Vă mai amintiţi…

Roba e mereu prea lungă şi prea largă şi hainele ţi se lipesc de piele pe sub ea. Iar toca nu’ţi vine niciodata cum ar trebui, îţi strică părul pe care l’ai aranjat ore întregi special pentru această ocazie. Şi şnurul nu stă deloc cum l’ai aşezat, plus că nimeni nu pare să ştie pe ce parte ar trebui să’l laşi, pe stânga, pe dreapta, pe spate?

Şi’n jurul tău sunt sute de oameni la fel îmbrăcaţi, chinuiţi de aceleaşi robe şi toci nepotrivite. Unii ţi’au fost colegi, pe alţii îi ştii din vedere, câţiva îţi sunt total necunoscuţi, iar vreo doi-trei ţi’au fost alături ani la rând…

Abia aşteptai să se termine, să fii liber, să’ţi începi în sfârşit viaţa, şi nu’ţi vine să crezi că tocmai acum te’au năpădit emoţii pe care nu ţi’ai fi închipuit să le ai. Ochii ţi se umplu de lacrimi – lacrimi pentru cei pe care nu’i vei mai vedea, pentru cei care ar fi trebuit să fie cu tine, dar sunt departe, pentru cei fără de care nu te simţi întreg…

Ce repede’au trecut 3 ani… Câte vise spulberate şi câte speranţe împlinite, câte trepte de urcat şi câte lacrimi de vărsat, cine să le mai ştie şirul? Încotro o vei apuca, acum când viaţa pare să te ducă înspre nicăieri?

Şi nu mai rămâne decât momentul când tu nu mai eşti tu, când cei din jur devin altcineva. Şi pe deasupra ta zboară tocile în toate direcţiile, toci care niciodată nu stau pe cap aşa cum ar trebui, cu şnururi înnodate şi incomode… Şterge’ţi lacrimile, acum eşti absolvent.

Advertisements

Şi până la urmă cum te vezi peste 5 ani?

Statistic vorbind, am scris până acum 173 posturi, 174 cu cel pe care îl citiţi chiar acum. Cel mai accesat dintre toate este O antologie a Hi5-ului şi probabil că aşa va şi rămâne, dat fiind că mulţi ani de acum încolo puştii de clasa a 7-a tot or să mai caute în disperare „aspecte pentru Hi5”, pentru că asta’i lumea în care trăim, nu avem de ce să o negăm. Însă cel mai surprinzător e faptul că următorul post ca număr de cititori este cel pe care l’am numit Cum te vezi peste 5 ani şi în care vă povesteam, printre altele, cum visez eu să lucrez la Lonely Planet într’o zi cu soare.

Dacă dai search pe google pentru „cum te vezi peste 5 ani”, prima pagină pe care ţi’o va afişa este cea către blogul meu. Înaintea sfaturilor pertinente pe care ţi le’ar putea da BestJobs, înaintea instrucţiunilor din partea consilierilor în carieră, înaintea articolelor din presa de specialitate, lumea ajunge să citească despre cât mi’s mie de antipatice corporaţiile şi cât de aiurea consider eu că e această întrebare. Total irelevant, aţi spune. E trist că nimeni nu’şi primeşte răspunsul sperat.

Dar cel mai trist e ceea ce caută: un răspuns standard la o întrebare care se presupune că ar trebui să îţi ofere detalii preţioase despre omul căreia i’o adresezi. O întrebare care poate s’a vrut neconvenţională, dar care a ajuns atât de banală… Ce relevanţă mai are să’l întrebi pe cel din faţa ta cum se vede peste 5 ani când el nu va face decât să’ţi citeze dintr’un articol de pe net (nu din postul meu, doamne fereşte, să nu uităm că există BestJobs)? E ca un ritual în care întrebarea şi răspunsul sunt mereu aceleaşi chiar şi când vorbeşti cu persoane radical diferite, fie ele ingineri sau profesori.

De ce avem nevoie de google să ne spună cum vrem noi să fim peste 5 ani? Să fie pentru că am fost crescuţi să spunem şi să facem mereu ceea ce trebuie? Sau poate pentru că sunt din ce în ce mai mulţi oameni care nu ştiu ce vor de fapt de la propria viaţă? Să fie oare criza care să ne facă să ne dorim un job cu orice preţ? Mie mi se pare că asta e adevărata criză – faptul că ne’am pierdut direcţia şi că avem nevoie de google să ne îndrume.

