Şi până la urmă al cui e papagalul?

julian-barnes-papagalul-lui-flaubertMie îmi place Julian Barnes, că altfel nu aş fi citit chiar trei din multele lui romane. Papagalul lui Flaubert nu m’a atras atât de mult cum a făcut’o Anglia, Anglia, deşi este considerat a fi capodopera lui cea mai de preţ. Şi probabil că îşi merită titlul, şi asta în principal datorită subiectului – joaca de’a postmodernismul, devenită pe parcurs o meditaţie interesantă asupra triunghiului scriitor-cititor-critic. O să vă rog a’mi scuza stilul poate prea formal a ceea ce vorbesc eu aici, dar îmi petrec zilele şi nopţile citind şi scriind despre o licenţă unde e vorba, culmea, tot despre postmodernism. Şi dacă tot am menţionat cuvântul licenţă, mărturisesc că Barnes a fost una din opţiuni pentru măreaţa temă, însă l’am dat la schimb pentru Peter Ackroyd, despre care nu se vorbeşte prea des la noi în lucrările de diplomă şi eu mi’am dorit cu tot dinadinsul să fiu originală.

Chiar dacă mi’aş dori, tot n’aş reuşi să vă povestesc evenimentele din cartea asta, pe motiv că nu se întâmplă mare lucru, dacă e să privim situaţia la modul concret. E doar un doctor britanic pasionat de Gustave Flaubert care îşi petrece mulţi ani din viaţă investigând diverse detalii din biografia marelui scriitor. Şi dintre aceste detalii, cel mai important lucru pentru el este găsirea papagalului despre care vorbise Flaubert într’una din operele sale, papagal care a iscat o adevărată polemică prin simplul fapt că mai multe muzee se laudă că la ei se găseşte papagalul autentic, cel care i’a servit drept sursă de inspiraţie scriitorului. Bineînţeles că e de’a dreptul ilar că un om în toată deplinătatea facultăţilor mintale îşi pierde vremea şi banii căutând o pasăre împăiată şi te şi bufneşte râsul de câte inutilităţi le mai trec unora prin cap… Dar asta este şi intenţia pur ironică a scriitorului, să’ţi arate până unde poate ajunge absurdul când oamenii se încăpăţânează să critice o carte. Şi dacă un papagal împăiat încă nu v’a convins de acest absurd, Barnes merge şi mai departe şi face “inventarul creaturilor domestice cărora Gustave le’a fost gazdă”, ceea ce include până şi animale precum păduchii.

E absurd să vorbeşti despre păduchii lui Flaubert, nu? Dar asta fac şi criticii când analizează culoarea ochilor lui Madame Bovary sau când investighează de’a fir a păr relaţiile pe care le’a avut scriitorul cu toate femeile care au trecut prin viaţa lui, de parcă asta ar fi mai important decât opera în sine. Dacă veţi citi cartea, veţi remarca un prim capitol care mie mi s’a părut teribil de plictisitor, în care Barnes vorbeşte iniţial despre statuile care îl ilustrează pe Flaubert, despre cum li s’a ciobit cuprul sau li s’a zgâriat bronzul. Însă totul capătă sens pe parcursul romanului când îţi dai seama că scriitorul mizează pe absurd ca să’şi atingă scopul, acela de a’şi face cititorul să se întrebe. De ce ne face scrierea să’l vânăm pe scriitor, de ce paginile cărţii nu ne sunt de ajuns, ce vrem de fapt să aflăm despre el?

Flaubert însuşi spunea: “Artistul trebuie să facă posteritatea să creadă că n’a existat niciodată“. Iar ceea ce face criticul este exact opusul acestui lucru, când de fapt cu toţii nu ar trebui să ne limităm decât la carte, aşa cum a fost ea scrisă. Asta este ceea ce ar face un cititor “perfect”, dar câţi dintre noi se pot considera oare cititori cu adevărat perfecţi?

Per ansamblu, mie mi’a plăcut romanul, însă nu este o carte care să te distreze şi să te captiveze cum ar face’o Fowles sau Lodge sau chiar şi Barnes în alte opere de’ale sale. Însă e o carte inteligentă, plină de fraze pe care să ţi le aminteşti cândva:

“Cărţile sunt locul unde totul are o explicaţie. Viaţa este locul unde nimic nu se explică. Nu mă surprinde că unii preferă cărţile. Ele dau sens vieţii. Singura problemă e că dau sens vieţii altora, niciodată vieţii tale.”

“O maximă despre maxime. Adevărurile despre scris pot fi formulate înainte de a fi aşternut vreun cuvânt pe hârtie. Adevărurile despre viaţă pot fi formulate numai când e prea târziu ca să mai conteze.”

Când ai pieptul plat, drumul spre inimă e mai scurt” – o replică pe care i’o adresează un personaj unei domnişoare :))

Papagalul e plin de vorbe inteligente, nici n’aş avea eu unde să le înşir aici, aşa că amatorii genului “ironic” or să fie încântaţi de romanul lui Barnes.

Romanul e de găsit la editura Nemira, care vine şi cu o propunere originală pentru amatorii de cărţi.

4 thoughts on “Şi până la urmă al cui e papagalul?

  1. Doar pentru ca tu il recomanzi o sa ma mai apropii de Barnes…

    Am citit Anglia Anglia si nu mi-a placut aproape deloc, nu-mi mai amintesc nimic din ea, n-am citit-o cu placere, nici macar nu stiu daca am terminat-o sau nu.

    Da’ daca insisti…🙂

    1. nu insist in masura in care as insista pt. un Lodge sau un Fowles, dar cert e ca si Barnes are partile lui bune, doar ca nu te lipeste cu ochii de paginile cartii…

  2. N-am citit Barnes. Dar mi-ai facut pofta. Maine sper sa-mi dau intalnire cu el in librarie. As vrea sa-mi devina confident.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s