Mai multe poze, mai mult Tiramisu

by Nico

Şi aici.

DSC01367

DSC01372

DSC01477

DSC01506

DSC01548

DSC01580

DSC01628

DSC01636

DSC01687

DSC01725

Advertisements

În toate direcţiile

SANY5649

Australienii au un soi de lege nescrisă. Pe la vreo 20 şi ceva de ani, după ce termină facultatea sau uneori doar liceul, îşi iau rucsacul în spinare cu câteva haine şi o hartă şi pleacă în lume. Majoritatea nici măcar nu îşi stabilesc un traseu aproximativ, se urcă în primul avion şi de acolo încep călătoria, oriunde văd cu ochii. Nu ştiu cum de reuşesc, dar mai toţi ajung să vadă chiar şi trei sferturi din glob în doar 1 sau 2 ani. Cateodată se îndrăgostesc de câte cineva şi zăbovesc mai mult timp într’un loc sau se angajează pe vreo insulă ca instructori de surf, să’şi mai recupereze din cheltuieli. Iar apoi se întorc, victorioşi, acasă, în ţara lor cât un continent, printre canguri şi koala.

Americanii au inventat expresia “taking a gap year” pe care tot mai mulţi tineri o ridică la rang de lifestyle după highschool sau chiar college. E momentul în care nimeni nu ştie ce ar trebui să facă cu propria viaţă, aşa că pornesc on the road sau chiar into the wild să vadă lumea, să cunoască oameni, să îi izbească vreo revelaţie… Sau pur şi simplu se mută de acasă, îşi iau un job şi se înscriu la cursuri de actorie. Just for a change

Eu m’am hotarat să fiu occidentală, chiar în propria’mi ţară. Şi dacă vă întrebaţi ce mai fac sau care’mi sunt planurile de viitor, o să vă răspund cu mândrie că I’m taking a gap year. Un an în care n’o să fac decât să mă gândesc la ce studii vreau să urmez, cine vreau să devin când o să mă fac mare, ce locuri vreau să vizitez, ce oameni vreau să văd şi să revăd… Celor care îşi fac griji că îmi irosesc prea mult timp din viaţă nu le’aş putea spune decât atât: Nu e un an pierdut, e un an câştigat. Dacă voi reuşi într’adevar să iau deciziile corecte, atunci ştiu că voi fi omul care îmi doresc eu să fiu.

Despre legendara poposire a lui Barbie la Tiramisu

Pentru cine îşi închipuie că Tiramisu nu e decât o prăjitură, ar trebui să citească aici ca să se lămurească.

… care s’a produs, în sfârşit, după luni întregi de felurite promisiuni şi planuri măreţe. A fost într’adevăr un weekend fain, pentru care ţin să le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la asta. Tomatei pentru că şi’a sacrificat nu doar somnul de dimineaţă, ci aproape două zile întregi să ne plimbe prin oraş. Lui Dojo pentru că şi’a rupt din timpu’i preţios să ne folosească drept ghid şi să ne spună  poveşti (chiar şi despre Grey’s Anatomy :P). Dorei pentru că e cea mai veche cunoştinţă virtuală de’a mea din Tiramisu şi pentru Ally McBeal. Lui Richie pentru că l’a părăsit pe Argo pentru noi preţ de câteva beri. Lui Cezar pentru hartă şi plimbările cu maşina. Andrei pentru mărgele şi pentru că nu pupă :). Gemenei Andreea pentru că ni s’a alăturat, cu tot cu sora din dotare (şi cu maximă părere de rău că geamăna mai vitregă Flavia umblă creanga). Mi’a părut tare bine să vă văd pe toţi, excursia asta a meritat din plin toate cele aproape 20 de ore epuizante de călătorit cu trenul.

