Verbul “a scrie” e preferatul meu

La fel ca şi a bea, a mânca, a lenevi

Deşi nu mă simt neapărat pregătită în acest moment al vieţii mele să scriu ceva care chiar să conteze, îmi dau seama că ar fi totuşi un bun exerciţiu pentru o zi viitoare. De aceea, în noiembrie o să scriu un roman. Sau cel puţin ăsta e planul…

Inspirată de Ela, m’am înscris şi eu, la fel ca alte mii de oameni, pe NaNoWriMo, adică National Novel Writing Month – un site care îşi propune să scoată scriitorul din tine şi să’l pună la treabă. Scopul este ca între 1 şi 30 noiembrie să reuşeşti să scrii minim 50.000 cuvinte, pe undeva pe la 170 pagini.

Obiectivul pare imposibil, dar NaNoWriMo garantează că lucrurile nu sunt atât de suprarealiste cum arată la prima vedere. La fel arată şi la a doua vedere, a treia, poate chiar şi a zecea, eu una de două săptămâni deja mă tot întreb dacă aş fi în stare să scriu atâta…

Totuşi, NaNoWriMo se vrea a fi, pe lângă multe altele, o metodă de a lupta împotriva lipsei de inspiraţie. Dacă ajungi să scrii zilnic câte 1700 de cuvinte, cum te sfătuiesc ei, în mod sigur nimic nu’ţi va mai sta în cale. Scopul e să scrii pur şi simplu ce’ţi vine în minte fără să’ţi faci griji privind calitatea, noiembrie nu înseamnă decât cantitate, în decembrie începe editarea draft-ului.

Eu o să încerc. Am deja o idee de ce aş vrea să scriu, însă cu ea nu aş putea umple nici 10 pagini, aşa că mă bazez pe inspiraţie (care ar face bine să apară pe parcurs). Am prostul obicei de a începe prea multe lucruri deodată şi de a le abandona la primul obstacol, deci ar fi o minune ca NaNoWriMo să reuşească să mă vindece de maladia amânatului…

Cine se mai încumetă?

Advertisements

Les français et la merde

Compania în care lucrez eu de câteva luni este de origine franceză. Şi cum vanitatea francezilor de pretutindeni atinge cote inestimabile, aşa se face că totul pe aici nu poate fi scris în altă limbă decât cea proaspăt menţionată. Avem Windows în franceză, Google în franceză, precum şi tastatură franţuzească. N’ar fi nimic rău în asta dacă francezii n’ar fi o naţie suficient de sucită încât să inverseze şi să pună alandala mai mult de jumătate din taste. Cel mai enervant exemplu este A-ul aşezat strategic de stupid în locul lui Q. De unde rezultă frecvent fraze precum ‘Qnq qre qcqdeq’ (Ana are acadea, în traducere liberă din franceza pentru demenţi). Şi exemplele pot continua la nesfârşit…

 Să utilizezi o asemenea tastatură 8 ore pe zi presupune o activitate cerebrală comparabilă cu cea pe care o implică şi fizica cuantică. Cum nu toţi suntem savanţi, există în permanenţă riscul să inventăm cuvinte care de care mai ilizibile şi mai ilogice. De aceea, la primul contact cu tastatura-minune, toată lumea s’a confruntat cu un adevărat atac de apoplexie. Cea mai simpatică replică i’a aparţinut unui coleg care, după îndelungate imprecaţii, a exclamat :

Sunt român, să’mi dea tastatură englezească!

L’au dat afară dupa 5 zile, dar e irrelevant pentru că nu avea nimic de a face cu tastatura…

Facebook rulează

Indiferent de ce ar spune gurile rele, Facebook chiar ne face viaţa mai uşoară. Cum altfel am putea păstra legătura cu prietenii şi cunoscuţii cu care nu (mai) împărţim acelaşi fus orar? Cum am afla cine pe unde şi’a mai petrecut vacanţa, care şi’a dat licenţa şi care a început un master, câţi au probleme amoroase şi care dintre ei petrece până în zori, cum le mai stă părul şi cu cine îşi petrec timpul liber ?

Pe Facebook poţi să citeşti bloguri şi tweet-uri, poţi să afli nenumărate site-uri interesante şi chiar să te descoperi pe tine însuţi. Dacă nu ar fi testele de pe Facebook, cum altfel ai afla ce băutură alcoolică eşti, ce practică sexuală neobişnuită te caracterizează, de ce vei fi arestat pe viitor şi care ţi’e numele de prostituată?

Ştiu că sunteţi de acord cu mine , you’ll write it on my wall 🙂

V’am zis că sunt om important!

Pentru că tot e criză (aşa zice Pro Tv), mi’am găsit şi eu o nouă ocupaţie, foarte benefică şi relativ profitabilă de a mai câştiga o pâine pe lângă cea de salariu (a se citi “pantofi”, că am zis că nu mai consum pâine). Aşa că în ultimele zile m’am îndeletnicit cu traducerea în portugheză a unui manual de utilizare a unui ferăastrău pe care l’a făcut mama lui circular şi cu scopul de a tăia lemne pentru şantiere. Puteţi să râdeţi cât vreţi, ştiu că nu prea le am cu ferăstraiele, dar nu e deloc uşor să faci un ban cinstit fără să dai în cap la oameni pe stradă, da?

