Pentru că febra musculară e mai comodă decât viruşii

Bănuiesc că s’a convins toată lumea cum ar arăta Bucureştiul fără metrou: ca o capitală a călcatului în picioare şi a autobuzelor gemând de lume. Eu una am preferat să nu asist la acest spectacol al comediei umane şi, timp de 2 zile cât s’a revoltat Metrorex-ul sub bagheta jocurilor politice, am preferat să nu mă alătur gloatei plătitoare de bilete RATB şi să fac oraşul la pas până la muncă.

Nu de alta, dar nu am mască de gaze acasă şi chiar nu aş fi rezistat fără în asemenea condiţii vitrege. Ca să nu mai menţionez că detest mulţimile furibunde şi dezorganizate care mişună libere prin capitala României, aduse până la isterie de greva Metrorex-ului. Iar faptul că sunt ipohondră mă face să vizualizez cu ochii minţii toţi viruşii şi bacteriile propulsate de pensionari, vârsta a 3ª şi alte clase sociale cu care prefer să nu’mi împart aerul.

Şi pe bune de nu’i o experienţă înălţătoare să faci Ştefan cel Mare sau Calea Moşilor la picior, e dovada vie a faptului că Bucureştiul nu’i chiar o întindere interminabilă de betoane şi gunoaie. Întindere e, cu tot cu betoane şi gunoaie, dar nu e interminabilă! Are chiar mai multe capete balaurul ăsta de oraş…

Pentru că, deşi e criză, shoppaholicii nu dorm niciodată

De fiecare dată când mă gândesc la hoinărit prin magazine, inima stă să’mi iasă din piept , iar ochii din cap, atâta sunt de entuziasmată de perspectiva unor noi haine, pantofi sau poşete.

Criza a picat ca un bolovan peste portofelul meu (cu imprimeu cu Minnie jucând bowling :D), mai ales din cauza necesităţii de a strânge bani pentru emigrat (planul meu pentru 2010). Însă nevoia de a’mi schimba periodic garderoba şi de a combina haine şi accesorii noi nu a scăzut proporţional cu finanţele, deci trebuie cumva hrănită.

De aceea, eu şi soră’mea ne’am gândit la un sistem ideal prin care să ne reînnoim periodic garderoba. Cum amândouă avem tone de haine din care nu purtăm decât o zecime, de care ne’am şi săturat de mult timp, am decis să profităm de faptul că avem aceleaşi măsuri, în ciuda celor mai bine de 6 ani care ne despart. Am deschis şifonierele şi am ales din ele toate hainele mişto pe care nu le mai purtăm din cauză că ne’am plictisit de ele. Apoi le’am dat la schimb pe cele pe care nu le mai poartă cealaltă din aceleaşi motive. Iar când ne vom plictisi şi de aceste haine, ni se va face dor de ale noastre şi vom declanşa procesul invers, de recuperare a vestimentaţiei pierdute…

Rezultatul e că, prin numeroase combinaţii şi aranjamente, reuşim amândouă să ne bucurăm de o garderobă nouă, fără să investim altceva decât nişte ore pierdute în faţa oglinzii. Iar spiritul de shoppaholic rămâne la fel de viu chiar şi pe timp de criză (mai ales datorită second-urilor de care mă declar dependentă de ani de zile).

Pentru că, până la urmă, I’m nothing but a quitter

Cam o săptămână a durat entuziasmul şi seriozitatea mea, după care am trecut la vechile obiceiuri. Lasă că scriu mâine, acum sunt obosită / n’am destul timp / trebuie să mai văd un episod din Ally McBeal (btw, Dora, plecăciuni!). Iar mâine nu fac decât s’o iau de la capăt. Da, da, aş putea să mă mint că eu chiar fac lucruri importante şi că am obligaţii de îndeplinit, beri de băut şi tequila de dat pe gât, dar până la urmă rezultatul e acelaşi: I’m a quitter!

De roman vorbesc, cel pe care am început să’l scriu la 1 noiembrie. Ar fi trebuit să mă aflu deja la jumătate, însă am un deficit de nici mai mult nici mai puţin de 10.000 cuvinte (din cele 25.000 la care ar fi trebuit să ajung duminică). Aşadar, temerile mi s’au adeverit, iar procrastinatul m’a aruncat cu multe pagini în urmă.

Cei care citesc toate astea au 2 soluţii la îndemână:

1. să arunce cu idei despre ce aventuri ar putea avea un clown undercover. Ţin să menţionez că am vorbit deja despre fobia de clowni, fetişul pentru clowni şi ponei roz.

2. să arunce cu oo fix în freaza’mi pentru că le merit, de quitter ce sunt.

Cu menţiunea că prefer termenul quitter celui de loser, încă mi’au mai rămas câteva de ratat în viaţă, deci nu pot să mă pronunţ în avans că aduce ghinion.

Zona crepusculară

Eu sunt obsesiv de punctuală. Cel mai frecvent coşmar al meu e cel în care întârzii la serviciu, eu un gând care nu mă lasă să dorm noaptea. De fapt, e doar unul din miile de gânduri care’mi provoacă insomnii, motiv pentru care ora mea obişnuită de culcare e cam 3 noaptea. Sau dimineaţa, depinde din ce perspectivă priveşti.