English, my love, your love, everybody’s love

Pe vremuri, engleza se rezuma în mare parte la British English şi American English, cele două mari rivale. Însă, odată cu globalizarea, lucrurile au început să se diversifice haotic în toate direcţiile. Aşa se face că, într-o bună zi, a apărut Herr German English, radical diferită de variantele iniţiale şi pe care o recunoşti dintr-o mie. Ză Russian English este şi ea o formă teribil de populară, din aceeaşi categorie făcând parte şi Polish English, care vă garantez că e absolut delicioasă. Iar Italian English cred că nu mai are nevoie de nici o prezentare, orice om ar trebui să o audă măcar o dată în viaţă ca să poată spune că nu a trăit degeaba!

Eu încă mă întreb cum de nu s-a inventat şi Romanian English… Să fie oare pentru că noi suntem o naţie tare iscusită într-ale limbilor străine, pe care dacă ne străduim reuşim să le învăţăm fără nici un accent distinctiv? Sau poate pentru că suntem conştienţi de limitările pe care ni le impune propria noastră limbă prin intermediul căreia nu putem comunica decât între noi?

Eu una aveam 7 ani când am început să învăţ engleza. Primii mei profesori au fost Dick Dastardly and Muttley, Johnny Bravo, Dexter, Scooby-Doo, precum şi Powerpuff Girls (Cartoon Network-ul de altădată, pentru cine s-a născut prea târziu), iar în şcoală a devenit materia mea preferată. De aceea mi-am şi dorit să o studiez în continuare la facultate, unde am descoperit literatura britanică şi americană şi am început să citesc masiv cărţi în original.

Şi iată că, după 15 ani de engleză – o viaţă de om aproape! – dacă vreau să mă înscriu la un master oriunde peste hotare (şi cam vreau), nimeni nu mă crede că ştiu engleză doar pentru că am terminat Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. N-aş putea să spun exact de ce se întâmplă acest lucru, însă una din cauze ar putea fi această adevărată manie cu care ne confruntăm: toată lumea îşi doreşte să aibă studii superioare. Nu e nimic straniu în a vrea să faci o facultate, ceea ce e ciudat e doar faptul că, pentru a-ţi împlini acest vis, nu ai nevoie decât de câteva milioane de lei pe an. Cum există nenumărate facultăţi chiar şi la parterul blocurilor, nimeni nu mai trebuie să depună alt efort decât să răspundă la întrebarea ”cash or credit” ca să devină fericitul popesor al unei diplome de absolvent. De aceea, cel mai mare avantaj al unui atestat de limbă e faptul că este incontestabil şi universal recunoscut. Nimeni nu ar îndrăzni vreodată să insinueze că examenul de Cambridge, IELTS sau Toefl îl poţi trece şi altfel decât prin ceea ce ştii cu adevărat.

Unul din visele mele, încă de când am început să învăţ engleza mai serios, a fost să iau atestatul de Cambridge, pe care l-am văzut mereu ca pe Sfântul Graal al vorbitorilor de engleză de pretutindeni. Mi-a părut rău că nu am dat examenul în timpul liceului, aşa cum au făcut-o mulţi dintre colegii mei, dar am decis să remediez această situaţie. Motivele sunt nenumărate, însă le-aş rezuma astfel: pentru că vreau, pentru că pot, pentru că trebuie.

Fie că alegi Cambridge sau IELTS, certificatul de limbă este condiția primordială atunci când vrei să aplici pentru un program de studii sau un job peste hotare, nimeni nu te ia în serios până nu demonstrezi că știi engleză. Însă cel mai important lucru pe care îl pot face atestatele este ceea ce nu ar reuşi nici măcar o armată întreagă de psihologi şi terapeuţi: te motivează. Te ambiţionează. Îţi dau un ţel spre care să te îndrepţi. Şi ţelul nu este doar să iei examenul cu o notă cât mai mare, dar şi să fii cu adevărat mai bun, mai pregătit, mai sigur pe tine şi pe cunoştinţele tale. Nu e doar un instrument, ci şi un scop în sine. Și indiferent încotro vei alege să te îndrepți pe viitor, n-ar strica să ai în buzunar, pe lângă pașaport și hartă, un atestat de limbă engleză – just in case you want to reach for the stars 🙂

Acest articol este scris pentru concursul organizat de centrul de invatare a limbii engleze Shakespeare School, în parteneriat cu amdoar18ani.ro.

