Cum te vezi peste 5 ani?

Dacă aş avea 30 ani, 2 copii acasă şi rate la bancă, răspunsul ar fi cât se poate de previzibil, zic eu, adică “Tot aici”. Dar când am 22 de ani, încă 5 mi se par o veşnicie. Aşa că mi’e mai simplu să spun cum să salvăm lumea de carii decât cum voi fi eu peste câţiva ani. În plus, orice răspuns aş da, nu o să fie în veci mulţumitor.

Dacă’ţi spun că peste 5 ani voi lucra pentru Lonely Planet şi voi străbate planeta în lung şi’n lat, din Madagascar până’n Alaska, o să zici despre mine că’s visătoare, că nu am nici un dram de raţiune. Sau că sunt instabilă şi că nu corespund profilului niciunui job, că toate te vor pe termen lung, iar tu o să’ţi dai seama că eu nu’mi doresc să lucrez pe termen lung decât pentru Lonely Planet*.

Pe de altă parte, dacă’ţi spun că peste 5 ani îmi doresc să fiu managerul propriei companii de îmbuteliat castraveţi muraţi, o să mă descalifici pentru că sunt iraţional şi e clar că fug de muncă dacă mă visez manager în scurt timp. Sunt un neserios arogant, cine m’ar angaja pe mine oare?

Acuma serios, ce se aşteaptă un angajator să audă ca răspuns? “Peste 5 ani mă văd în firma ta, lucrând 8 ore pe zi pe acelaşi scaun, cu ochii în acelaşi monitor. La asta visez din copilărie! Ştiu că mulţi puşti îşi doreau să fie aviatori sau pompieri, dar eu nu am visat decât la jobul ăsta, în fiecare zi a vieţii mele, de 22 ani încoace!” Chiar asta vrea lumea să audă? Deci degeaba sunt eu bun în ceea ce fac (orice ar fi ceea ce fac), că nu am nici o şansă dacă ceea ce’mi doresc eu să ajung peste 5 ani nu se potriveşte cu ceea ce crezi tu că trebuie să ajung?

Sincer, eu mereu am dat răspunsuri ambigue la această întrebare (pentru că viziunea mea pe termen lung e ambiguă) şi m’au angajat toţi (la cele două joburi pe care le’am avut în vasta mea carieră şi în scurt timp şi la al treilea). O singură dată le’am dat răspunsul pe care în mod sigur nu vroiau să’l audă, dar am făcut’o special pentru că mi’am dat brusc seama că nu’mi doresc jobul. Şi răspunsul meu a fost gen “Peste 5 ani mă văd la Lisabona, cu 5 kile în minus”, doar că ceva mai cosmetizat şi fără referire la propria’mi greutate. Şi culmea e că mă “potriveam perfect profilului” (cum s’ar zice în limbaj de HR 🙂 ), ştiam mai mult decât suficient din ceea ce îşi doreau ei, doar că peste 5 ani nu eram în locul în care vroiau ei să fiu (pe acelaşi scaun trist)… Iar prin anul întâi am fost pe punctul de a mă angaja tot într’o companie tare cul (cum se pare că se cred toate), însă am zis pas din cauză că îmi ceruseră să semnez contract pentru 2 ani neîntrerupţi. Le’am spus că nici o căsnicie nu durează 2 ani, d’apoi un job, şi în plus ar fi însemnat să renunţ la visul cu Lisabona care na că s’a şi împlinit. Nu s’a născut încă jobul care să mă facă pe mine să renunţ la vise!

Şi concluzia e că dacă mai aud vreodată această întrebare, promit solemn să dezlănţui potopul şi să arăt oricărui interesat cât de psihopată sunt eu de fapt. Pentru că o să spun adevărul!

Dar zău, doar pe mine mă sperie întrebarea asta? Brrrr!

*Apropo, ăsta chiar e jobul meu de vis 😀

Advertisements