Ferăstrăul ăsta pare o treabă tare bună la casa, pardon, şantierul omului, însă tot traducând de zor am constatat câtă responsabilitate atârnă de fapt pe umerii mei. Deci dacă uit cumva să traduc că şuruburile de la cuţitul divizor trebuie bine strânse înainte de acţionarea manetei, incidentul s’ar putea soldacu un număr considerabil de victime. Iar dacă aş fi eu pusă pe şotii şi aş spune “aşezaţi capul pe masa de lucru şi apăsaţi butonul de pornirepentru a verifica integritatea lamei”, aş declanşa un adevărat măcel (şi iar îmi zboară gândul la Happy Tree Friends, sunt o persoană destul de sadică, dacă stau să mă gândesc mai bine).

Acum înţelegeţi câte vieţi depind de fapt de mine şi de ce nu pot eu să dorm noaptea de grijă că aş putea deschide într’o zi televizorul şi aş auzi la Ştirile de la ora 5 câţi muncitori au căzut victimă atacului ucigaş al unui ferăstrău de tăiat lemne?! Aşa că sculeri-matriţeri din toate zările, be afraid, be very afraid!

Overheard de pe la italieni

Mai ştiţi cumva episodul ăla din Friends care se cheamă The One with All the Football în care Chandler îl întreabă pe Joey “Where do Dutch people come from?”. Iar Joey habar n-are şi se bâlbâie încurcat, iar Chandler îi dă ca indiciu “somewhere nere the Netherlands, right?”. Iar Joey, foarte sigur pe el, îi răspunde: “Nice try, see, the Netherlands is this make-believe place where Peter Pan and Tinkerbell come from!” :)) Geography for the insane…

M-am folosit de această introducere pentru că 1. sunt innebunită după Friends şi 2. vroiam să vă demonstrez că oameni ca Joey chiar există printre noi! Am un amic italian, venit cu bursă Erasmus la Bucureşti, care îmi povestea într-o seară:

– I have a room mate and he said he is Dutch. What is Dutch? mă întreabă el.

– Oh, Dutch people are from the Netherlands, îi răspund.

– What is the Netherlands? Şi cea mai nedumerită expresie i s-a întipărit pe chip. Probabil că în acele momente i s-au perindat prin minte poveşti nemuritoare despre Narnia, Tărâmul Fermecat, Hogwarts sau Stăpânul inelelelor şi la fel de probabil e că abia aştepta să fugă o mie de ani lumină departe de colegul lui cel Dutch. Aşa că i-am curmat suferinţa:

– The Netherlands is what we call Olanda…

– Aaa, Olanda, certo! That’s why he said Amsterdam!

Deci, cum spuneam, Joey există şi in real life. Iar eu am bafta să mă întâlnesc cu el de fiecare dată când poftesc 🙂

Viaţa în agendă

Am o agendă, mică şi ponosită. Cândva a fost albă şi lucioasă, dar a văzut prea multe la viaţa ei să mai rămână ca altădată. A petrecut luni de zile în Lisabona, unde s’a îngroşat cu poveşti despre portughezi şi alte naţii, despre Lene, Barbie şi Românu’, despre caragialisme. Apoi s’a întors la Bucureşti şi poveştile au devenit mai nostalgice, mai ironice, mai vesele sau mai triste.

După un an întreg, agenda asta a devenit parcă o bucăţică din mine. Atâta “eu” a încăput în ea, încât mi se pare că nici nu m’aş mai recunoaşte dacă n’aş purta’o tot timpul după mine. Acolo unde sunt eu, e şi ea, se cuibăreşte de minune în orice poşetă aş vârî’o. Şi când o văd sau dau de ea întâmplător, simt cum mă năpădesc toate gândurile deopotrivă, gânduri pe care dacă le înşir cum trebuie, după gust, culoare şi miros, sigur iese ceva bun.

Multe pagini din agendă au devenit posturi pe care le citiţi chiar acum, însă pe câteva dintre ele le păstrez doar pe hârtie. Pentru că unele sunt gânduri pe care n’aş vrea să le ştiu în capul altcuiva, iar pentru altele încă n’a sosit momentul să fie libere.

Cred că agenda e lucrul care mă face să mă simt la fel de “eu” în fiecare zi. Să fiu eu, dincolo de ciclul birou-pat-birou-pat în care risc să mă pierd. De aceea, cred în puterea magică a agendei şi îmi place să daruiesc diverse forme de carnete şi carneţele şi celor care îmi sunt dragi. Pentru că fiecare are nevoie de o agendă care să’i amintească zi de zi că n’ar trebui să trecem prin viaţă fără gânduri şi fără vise.