Despre Timişoara sunt multe de zis. Atât de multe, încât nici acum nu’mi vine să cred că am ajuns în sfârşit acolo. Cel mai frumos compliment pe care i l’aş putea face este că e, probabil, cel mai occidental oraş din România. M’am simţit ca’n Europa! Tramvaiele şi străduţele înguste m’au făcut să mă gândesc la Lisabona, clădirile toate diferite între ele mi’au amintit de Barcelona, iar malul Begăi îi dădea un uşor iz de Porto. Mie îmi plac asocierile şi caut tot timpul detaliile care să’mi amintească de tot ce am trăit eu frumos în viaţă, iar în Tiramisu am reuşit să găsesc toate astea. După atâţia ani petrecuţi în Micul Paris, trebuie să recunosc că Mica Vienă mi s’a părut “căcător de frumoasă”, ca să folosesc expresia deja consacrată din repertoriul lui Dojo.

Dacă ar fi să aleg locul meu preferat din tot ce am văzut eu prin Timişoara în aceste două zile, atunci aş spune fără nici un dubiu că Piaţa Unirii e cea care mi’a plăcut maxim.

SANY5604

SANY5606

SANY5626

SANY5628

O binemeritată poză de grup, însă atmosfera a fost accidental perturbată de un căţel cu chef de gudurat:

SANY5648

Mai multe poze veţi găsi pe Picasa (încă mai am de încărcat o bună bucată şi de la Nico aka Micul Japonez) şi în curand şi pe Facebook.

Dreamboys (partea a 3ª)

Mulţi dreamboys mi’au trecut mie pe sub lupă, din cele mai variate medii cu putinţă, de la super-meni şi feţi-frumoşi până la marinari şi proletari. Dar o singură categorie nu a fost analizată până acum, deşi orice fată ar suspina numai la auzul numelui de “bad boy”. Dat fiind că băieţii răi populează fanteziile feminine din cele mai vechi timpuri, merită să fie scoşi la iveală pentru delectarea publicului. Pregătiţi’vă să fiţi surprinşi!

Mulţumirii vacii de Simona pentru suport artistic.

1.  Andrii Popa – Un personaj notabil în cultura populară mioritică, înconjurat de o adevărată aură de mister. Nimeni nu ştie cu ce se ocupa Andrii Popa, iar faptul că era haiduc nu ajută foarte mult în acest sens, pentru că job description-ul haiducului este relativ incert. Cel mai probabil ar trebui încadrat în domeniul Customer Care pentru că presupune lucrul cu publicul larg şi necesită, evident, abilităţi de comunicare şi de muncă în echipă. Este adevărat că Andrii Popa era un rebel singuratic, dar să nu uităm că era nedespărţit de murgul lui “de 4 ani care muşcă din duşmani” (bis), alături de care formează un duo imbatabil. În plus, să nu uităm că are “fraţi de cruce şapte, şi’au supt sângele cu lapte”. Marii clasici în viaţă (n.r. Phoenix) i’au creat o imagine de bad boy periculos (martori stau hangerul fără teacă şi puşca plină cu 3 glonţi la rădăcină), însă probabil cu mare priză la femei. Nu trebuie decât să ţi’l imaginezi trecând prin Valea Seacă “cu pieptul dezvelit” ca să’ţi dai seama că Andrii Popa emana masculinitate prin toţi porii. Şi ce dovadă mai puternică ar putea exista pe lângă versul “Andrii Popa a fost bărbat”, care sintetizează toate calităţile acestui rebel autohton?

2. Vlad Ţepeş – Este un alt reprezentant de seamă al bad boys-lor mioritici care a urlat din toate ţepele: “Fuck the system!”. Şi nu s’a revoltat ca un anarhist oarecare, ci a instaurat propriul sistem, dovedind că este rebel, dar nu unul fără cauză. E drept că ţepele lui sunt considerate prea sângeroase şi chiar inumane, dar nu trebuie să uităm principiul după care domnitorul însuşi probabil că s’a ghidat: “Tot ce e bun e imoral, ilegal sau îngraşă”. Ţepele lui erau cât se poate de imorale, scandalos de ilegale, dar nu îngrăşau nici un miligram; cum majoritatea criteriilor sunt îndeplinite, atunci înseamnă că sunt un lucru bun. Trecând la aspecte mai superficiale (adică fizice), trebuie să recunoaştem că privirea lui Vlad Ţepeş nu lasă pe nimeni indiferent. Îl face necruţător şi misterios şi probabil că acest personaj ar putea juca un rol memorabil în orice fantezie sado-maso.