O Cola, două Cole

Spuneţi-mi, vă rog, că eu am trăit până acum într-un univers paralel! Pentru că bunul meu prieten ET, care practic m-a şi crescut de când m-au răpit pe mine extratereştrii acum mulţi ani lumină, m-a învăţat că pluralul de la Cola nu e nicidecum Cole, ci e chiar Cola, pentru că la magazin nu zice nimeni „Daţi-mi şi mie două Cole”, ci „Daţi-mi şi mie două Cola”, frază din care s-ar înţelege oarecum sintagma „sticle de Cola”. Dacă spui Cole e ca şi cum ai spune Fante sau Mountain Dewe şi pe bune că n-ar avea niciun sens! Că doar dacii nu ziceau „barză, viezure, brânză, Cole”, ce s-o mai zbate el Burebista în mormânt cu gândul la nişte Cole reci…

Astăzi se împlineşte un an

Un an de când am zburat prima dată, un an de când am pus întâia oară piciorul pe pământ străin, un an de când mi’am văzut visul cu ochii.

Şi ştiu că n’ar trebui să fiu tristă că s’a terminat, ci să mă bucur că s’a întâmplat. Dar nu pot deloc să’mi înving teama că nu se va mai întâmpla niciodată, că n’o să mai am şansa să trăiesc departe, acolo, undeva , altundeva… Că o să rămân mereu nicăieri…

Cu toţii avem nevoie de protecţie

happy_tree_friends

Cum sunt trecută prin viaţă datorită celor 22 de primăveri pe care le’am trăit, îmi permit să mă dau cu părerea despre atât de multe lucruri, încât m’am gândit să vă surprind cu ceva neaşteptat. Aşadar, astăzi avem în program… protecţia muncii. Voi aţi remarcat cât poate fi de stufoasă legislaţia în domeniu, dar cât de superficial este ea aplicată la noi? Am făcut eu un studiu de caz.

La primul meu job – muncă de birou, protecţia muncii ne’o făcea domnu’ Marian, un nene tare simpatic şi mai eficient decât însuşi Sf. Duh. Tot procesul de instruire dura circa 3 min. şi 20 sec., cu tot cu discuţiile despre starea vremii, comentariile privind ultimul meci din Divizia A şi semnarea formularelor în dublu exemplar. Lucrurile se desfăşurau la fel de proactiv ca’n orice corporaţie, noi semnam zâmbitori fără să ştim ce şi toată lumea era fericită.

La al doilea job am lucrat pe şantier, ceea ce presupunea şi o oarecare muncă de teren, de unde s’ar putea crede că am avut parte de un instructaj ca la carte. Ca la carte a şi fost: m’am trezit cu legislaţia în mână (un ditai catastiful cât ultimul volum din Harry Potter) cu indicaţia de a o citi din scoarţă’n scoarţă şi de a memora, eventual, pasajele de maxim interes. Eu una sunt o cititoare acerbă, dar cum n’am putut să percep valoarea literar-artistică a unui asemenea document, m’am plictisit subit după nici 2 pagini. Echipament de protecţie n’am avut, din fericire nu mi’a picat nicio grindă’n cap şi nici nu s’a surpat vreo culee peste mine (a se remarca vocabularul tehnic :D), singurul inconvenient a fost că mi se cam strica pedichiura când mergeam pe teren.

La al treilea job m’am întors la activităţi paşnice de birou, cum vă şi spuneam cândva. Ceea ce a presupus, evident, deja ritualica protecţie a muncii, însă de data asta am avut parte de cel mai temeinic instructaj din toată existenţa mea. „Să vă povestesc” – cu ghilimele, că nu am zis eu asta, ci doamna instructor & stuff. După ce ni s’a făcut o prezentare succintă a normelor şi legilor în vigoare, am trecut la partea practică a lucrurilor, în care doamna pe care o s’o numesc simbolic Gură-de-Aur ne’a spus poveşti nemuritoare.

