Vă mai amintiţi…

Roba e mereu prea lungă şi prea largă şi hainele ţi se lipesc de piele pe sub ea. Iar toca nu’ţi vine niciodata cum ar trebui, îţi strică părul pe care l’ai aranjat ore întregi special pentru această ocazie. Şi şnurul nu stă deloc cum l’ai aşezat, plus că nimeni nu pare să ştie pe ce parte ar trebui să’l laşi, pe stânga, pe dreapta, pe spate?

Şi’n jurul tău sunt sute de oameni la fel îmbrăcaţi, chinuiţi de aceleaşi robe şi toci nepotrivite. Unii ţi’au fost colegi, pe alţii îi ştii din vedere, câţiva îţi sunt total necunoscuţi, iar vreo doi-trei ţi’au fost alături ani la rând…

Abia aşteptai să se termine, să fii liber, să’ţi începi în sfârşit viaţa, şi nu’ţi vine să crezi că tocmai acum te’au năpădit emoţii pe care nu ţi’ai fi închipuit să le ai. Ochii ţi se umplu de lacrimi – lacrimi pentru cei pe care nu’i vei mai vedea, pentru cei care ar fi trebuit să fie cu tine, dar sunt departe, pentru cei fără de care nu te simţi întreg…

Ce repede’au trecut 3 ani… Câte vise spulberate şi câte speranţe împlinite, câte trepte de urcat şi câte lacrimi de vărsat, cine să le mai ştie şirul? Încotro o vei apuca, acum când viaţa pare să te ducă înspre nicăieri?

Şi nu mai rămâne decât momentul când tu nu mai eşti tu, când cei din jur devin altcineva. Şi pe deasupra ta zboară tocile în toate direcţiile, toci care niciodată nu stau pe cap aşa cum ar trebui, cu şnururi înnodate şi incomode… Şterge’ţi lacrimile, acum eşti absolvent.

Advertisements