3. Sfântul Gheorghe – Ştiu că prezenţa lui în acest top probabil că v’a surprins mai mult decât o eclipsă totală de soare, însă vă voi demonstra că’şi merită locul. Sf. Gheorghe este prototipul biblic de bad boy, aşa cum până şi icoanele îl întruchipează: călare pe un cal alb, asemenea lui Făt-Frumos, cu o suliţă în mână (simbol falic), ucigând balaurul (creatură malefică ce ameninţa liniştea universului intergalactic). Sf. Gheorghe este de fapt un mare paradox şi un personaj singular în istoria omenirii, fiind probabil unicul bad boy sfânt (sau sfânt bad boy). Ce poate fi mai tru decât să ajungi în rai prin violenţă?

Iar acum, în buna tradiţie a lucrurilor, vă invit să votaţi mai jos, pentru ca totul să fie cât mai democratic cu putinţă:

 

Iar în cazul în care aveaţi nevoie de un update, ţin să menţionez că  Mamoru încă mai conduce detaşat în primul top, iar Zorro se află la numai un procent distanţă de Hercule în cel de-al doilea top. Votează, părerea ta contează! 🙂

Am decât doi neuroni care îi folosesc rar

Şi cu asta consider că am sintetizat subtil cele mai spinoase fenomene lingvistice care agasează gramatica română de câţiva ani încoace. Poate că părinţilor chiar nu le mai pasă cât de corectă e limba pe care o vorbesc odraslele lor sau poate că la şcoală învăţătoarele au hotărât brusc să încurajeze creativitatea copiilor lăsându’i să ignore liniştiţi chiar şi regulile de bun simţ.

Cert e că, în ziua de azi, multă lume pare să fi uitat că adverbul “decât” se foloseşte exclusiv în propoziţii negative sau că pronumele relativ “care” este mereu precedat de prepoziţia “pe” când se află în cazul acuzativ. Un fleac, ar zice unii, dar ne’au ciuruit limba…

Nu ştiu dacă ne stă în putinţă să schimbăm toate astea, dar eu sunt de părere că fiecare dintre noi e dator să încerce. Şi poate că, într’o bună zi, “nu” îl va regăsi pe “decât” în aceeaşi preafericită frază, iar “pe” o să’l întâlnească pe “care” sub acelaşi complement direct… Şi atunci câte planete s’or mai alinia…

10 motive să’l citeşti pe Italo Calvino

  • pentru că e un povestitor atât de bun incât pe cuvânt că nu’ţi mai vine să laşi cartea din mână.
  • pentru că “Dacă într-o noapte de iarnă un călător” e unul dintre cele mai originale şi intrigante titluri din toată literatura.
  • pentru ideea spectaculoasă de a combina 10 tipuri de romane complet diferite într’unul singur.
  • pentru că, fie că preferi romanele simbolice, perverse, politice ori cinice, vei găsi în mod sigur măcar unul din 10 care să te impresioneze.
  • pentru că e singurul scriitor care să’şi permită luxul de a începe 10 romane şi de a’l termina abia pe al 11-lea.
  • pentru că romanele pe care nu le uiţi niciodată sunt tocmai cele care îţi înşeală crunt toate aşteptările.
  • pentru că niciun scriitor nu s’a mai gândit până acum să vorbească despre frustrarea cititorului de a nu putea citi până la capăt. Cine s’ar fi gândit că ar putea ieşi cineva bun şi din frustrări?
  • pentru că te învaţă să accepţi că există şi poveşti fără sfârşit care merită să fie citite/trăite.
  • pentru că e genul de scriitor care ştie să’şi manipuleze cititorii şi să se joace cu mintea şi imaginaţia lor. Pentru cine a citit “Magicianul” lui Fowles, senzaţia este asemănătoare.
  • pentru că pe mine m’a fascinat.