Poveşti din câmpul muncii cu Feţi-Frumoşi care au fost accidentaţi pe trecerea de pietoni când se duceau la servici şi au rămas paralizaţi până la adânci bătrâneţi sau cu Ilene Cosânzenecare şi’au rupt gâtul pe scări pentru că nu se ţineau de balustradă sau care s’au electrocutat crunt după ce au scăpat paharul cu apă pe instalaţia electrică (don’t ask!). Ne’a părut tare rău de Scufiţa-Roşie când nu a văzut uşa de sticlă şi a intrat cu capul în ea, tăindu’şi jugulara, şi am oftat adânc când am aflat că Prinţul Fermecat şi’a înfipt un pix în ochi când a vrut să dea noroc cu un coleg. Însă cel mai tare ni s’a sfâşiat inima când Albă-ca-Zăpada, încercând să taie o coală de hârtie cu limba, şi’a secţionat efectiv corneea! (Dacăm scoatem tot ce înseamnă „Făt-Frumos” sau „Scufiţa Roşie” din poveştile astea, ajungem la istorisirile care ni s’au spus nouă de fapt, dar eu n’am vrut să vă sperii!)

Deci dacă mai auziţi vreodată cuvintele „să vă povestesc” din partea unui inspector de protecţia muncii (sau ce’o fi fost doamna Gură-de-Aur), atunci în nici un caz să nu defaceţi punga de popcorn, respectiv seminţe, că sigur nu’i de bine! O să aveţi parte de o experienţă pentru care până şi Happy Tree Friends v’ar invidia!

17118_logoNutty-happy-tree-friends-2172847-392-327

eye01

Pentru toate lucrurile care vor rămâne nespuse

Mulţi dintre cei care mă citesc şi nu mă cunosc îşi închipuie că eu chiar sunt (o) Barbie. Că sunt expansivă şi că îmi place să fiu în centrul atenţiei. Că sunt egocentrică şi că monopolizez toate discuţiile. Că nu’mi tace gura şi că vorbesc precum scriu – adică mult, interminabil poate. Că port ojă fuchsia şi că nu respir fără lipgloss.

Şi cine mă cunoaşte rămâne surprins că nu folosesc (aproape) niciodată ojă şi că balsamul incolor de la Nivea e cam tot ce văd buzele mele. Că sunt de fapt introvertită şi că ascult mai mult decât vorbesc. Că’s foarte calmă şi că deloc nu’mi place să simt toate privirile aţintite asupra mea. Că sunt mai pesimistă decât las să se vadă şi că mi’e tare teamă că mi’am ratat viaţa prin deciziile pe care le’am luat cândva.

Şi ca să vă faceţi o imagine şi mai completă, ar trebui să menţionez că sunt mioapă şi că port ochelari. Am 1.72 m, gleznele mi’a prea subţiri şi mâinile prea lungi. Dar am picioare mişto şi mă îmbrac chiar fain. Port mărimea 36 la pantaloni şi rareori spun ce număr am la picior, dar mă autointitulez Big Foot. Am mai puţine kilograme decât o cere înălţimea, dar mi se pare tot timpul că sunt grasă. Sunt obsedată să mănânc sănătos şi am remuşcări de fiecare dată când nu o fac. Colecţionez cercei hand-made, îmi plac tricourile cu mesaje şi sunt înnebunită după poşete. Ador să fiu turist şi îmi place să merg cu trenul, cu avionul şi cu maşina. Strâng vederi şi hărţi de peste tot pe unde mă duc şi nu trece zi în care să nu visez la o nouă călătorie. Toate iubirile mele sunt imposibile şi îmi place la nebunie tequila, pe care o beau schiar şi fără  lămâie.

Acum ştiţi ce e de ştiut.

România e frumoasă, zic

Pe bune de nu e. Şi asta o spune un om cu experienţă. Experienţa a 1000 km străbătuţi în doar 3 zile care s’au dovedit a fi de vis. De mai bine de un an şi ceva plănuiam să văd 3 oraşe de la noi: Timişoara, Sibiu şi Cluj. Tiramisu l’am tăiat de pe listă luna trecută, iar acum am hotărât subit că trebuie musai să ajung la Sibiu, că tot am avut o săptămână liberă. Peste câteva ore avem biletul de tren, cazarea asigurată şi tovarăşi de drum. Atâta’s de spontană, să nu mă deochi :D.

Joi de dimineaţă am fost in Sinaia, unde am şi petrecut o zi şi’o noapte. Dat fiind că nu există prea multe modalităţi de entertainment în Sinaia, iar bicicletele sunt scandalos de scumpe de închiriat (15 lei ora!!!), până la urmă tot la Peleş am ajuns, pe care oricum vroiam să’l revăd. Cred că e primul muzeu la care am fost vreodată în copilărie şi îmi aminteam şi acum, după vreo 15 ani, de veşnicii botoşi cu care trebuie să te încalţi în timpul vizitei. Ştiu că au covoare peste tot şi că’s greu de întreţinut, dar eu chiar n’am mai auzit vreodata de vreun muzeu să practice acest obicei! Oricum, Peleş rămâne la fel de superb ca întotdeauna din toate punctele de vedere, cu excepţia personalului prea obosit şi sictirit să’ţi mai inspire vreun sentiment înălţător.

