseşti sau din slang, care te solicită la maxim. Cine s’ar fi gândit că chelloveck înseamnă bărbat, litso – faţă, devotchka – femeie, krovvy – sânge şi tot aşa. Când introduce câte unul din aceste cuvinte, Burgess dă imediat explicaţia: pyahnitsa (drunk, that is), şi eşti obligat să reţii sensul pentru că e pentru prima şi ultima dată când scriitorul îşi ajută cititorul în vreun fel. La sfârşitul romanului, capul ţi’e plin de sakar, moloko, droog sau nagoy, dar e evident că fiecare cuvinţel contribuie la crearea unei atmosfere pe care Alex o denumeşte drept “feeling like in a hate and murder mood”. Ştiu că’s mai snoabă de fel că strâmb din nas când aud de cărţi în română şi că prefer să nu le citesc deloc dacă nu’s în engleză, dar A Clockwork Orange chiar merită citită în original, parol!

Toate ca toate, dar eu încă nu am curaj să mă uit la filmul lui Kubrick…

Şi apropo, Orange este tradus ca portocală, dar sensul e de fapt altul ( Burgess are ca punct de plecare cuvântul orang din malaysiană, care înseamnă chiar om)… Oricum, este evident că nu apar prea multe portocale în roman 🙂

Cum să le răspunzi doctorilor la întrebări despre alcool?

What is your nationality? I’m a drunk (Rick in Casablanca)

Eu nu înţeleg de ce toţi doctorii te întreabă dacă consumi alcool. Adică ce se aşteaptă ei să le răspunzi la o astfel de întrebare, cât de concludentă ar trebui să fie replica ta să le închizi gura pe veci şi să’i dezveţi de atfel de curiozităţi promiscue la adresa ta? Ca să scăpaţi cu faţa curată din ghearele oricărui cadru medical, o să vă împărtăşesc din experienţa mea de viaţă, e bine să se bucure şi alţii de ea. Aşadar, există 3 posibile răspunsuri la întrebarea Consumaţi alcool:

Varianta 1 – Da. Pe cât de clar şi de direct ţi se pare ţie acest răspuns, pe atât de intrigant va fi pentru medic să te audă mărturisind atât de sigur pe tine că eşti consumator de alcool. El te va încadra instinctiv la categoria alcoolici anonimi şi nu mai ai nici o şansă de scăpare pentru că sigur te doboară cu o tonă de întrebări ajutătoare, gen cât de des, ce cantitate, ce fel de alcool, cu cine, în ce fel ş.a.m.d. Ca şi cum tu chiar ai mai ţine minte ce’ai făcut sâmbăta trecută! Nu doar că vei fi supus unui interogatoriu umilitor al cărui scop suprem este să’ţi demonstreze că eşti un beţiv ordinar, dar va trebui să trăieşti tot restul vieţii cu figura dezgustată a medicului ce ţi se imprimă iremediabil şi irevocabil pe retină. Şi mai pierzi şi o groază de timp încercând să găseşti răspunsul corect la fiecare întrebare, răspuns care oricum nu va fi corect pentru că tot alcoolic rămâi!

Varianta 2 – Nu. Dacă ţi se pare că negarea oricărui consum de alcool te va scăpa de complicaţii, atunci te înşeli amarnic. Nu este decât o capcană. Trecând peste faptul că este imoral să minţi un cadru medical (dar cui îi mai pasă de ce e sau nu moral în ziua de azi?!), doctorul îşi va da imediat seama că ceva este în neregulă. Fie se prinde că’l minţi (şi nu e bine deloc să se întâmple asta), fie începe să elaboreze tot felul de ipoteze care să justifice refuzul tău de a consuma alcool. Ce, eşti puritan? Musulman? Te crezi deasupra lanţului trofic? Ce om sănătos nu consumă alcool în ziua de azi când viaţa e aşa de grea şi băutura aşa de bună? Acuma nu’mi spune că mai şi reciclezi pe deasupra! Deci vei ajunge cu siguranţă victima batjocurii doctorului care va face tot posibilul să’ţi demonstreze că nu eşti sfânt dacă nu consumi alcool, ci doar fraier.

