Fără mine, Happy Tree Friends nici nu ar fi existat!

g232akj6

Eu de când mă ştiu am fost un copil tare cuminte. Si numai bucurii le’am facut alor mei.

De exemplu, cred că maica’mea n’o sa uite vreodată o anume zi de vară, oricât de mulţi ani ar fi trecut de atunci. Aveam vreo 5 ani, eram la ţară şi descoperisem o nouă jucărie – nu ştiu dacă vă mai amintiti voi, cei nascuţi înaintea lui Pokemon şi a Hi5-ului, dar pe vremuri existau nişte sifoane de sticlă, verzi şi care nu lipseau din nicio gospodărie respectabilă. Ei bine, eu facusem o pasiune pentru furtunul din interiorul lor, pe care îl preferam oricarei păpusi ceauşiste.

Copil de’o şchioapă cum eram, m’a pus Dumnezeu să alerg cu furtunul ăla de sticlă în timp ce’l foloseam pe post de fluier. Adica în gură. Pentru fanii Happy Tree Friends, cred că scenariul v’a trecut deja prin fata ochilor. Cert e că s’a lăsat cu râuri de sânge când m’am împiedicat – furtunul s’a făcut ţăndări si cioburi, mare noroc că a fost din sticlă. Putea, evident, să’mi iasă prin creier, dar n’a facut decât să mi se înfigă în cerul gurii, de unde nu ştiu cum a ieşit că eu nu’mi mai amintesc decât fix momentul în care încă mai zburdam, iar apoi sângele. Si nici nu cred că vreau să’mi amintesc. Iar mama nu cred că intentionează să’şi publice memoriile prea curând, deci poveştile copilăriei mele se vor pierde în negura vremurilor…

Dar bănuiesc că mai toti copiii se pot lăuda cu astfel de poveşti, nu?