DSCN0073

DSCN0100

DSCN0116

Vineri am plecat spre Sibiu şi am avut legătură în Mediaş, unde urma să stăm o oră întreagă. Aşa că am profitat de timpul ăsta să vedem şi Mediaşul, că tot eram acolo. E un oraş mai micuţ decât îmi imaginam eu de la distanţă, aşa că ora asta ne’a fost mai mult decât suficientă să vedem cam tot ce ţinea de centrul vechi.

DSCN0148

După care ne’am urcat în personalul către Sibiu, unde am ajuns pe la prânz, după vreo 7 ore de mers. Eu una mă declar absolut impresionată de ce am văzut şi de tot ce înseamnă centrul Sibiului, de felul în care a fost discret renovat, de ceea ce ţi se oferă ca vizitator. Cred că este cel mai turistic oraş de la noi, cu punct de informare şi hărţi gratuite (de unde mi’am luat nişte vederi tare faine – eu sunt colecţionară de vederi). E mare lucru să ai primar neamţ, pe cuvânt! Oameni frumoşi şi civilizaţi, flori la ferestrele caselor, străzi curate, turişti cu harta’n mână, terase drăguţe, multe second hand-uri (din care n’am ratat decât vreo 2-3), îngheţată delicioasă şi covrigi gustoşi… N’am avut timp de muzee, nici măcar de Bruckental, dar am urcat în Turnul Sfatului de unde priveliştea e superbă şi merită tot sufletul pe care ţi’l dai urcându’i scările. Şi ce mi s’a părut mie de neuitat au fost ferestrele din acoperişurile caselor care arătau ca nişte pleoape întredeschise, parcă te şi treceau fiorii închipuindu’ţi cum te privea cineva din spatele lor.

DSCN0198

DSCN0217

DSCN0240

DSCN0261

DSCN0269

DSCN0281

Am plecat aproape de 12 noaptea din Sibiu şi am ajuns în Sinaia spre dimineaţă, după alte 7 ore cu trenul pe aceeaşi rută. Ne’am luat bagajele şi am urcat în primul tren spre Bucureşti, pe la vreo 7 dimineaţa. Pentru cine n’a aflat încă, de ceva timp pe Valea Prahovei se circulă absolut execrabil – şi aici nu vorbesc de drumul cu maşina, ci de trenuri, care au veşnic o întârziere de minim o oră. Din cauza asta era să’mi pierd legătura spre Buzău, aşa că din Gara de Nord m’am aruncat pur şi simplu în acceleratul spre casă, am fost ca James Bond. Ideea e că nici nu prea ştiam în ce tren m’am urcat, nu văzusem decât că scria Galaţi pe el şi abia pe la Ploieşti m’am convins că e cel care trebuie.

La Buzău am dormit vreo 15 ore continuu, nici nu ştiu de ce m’am mai dus. A, da, pentru prăjitura maica’mii :D. Chiar merită! A, şi am văzut primul episod din House, presimt că vor mai urma şi altele.

Făcând un bilanţ, cifrele ar fi următoarele: 3 zile, aproape 1000 km, 7 trenuri schimbate, cam 20 ore de mers cu trenul, 3 oraşe vizitate, 3 perechi de cercei noi (unii de cadou) şi 3 tricouri cumpărate, febră musculară şi oboseală cât cuprinde. Dar a fost atât de fain…

Răspundem ascultătorilor (XVIII)

Postul pe care fiecare dintre voi îl aşteptaţi cu sufletul la gură de luni întregi, motivul pentru care păsările au refuzat să mai cânte şi urşii să mai hiberneze… Răspundem ascultătorilor se întoarce – de 18 ori mai savuros, mai cosmic, mai fabulos. Pentru că este al 18-lea post din această lungă saga a senseiului Guglea şi a ucenicilor săi. Deci, ce curiozităţi mai au ucenicii veţi afla în continuare:

Întrebarea lunii:

cum sa te alcool – eu cred ca tu te’ai alcool de mult.