Pe o alee pustie

Întunericul acoperise deja oraşul, ca o pânză groasă şi netedă prin care nu se zăreau decât luminile răzleţe şi difuze ale felinarelor. Luna părea să fie desprinsă dintr’un decor ireal, sferică şi sângerie ca soarele la apus, înfiorător de nemişcată. Mă întorceam acasă şi, istovită după o zi lungă de muncă, m’am gândit să înlocuiesc drumul obişnuit cu o alee lăturalnică ce avea să mă poarte spre casă mai repede. Cunoşteam bine locul, însă niciodată nu mă aventurasem să’l străbat noaptea.

Aleea nu era luminată decât de razele stinse ale lunii, nici o altă licărire de lumină nu se zărea la ferestrele caselor pe lângă care treceam grăbită. Totul era atât de pustiu, încât părea lipsit de orice urmă de viaţă, de parcă timpul devenise un vid răsunător. Nu mi’am putut împiedica inima să tresară când am simţit prezenţa unor paşi în urma mea. În acea tăcere care părea să fi înghiţit totul, paşii uşori creau un zgomot asurzitor. Cu fiecare metru pe care îl străbăteam, simţeam că persoana de pe urmele mele e tot mai aproape, respiraţia îi devenea din ce in ce mai apăsată. Aş fi vrut să fug, dar teama îmi aruncase membrele într’o amorţeală incontrolabilă, făcându’mă să înaintez tot mai greu.

Mă concentram numai asupra paşilor din urma mea când, deodată, îmi arunc ochii în jur. Casele de mai devreme dispăruseră pe nesimţite şi fuseseră înlocuite de ziduri groase, opace, fără nici o fereastră, fără nici un semn de viaţă. Aleea se îngusta cu fiecare pas pe care îl făceam şi, la numai câţiva metri înaintea mea, se evapora pur şi simplu într’un zod la fel de neted ca şi pereţii ce o mărgineau.

Eram încolţită. Devenisem prizoniera urmăritorului care în doar câteva secunde avea să se afle chiar lângă mine. Aş fi vrut să ţip, dar sunetele refuzau să se facă auzite, de parcă pustiul din jur le’ar fi înghiţit de dinainte să ia naştere. Simţeam cum umbra rece a celui din urmă se opintise asupra mea, îngheţându’mi sângele în vene. Ştiam că tot ce’mi mai rîmânea de făcut era să mă întorc spre el şi să’l privesc în ochi. Iar când l’am privit, şocul a fost atât de puternic încât am simţit inima oprindu’mi’se pentru câteva fracţiuni de secundă, ce păreau să se întindă peste veacuri. Persoana din faţa mea nu era nicidecum un om, era… o decizie! O decizie nenorocită care mă încolţise la capătul unui drum fără nici o ieşire!

Morala: Când deciziile te caută, nu e cale de scăpare.

Nu mai staţi şi voi pe scaunele alea de parcă v’aţi scurge

Şefa mea oferindu’ne preţioase sugestii ergonomice şi kinetoterapeutice.

– Să mori tu! se auzi o voce molcomă din neant.

Ce’mi plac mie vinerile… Sunt zile de lenevire prin excelenţă, e ca şi când corporaţia te’ar plăti pe tine special ca să nu faci nimic pentru că oricum nimeni nu face nimic şi dacă cineva ar îndrăzni măcar să ridice vreun deget, atunci economia s’ar rostogoli pe calea pierzaniei. Cel mai fain ar fi dacă ar exista vreo 2-3 zile de vineri săptămânal, eu cred că populaţia globului ar fi considerabil mai fericită.

Turnirul Autorizaţiei de Foc. Continuarea

Surse confidenţiale mi’au dezvăluit ce se întâmplă în cele 60 de zile lucrătoare de procesare a dosarului. După 5 zile în care dosarele zăbovesc pe biroul secretarei care le înregistrează, ele îi sunt trimise unei funcţionare care se asigură că dosarul cuprinde absolut toate actele necesare. După alte 5 zile, o altă funcţionară verifică dacă dosarul este şi corect, nu doar complet, telefonând fiecare candidat în parte pentru orice neconformitate. Iar de aici începe basmul.