Varianta 3 – Ocazional. Este răspunsul cel mai sigur, l’am testat eu însămi la cei 4 doctori la care am fost în ultima lună. Când spui că eşti consumator ocazional de alcool, nimeni nu va mai îndrăzni să te agaseze cu vreo altă întrebare pentru că problema e deja lămurită: e clar că eşti un om normal care mai gustă şi el din când în când din plăcerile fireşti ale vieţii. Bineînţeles că doctorul nu’şi va da seama că, pentru tine, ocazional înseamnă dimineaţa când te trezeşti, la micul-dejun, când vii de la piaţă, când scapi de la serviciu, înainte de culcare etc. Fiecare om cu ocaziile lui!

Şi pentru că doctorii au tot felul de metode meschine (ca, de exemplu, privirea aia pătrunzătoare şi sceptică de Clark Kent pe care ţi’o aruncă pe desupra ochelarilor) prin care te’ar putea face să’ţi uiţi propriile convingeri şi să ajungi să te întrebi Doamne, eu oare sunt alcoolic?, întipăreşte’ţi în minte următoarele cuvinte:

I’m not an alcoholic, I’m a drunk. Alcoholics go to meetings.

Beţie plăcută!

Ca de 1 aprilie

Profitând de faptul că e 1 aprilie, singura zi pe an în care un om normal (sau nu) îşi permite să spună orice pofteşte pentru că ceilalţi oricum se vor întreba: “să’l cred sau să nu’l cred?”, o să mărturisesc şi eu că mă confrunt cu o criză existenţială care poartă numele generic de lene. Niciodată, în toată existenţa mea glorioasă, nu m’am simţit mai inutilă decât acum, nici măcar pe vremea când purtam botoşei şi mâncam griş cu lapte şi nici nu existau pamperşi pe atunci. Oriunde mă uit în jur, toată lumea are cel puţin o activitate constructivă, pe când eu nu mă ocup decât cu procrastinatul (ce cuvânt complicat pentru un lucru atât de simplu!) şi cu mâncatul, că toate merg mână’n mână.

Şi mai e şi aprilie, ce coşmar! De obicei imi place aprilie, e o lună mişto, Paşte, vacanţă, copaci înfloriţi, mieluşei cârlionţaţi, (aproape) tot ce e frumos pe lumea asta, însă acum nu înseamnă decât 2 luni până la licenţă, ceea ce mă sperie atât de tare încât îmi dă o poftă de mâncare cumplită! Licenţă pentru care e de prisos să menţionez că n’am citit nici măcar un cuvinţel, nu am reuşit să termin nici cartea despre care urmează să scriu, deci situaţia tinde către tragi-comic…

Aş putea să vă povestesc multe despre viaţa mea, fără să vă păcălesc în vreun fel. Despre cum am predat eu engleza la şcoală generală, despre cum sunt puştii în ziua de azi, despre cum am refuzat eu joburi doar de groaza ca nu cumva să ajung (iar) corporatistă, despre ce specimene de oameni populeză sala de fitness, şi multe alte evenimente palpitante din viaţa unui pierde-primăvară/vară… Dar e lesne de înţeles că am o tragere de inimă soră cu adormirea Maicii Domnului™, aşa cum s’a putut remarca şi din cele două posturi săptămânale pe care am reuşit să le încropesc de vreo lună încoace (dintre care unul e un Răspundem ascultătorilor, care e evident că nu’mi solicită intelectul la capacităţile lui maxime şi nebănuite). Deci nu ştiu exact ce vroiam să zic după ce urma să zic ceea ce am zis deja, dar noa, aţi înţeles voi că ideea generală e că sunt vie şi mişun pe străzile Bucureştiului şi prin ungherele online-ului, doar că nu’mi prea fac simţită prezenţa pe motiv de lene…