Tragedia lunii:

am barbia stramba – ţi’ai ratat existenţa.

Confesiunea lunii:

de mica nu suport gustul si mirosul laptelui – ciudato!

Englezismul lunii:

jocuri fetitele paorpaf si magicianul – era bun şi Cartoon Network la ceva dacă’l lăsau în engleză.

Categoria Experimentală sau Cum o să’mi explodeze mie ratingul în 4.5 secunde, cu dedicaţie absolut specială pentru Flavia:

sex cu bibliotecara barbie – să fie şi cărţile bune la ceva, nu?

jocuri barbi de sarutat baieti in noapte – pur educativ pentru puştii de 12 ani.

jocuri cu barbie cine face sex mai bine – şi eu sunt curioasă cum arată clasamentul.

jocuri barbie se duce la scoala (sex) – ca să vedeţi ce înseamnă şcoala pentru tineretul din ziua de azi.

jocuri super cul barbi goale – da’ super cul, să fie clar!

jocuri barbie la magazin dar nu da nimic – deci nici un pic de sex, dezamăgitor.

felicitare cu barbie care se trage la xex – opa, o poziţie inedită!

barbi nu face asta – cât patos, dumnezeule! Zici că s’ar arunca de pe bloc.

barbie merge in parc cu bunicul – asta e de’a dreptul kinky.

jocuri barbi face lipsa mare si mica – lipsă e vreun regionalism hilar de prin diverse părţi ale ţării?

poze barbie si cei trei muschetari – asta e deja în grup.

barbie isi saruta iubitul, si ce? – da, şi ce?

barbie se pupa cu baieti pe gura – eventual sub formă de tutorial, să mai deprindă şi puştii nişte tehnici avansate.

jocuri barbie sarutandu-se ajungand la sex – cu preludiu cu tot.

barbie face sex in dus – asta e deja nivelul pentru avansaţi.

barbi barbi barbi barbi barbi barbi barbi – sindromul obsesivo-convulsiv.

barbi,./.,;’/;,l];,.,./.,;’=;[[‘;./l./ – iar acum şi în Braille.

Premium şi super bonus:

barbie si cichi cean fac sex – se aştepta cineva la asta?

Categoria Cichi Cean is nambăr oan:

cum se scrie chichi cean – ai scris perfect.

cichi cean furia laptelui – noul lui film.

Categoria Existenţiale sau De profundis:

muzica da farmec existentei – zise Florin Salam către fanii săi.

soarta ii ajuta pe cei curajosi – curaj, găină, că te tai!

furia si alcoolul nu fac casa buna – că bine zici, mântuitorule!

ce faci cand ti-e lene – meditezi.

credeam in tine mai mult decat in mine – Tuddor Chirilă ar pune asta în versuri.

ai o mie de motive sa nu mai fii suparat – viaţa e frumoasă şo păsărelele cântă: iată numai 2 dintre aceste motive.

nu sunt enervat – eşti în stadiul de negare.

inca imi mai este dor de tine – cine i’ar spune aşa ceva lui Guglea?

ce mai spui cand nu mai e nimic de spus – taci, ce e aşa de greu?

ce faci cand nu stii ce sa mai faci? – citeşte mai jos.

as vrea sa mor pentru o noapte – băi Romeo, Shakespeare a murit de mult.

Categoria Matrimoniale:

vreau sa cunosc o femeie din portugalia – şi cu ce te putem ajuta noi?

cum sunt baietii portughezii? – oare la ce răspuns se aşteaptă toată lumea?

ce intrebari cuceresc fetele – “ce părere ai despre teoria arhetipurilor colective a lui jung?”

cum sa cuceresti un baiat – cu întrebarea “la mine sau la tine”.

Categoria Leacuri, farmece, vrăjitorii de la senseiul Guglea:

cum se impaiaza un papagal – cu multe, multe paie.

tratament naturist cu pipota de porumbel – încep să mă simt ca’n Harry Potter.

ce se intampla cand inghitim un sarpe? – cât de cretin trebuie să fii ca să faci asta?

poze de femei care sucesc gitul gainilor – doar mie mi se pare că sună de’a dreptul macabru?

cu ce pot trece cicatricile de la fier – cu trecerea timpului.

vindecarea arborelui genealogic – dar care sunt bolile de care suferă arborii genealogici în general? Ciumă şi dizenterie?

cum ne facem surori de sange – acum e cam târziu că v’aţi născut deja, poate într’o viaţă viitoare.