Fără mine, Happy Tree Friends nici nu ar fi existat!

g232akj6

Eu de când mă ştiu am fost un copil tare cuminte. Si numai bucurii le’am facut alor mei.

De exemplu, cred că maica’mea n’o sa uite vreodată o anume zi de vară, oricât de mulţi ani ar fi trecut de atunci. Aveam vreo 5 ani, eram la ţară şi descoperisem o nouă jucărie – nu ştiu dacă vă mai amintiti voi, cei nascuţi înaintea lui Pokemon şi a Hi5-ului, dar pe vremuri existau nişte sifoane de sticlă, verzi şi care nu lipseau din nicio gospodărie respectabilă. Ei bine, eu facusem o pasiune pentru furtunul din interiorul lor, pe care îl preferam oricarei păpusi ceauşiste.

Copil de’o şchioapă cum eram, m’a pus Dumnezeu să alerg cu furtunul ăla de sticlă în timp ce’l foloseam pe post de fluier. Adica în gură. Pentru fanii Happy Tree Friends, cred că scenariul v’a trecut deja prin fata ochilor. Cert e că s’a lăsat cu râuri de sânge când m’am împiedicat – furtunul s’a făcut ţăndări si cioburi, mare noroc că a fost din sticlă. Putea, evident, să’mi iasă prin creier, dar n’a facut decât să mi se înfigă în cerul gurii, de unde nu ştiu cum a ieşit că eu nu’mi mai amintesc decât fix momentul în care încă mai zburdam, iar apoi sângele. Si nici nu cred că vreau să’mi amintesc. Iar mama nu cred că intentionează să’şi publice memoriile prea curând, deci poveştile copilăriei mele se vor pierde în negura vremurilor…

Dar bănuiesc că mai toti copiii se pot lăuda cu astfel de poveşti, nu?

Sănătatea e vitală. Începe cu capul!

Mie mi-e frică de doctori, dar am reuşit să ajung la performanţa nesperată ca şi doctorilor să le fie frică de mine! Secretul acestei relaţii fructuoase pacient-medic este perseverenţa. Din partea mea, bineînţeles! De exemplu, în ultimele 6 luni am avut deosebita plăcere să-mi fac nu mai puţin de 4 analize de sânge şi 2 ecografii, un record personal în domeniu.

Ştiu că există o vorbă din popor care susţine că “Cine se caută, găseşte”, dar mie-mi place să insist. Nu de alta, dar e un sentiment reconfortant să ştii că averea pe care o plăteşti lunar din propriul salariu pentru sănătate şi CAS nu se duce chiar pe apa sâmbetei, ci se materializează în consultaţii, reţete compensate şi analize parţial decontate.

Aşa se face că principala mea victimă e medicul de familie, al cărui singur cusur este că-i o persoană prea drăguţă. Cel puţin o dată pe lună îi fac plăcerea de a o vizita şi cred că a ajuns să mă recunoască după felul în care bat smerit la uşă. “Irina!” îmi spune zâmbitoare, ascunzându-şi subtil privirea care pare să grăiască “Pe barba lui Hipocrate, de data asta ce mai vrei?!”. Aici începe maratonul doftoricesc: eu mă vait, ea mă trimite mai departe la un ceva-olog, care, la rândul lui, e dator să-mi răspundă la toate întrebările gândite şi negândite. -Ologul îmi spune că, totuşi, n-ar fi rău să merg şi la un altceva-olog, unde o iau de la capăt cu toată balada mea medicală şi pe care îl agasez cu o nouă serie de dileme, cărora numai o nouă ecografie şi un set întreg de analize le-ar putea da de cap. -Ologul îmi dă şi el o reţetă cu diverse medicamente pe post de praf în ochi, pe care eu le cumpăr cu speranţă în glas şi cu bani din portofel, după care petrec ore întregi citindu-le prospectele (mă fascinează prospectele!).

Închipuiţi-vă că toate astea se întâmplă în mai puţin de 24 ore, un adevărat maraton în care orbecăi ca turbată de la un doctor-olog la altul. Mărturisesc că preferata mea este doctoriţa dermatolog, al cărei ten perfect mă hipnotizează şi mă face să mă întorc la ea lună de lună în speranţa că s-o lua şi la mine măcar un strop din atâta perfecţiune de piele. Şi de păr, şi chiar şi de ochi. În toate aceste luni am descoperit -ologi de care nici nu bănuiam că există şi am ajuns la aşa o performanţă că pot să-mi dau seama ce fel de -olog e fiecare după ce îl aud vorbind timp de 15 secunde. Ce-i drept, e un -olog pe care l-am ratat şi cu care ar fi trebuit poate să-mi încep maratonul, şi anume… psiholog. Dar mă tem că aşa el ar fi fost singurul -olog din tot maratonul!

Profit de ocazia acestui post să o întreb oficial pe proaspăta absolventă Anda ce fel de -olog o să se facă ea când o să fie mare. Mulţumesc.