Printr’un porumbel sunt chemaţi cangurii, care vor purta în marsupiul lor câte un dosar, până la poalele Muntelui Vrăjit. Acolo, dosarul intră în custodia unui hobbit, ce va străbate pădurea timp de 3 zile şi 3 nopţi. Ajuns pe vârful muntelui, hobbitul va intra în audienţă la Stăpânul Inelului, care îşi va pune pecetea pe fiecare dosar, urmând ca acesta să fie purtat de armata lui Statu’-Palmă-Barbă-Cot până la Zâna Măseluţă. Zâna semnează fiecare act din dosar, care este trimis apoi pentru legalizare la Sfânta Vineri. Aceasta îşi va pune apostila şi va înmâna personal dosarele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, care prin puterea investită de Sfântul Duh, vor pune ştampila finală. În final, dosarele sunt retrimise la Ministerul de Justiţie prin DHL.

De aceea durează 60 zile lucrătoare pentru obţinerea unei banale autorizaţii!

Turnirul Autorizaţiei de Foc

Lene, Barbie şi Românul, proaspeţi absolvenţi ai unei facultăţi de prestigiu care nu le oferă nici un viitor (pe scurt, Limbi Străine), s’au trezit pe nepusă masă în situaţia nedreaptă de a’şi câştiga singuri pâinea (termen simbolic care ţine loc de ciocolată şi pantofi, că doar la pâine am renunţat de prin aprilie). Cum Lene, Barbie şi Românul sunt nişte veritabili jobhopperi cu vise de globtrotteri, suferind de instabilitate cronică, un job normal nu poate fi singura lor soluţie de strâns avere.

Printr’o minune dumnezeiască, facultatea noastră de loseri ne oferă un mic avantaj care să ne salveze stomacul de la atrofiere şi autodevorare, avantaj numit generic Autorizaţia de Traducător şi Interpret. Această autorizaţie care stă pe buzele tuturor pare să demonstreze principiul cum că „misterioase sunt căile Domnului”, căci toată lumea susţine că e bună la toate, doar că nimeni nu ştie exact la ce foloseşte. Cum Lene, Barbie şi Românul şi’au câştigat dreptul la autorizaţie prin 3 ani de muncă silnică pe plantaţia facultăţii, e de la sine înţeles că trebuie să facă tot ce le stă în putinţă să o obţină.

Însă de la a vrea până la a avea e cale lungă, atât de lungă încât trece chiar şi prin Buzău, satul de baştină al celor 3. Scopul a fost colectarea unui braţ de acte imperios necesare, într’o veritabilă cursă cu obstacole pe traseul Primărie-Poliţie-Notar-Direcţia Taxe şi Impozite-Mall (pentru cumpărăturile de rigoare). Dosarul a fost complet după numai 3 săptămâni de jogging pe la toate instituţiile statului, atât din urbea natală cât şi din capitală.

Următoarea probă de foc în turnirul pentru câştigarea pietrei filozofale, pardon, a autorizaţiei de traducător, a fost depunerea efectivă a dosarului. Marea provocare a fost însăşi găsirea Ministerului de Justiţie, în ciuda tuturor instrucţiunilor oferite de hartă, guglea şi paznicii de prin zonă. După mai bine de 20 minute de căutări zadarnice, totul ajunsese să semene vag cu un capitol din Harry Potter în care eroul orbecăie după vreo alee invizibilă. Poate că adresa nu e decât o alegorie a ideii că justiţia nu e doar oarbă, dar nici nu poate fi văzută pe vreundeva…

Bineînţeles că, după descoperirea Ministerului, opinia generală a fost că drumul era mult mai simplu dacă nu te luai după hartă. Altă opinie generală a fost şi faptul că Ministerul de Justiţie e de o eficienţă rar întâlnită pentru că reuşeşte să elibereze o hârtie în doar 60 zile lucrătoare. Lucrătoare! O hârtie! Deci peste 3 luni, Lene, Barbie şi Românul vor chicoti bucuroşi când s’or vedea cu autorizaţia în mână, după care se vor îmbăta crunt pentru sărbătorirea fericitului eveniment.