Cum e să’ţi fie teamă

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată cu o teamă aşa de mare care să vă urmărească până şi în somn. E ca atunci când simţi că cineva e pe urmele tale şi stai veşnic la pândă pentru că ştii că la un moment dat va apărea, însă niciodată de unde te aştepţi. Şi ciuleşti urechile să’i prinzi orice mişcare, căci bezna din jur te împiedică să vezi altceva decât noaptea.

Dacă nu aţi trăit niciodată cu aşa o frică, atunci sigur o să ziceţi că sunt Barbie, ca sunt superficială, shallow and vain, că eu nu ştiu care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, că eu nu trăiesc decât pentru aparenţe…

Dar mie mi’e frică, mi’e groază, mi’e oroare… să mă mai uit în oglindă. Uneori nici nu vreau să mă mai trezesc dimineaţa ca să nu fie nevoie să trec prin ritualul firesc care include întotdeauna şi oglinda. E oribil să tremuri la gândul „oare ce’o mai fi azi pe faţa mea?”, de multe ori nu’mi doresc decât să’mi pun o pernă pe cap şi să stau aşa, fără să’mi pese că e noapte sau zi.

Nu sunt nebună (ba sunt, dar asta nu e una din manifestările nebuniei), dar deja nu mai suportam să aud aceeaşi întrebare: „da’ ce’i pe faţa ta?” şi să văd aceeaşi groază în priviri. Şi nu e o groază pe care doar mi’o închipui doar eu. Acasă n’am mai fost din martie şi sincer n’aş mai fi putut să îndur privirea îngrijorată a maică’mii, simţeam că mă transform în monstru…

O să râdeţi, dar se cheamă acnee, deşi eu o alint „ciupercă atomică” sau „hiroshima” (auto-ironia e de multe ori foarte utilă). Recunosc că mai vedeam la alţii înainte, dar niciodată la mine. La pubertate aveam ten de copil, bine că a înnebunit la 22 ani. Şi e o acnee foarte ciudată, pentru că azi trece, dar peste 2 zile revine, nu poţi să spui niciodată că e în stare de vindecare. Doctorii nu şi’au dat seama de la ce e, fiecare cu propria lui variantă (şi probabil niciuna bună). Şi se fac 3 luni de consultaţii, tratamente, creme, săpunuri, antibiotice şi tot felul de pastile…

Dar de o săptămână arat, în sfârşit, a om. Pot să ţin oglinda în mână şi chiar să zâmbesc în timp ce fac asta. Poate că tratamentele au început să dea roade sau poate că e pur şi simplu soarta. Sau poate că e o lecţie să învăţ să nu mă mai vait pentru nimicuri, să pot să spun „am trăit şi mai rău”…

Dar ce nu dispare e teama că mâine o s’o iau de la capăt…

Doar eu trăiesc cu teamă oare?