I heart brands

Mai întâi Zuzzu, apoi gemenele m’au provocat să pun pe hârtie brandurile pe care le folosesc zi de zi. Eu am precizat în nenumărate rânduri cum că’s snoabă şi că nu pot să respir fără branduri în jurul meu, asta mi’e soarta :D. Aşa că lista va fi luuuungă, cum era de aşteptat, şi pe cuvânt de n’am muncit din greu la ea!

brands

Am înghesuit în amărâtul de paint brandurile pe care le folosesc cel mai des şi de care m’am ataşat, aspiraţionale să zicem, iar la mâncare n’a mai încăput mare lucru, hainele au înghiţit toţi pixelii… Nu ştiu exact ce’ar mai fi de zis. Recunosc că sunt brand-addict, brand-freak sau orice alt mutant din această categorie, dar refuz să mă tratez. Sunt perfectă aşa cum sunt! 😀 Adică Barbie…

Acum să vedem cine mai e aşa perfect… Leapşa merge la Tomata, Oaanaa – că pe ea sigur o prinde leapşa asta – şi Ana-neprinţesa. Enjoy! 😀

Advertisements

De ce mor pixelii?

Se sinucid? Îşi spun că nu mai pot îndura o soartă crudă şi preferă să’şi pună capăt zilelor ca să’şi curmeze suferinţa?

Sau se omoară între ei? Se mai trezeşte în toiul nopţii câte un pixel cu tulburări de personalitate şi instincte violente şi’i dă una în cap pixelului de lângă, după care îşi trage pătura peste el şi se culcă liniştit la loc?

Sau poate se evaporă? Îi răpesc extratereştrii!

Sau pixelii suferă şi ei de boli ca toată lumea? Mai fac un infarct, mai intră într’un şoc anafilactic, le stă inima’n somn, li se cirozează ficatul, fac cancer la plămâni?

Era într’o frumoasă dimineaţă de duminică, soarele zâmbea din străfunzimile cerului, când mi’am deschis laptopul să ma mă uit la nişte episoade din One Tree Hill, pardon, să mai scriu o pagină la licenţă. Şi în timp ce mă concentram eu asupra jocului actoricesc/capitolului de traductologie, am constatat cu stupoare existenţa unui minuscul punct albastru în partea de centru-dreapta a ecranului, fix pe poşeta uneia dintre actriţe. Mi’am zis că o avea ea poşetă cu o picăţică şi am trecut peste eveniment, dar picăţica se încăpăţâna să apară pe toate poşetele, bluzele, maşinile…

Aşa că  am făcut ecranul alb (am deschis un Word, altă idee nu mi’a venit) şi ce le’a fost dat ochilor mei să vadă îmi va rămâne veşnic întipărit pe retină: pe ecranul de un alb imaculat, ca o primă ninsoare până să apuce ţâncii să dea năvala în ea, trona victorios cadavrul unui pixel mort! Un nenorocit de punct albastru!

De ce’a murit? I’am făcut eu ceva? Sunt o asasină fără pic de suflet? Şi întrebarea supremă: vor mai muri şi alţii, tot ecranul meu va deveni un cimitir nesfârşit de pixeli răpuşi de soartă?

Sunt vie!

Nu m’au răpit extratereştrii. N’am intrat în comă alcoolică prelungită. N’am fugit în America fără viză.

Am luat doar o pauză de la tot ce înseamnă spaţiu virtual, abia de mi’am citit mailul de vreo 3 ori săptămâna trecută. Sunt la serviciu 8 ore pe zi pentru că-virgulă corporaţia are nevoie de mine şi eu am nevoie de banii ei. Aseară am învins vitregiile sorţii şi am terminat de scris licenţa! Ce surpriză de proporţii o să aibă profa când o citi ce’am scris eu acolo! Mă pregătesc sufleteşte pentru cele 3 examene de licenţă şi pentru beţia cruntă ce se anunţă în noaptea de 30 iunie (cu termen de finalizare nelimitat).

De multe zile mă zbat ca nu cumva să mă pună Sfântu’ să’mi iau bilete la Milano pentru săptămâna viitoare, că aşa de tare mă rod palmele (sunt foarte ieftine, merită să renunţi la mâncare pentru aşa ceva)… Iar m’a apucat dorul de fugit în lume, de fluturii ăia pe care îi ai simt în stomac şi în cap de fiecare dată când decolează avionul, de priveliştea pe care o am când mă zgâiesc prin hublou ca un ţânc de 6 ani…

Mda, acum ştiu ce  înseamnă să revii cu picioarele pe pământ…

Mă voi întoarce şi pe blog. Dar nu acum.