Categoria Moda pentru nunţi, botezuri, cumetrii:

cum se poarta parul in ziua de astazi – în principiu, pe cap.

staniol pe unghii noutatii – noutatea e că acum marmota înveleşte unghiile în staniol.

cum sa iti faci singur pampoane – înnozi o perdea.

tunsori avantajoase pt nas lung – o pungă pe faţă ar fi mai mult decât suficientă.

frizuri pt cap rotund – orice frizură este adecvată pentru capul rotund. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre capul pătrat…

Categoria Ştiinţa pentru to(n)ţi:

o inventie robot care face temele-in eng – cred că s’au gândit deja japonezii la asta.

ce mi-a placut la chimie in liceu – cel mai mult mi’a plăcut când chiuleam.

cine a inventat tabla inmultirii? – un om fără somn.

cine a inventat paharul berzelius – Berzelius în persoană.

orice numar inmultit cu 0 – face combustie spontană.

Blogurile de aur

Cu emoţie în glas vă transmit că blogul meu e de aur! N’am zis eu asta, ci Tomata a scos’o chiar de la ea din scufiţă. Cu mulţumirile de rigoare, o să purced şi eu la a nominaliza blogurile mele preferate, bloguri pe care le citesc de mult timp şi fără de care reader’ul mi’ar fi pustiu. Unele dintre acestea le aparţin bloggerilor pe care am avut plăcerea să’i cunosc şi dincolo de ecranul computerului, altele sunt ale unor oameni pe care nu îi ştiu decât virtual. Însă, fie că ne’am văzut sau nu, pe toţi îi citesc nu neapărat pentru ceea ce scriu, ci mai degrabă pentru felul în care o fac.

Alfabetic, deci…

Andrea pentru ironiile ei absolut molipsitoare.

Ambasadoarea pentru că are un fel unic de a’şi transpune gândurile în cuvinte.

Ana pentru sensibilitatea şi emoţiile ei de non-prinţesă.

Anda pentru că scrie de’a dreptul fabulos şi delicios.

Alina pentru stilul relaxat şi poveştile multi-culti.

Cireaşa pentru că inspiraţia ei nesecată mă uimeşte pe zi ce trece mai mult.

Ciupercutza pentru gândurile şi poveştile simple de zi cu zi atât de frumos scrise.

Dan De ce pentru omul care este dincolo de a fi un A-list blogger.

Dojo pentru jovialitatea cu care scrie, în acelaşi mod în care şi vorbeşte.

Ela pentru toate lucrurile minunate pe care le face şi pentru că mă motivează de fiecare dată când o citesc.

Gemenele pentru că sunt atât de diferite şi totuşi atât de asemănătoare şi pentru că le ador!

Ina pentru că e o veritabilă new-yorkeză cu suflet de româncă.

Lămâie pentru entuziasm şi pentru toate lucrurile pe care le pune la cale.

Mihai pentru posturile cu suflet care mă pun pe gânduri.

Movieaddicted pentru că hrăneşte cinefila din mine.

Nico pentru omul de dincolo de vedetă şi pentru spiritul de nomad cu care mă lupt şi eu.

Oana pentru că nu mă plictiseşte niciodată (bine, poate când nu scrie).

Ovi pentru că e superb, chiar şi când scrie despre căcat.

Răzvan pentru că e la fel de simpatic şi entuziast atunci când scrie ca şi atunci când îl ai în faţa ta.

Richie pentru toate posturile melancolice atât de bine scrise.

Seicean pentru că mă distrează indiferent de ce ar scrie.

Simona pentru că e o vacă (îmi permit să spun asta că doar ne ştim de ani buni) şi pentru că mă amuză când ne tachinăm reciproc.

Tomata pentru că mi’e dragă ca om şi ca blogger deopotrivă, pentru că m’a învăţat multe, pentru că mă face să zâmbesc mereu când o citesc – de aproape un an şi jumătate deja.

Zuzu pentru că de mulţi ani constat tot timpul că gândurile mele sunt în rezonanţă cu ale ei.

Ştiu că toate blogurile de mai sus ar fi meritat infinit mai multe cuvinte decât ce am scris eu, însă am încercat să captez ceea ce’mi place mie de la fiecare dintre ele. Dacă aş fi fost Michael Jackson aş fi zis “I love you all”, dar cum nu sunt decât eu, o să mă mulţumesc cu un simplu “That’s all folks”…