Ieri am sărit speriată din pat crezând, evident, că am dormit în exces. Mai ales că în cameră era o lumină orbitoare care mă făcea să cred că suntem în miezul zilei (eu trebuie să fiu la muncă la 13°°). M’am uitat la telefon şi arăta 07:45, dar am crezut că sunt prea ameţită de somn şi că ochii mă înşeală, apoi m’am gândit că mi’a stat ceasul (de la telefon, da). M’am dus fuga să mă uit pe fereastră pentru vreun indiciu, habar n’am de ce, că doar nu ştiu să citesc ceasul după soare.

Era de fapt 07:45, m’am convins după câteva tumbe prin cameră, cele 2 creasuri de mână ale mele m’au convins.

Iar acum urmează partea cea mai stranie. Când le’am povestit colegelor de serviciu, 3 dintre ele mi’au spus că au păţit exact acelaşi lucru, în aceeaşi dimineaţă, toate 3 între 07:30 şi 08:00. A fost o halucinaţie colectivă sau criza asta chiar a început să ne afecteze până şi somnul?

Deci nu’mi spuneţi că şi voi ţopăiaţi ieri prin cameră pe la 8 fără dimineaţa crezând că e 12, că deja încep să cred şi în extratereştri!

De la foame mi se trage

Aseară mă cuprinse o foame(te) pe care salata de varză nu reuşi să o doboare. Ultima mea speranţă era o gutuie de talie mijlocie, care aştepta cuminte să se lase devorată. Am hotărât că nu merită cruţată, mai ales că s’a şi dovedit în scurt timp că era de fapt o gutuie malefică.

După lupte seculare care au durat mai bine de 5 minute, am reuşit să o tai echitabil pe jumătate. Apoi am continuat operaţiunea Măcelul gutuii prin curaţarea de sâmburi a primei jumătăţi. Totul a decurs în deplină linişte până în momentul în care am ajuns la cea de-a 2a jumătate. Ne’am privit ochi în sâmburi şi am înfipt cuţitul cu vârf prea bont şi lamă prea zimţată. Gutuia a întâmpinat rezistenţă cu toată puterea care mai zăcea în miezul ei de gutuie retezată. Am strâns atunci din dinţi şi mi’am adunat pentru utima dată puterile de a lupta împotriva fructului oprit.

Păcat că nu au şi cuţitele un al 6-lea simţ care să le ajute să se oprească la timp. Căci, fără voia lui, a trecut dincolo de coaja gutuii şi mi s’a înfipt vitejeşte în palmă. Prima mea reacţie a fost de panică, nici să ţip nu mi’a mia dat prin cap. Apoi, venindu’mi în fire, am vrut să scot totuşi cuţitul de unde se înfipsese, dar supriză ! Refuza să se desprindă ! Am înghiţit în sec şi am tras cu toată puterea, mai ales că panica îmi anesteziase orice durere. A ieşit într’ul final, cu tot cu gutuie, care prinsese deja o culoare sângerie, şi am zis Mulţumesc doamne că s’a oprit cuţitul în os că altfel ieşea pe partea cealaltă ca prin gutuie.

Morala : nu e bine să mănânci seara prea târziu, nu e sănătos.

De ce nu-mi prieşte mie House

Înainte de toate, ca nu cumva să vă inducă titlul în eroare, ţin să menţionez că sunt absolut înnebunită după House şi că aş putea să mă uit şi la 50 episoade în continuu, dacă ar fi anatomic posibil. Până şi personajul cumplit de enervant al lui House creează dependenţă ! Însă nu trebuie să studiezi fiecare episod în detaliu să remarci că există o structură tipică şi că la disgnosticul diferenţial se repetă aceleaşi posibile 15 boli rare, 10 potenţiali viruşi sau 13 bacterii, dar măcar ajungi să înveţi foarte multe lucruri (pe care le uiţi până a 2-a zi, dar noroc că mai există încă un episod care să-ţi amintească ce sunt Pica ori Behçet).

Însă, în cazul meu, toate astea nu fac decât să-mi sporească ipohondria, care depăşeşte oricum limitele bunului simţ. House mă face să cred că dacă aş înghiţi cumva o muscă este posibil să fac hemoragie cerebrală sau măcar să mi se blocheze rinichii, aşa că nici nu mai îndrăznesc să merg cu gura căscată pe stradă de frica muştelor. De asemenea, trăiesc cu teama secretă (care e pe cale să nu mai fie aşa secretă) că aş putea suferi de o boală rară sau un sindrom dubios şi am început să văd simptome posibile chiar şi la cel mai mic strănut. Prima astfel de boală rară de pe lista mea e Cushing, mi-am dat eu seama că mă pândeşte din umbră, judecând după activitatea glandelor suprarenale.

Mă uit şi la Grey’s Anatomy de mai bine de 2 ani, însă rar mi s-a întâmplat să-mi dea gânduri din-astea. Cred că e din cauza faptului că abundă în probleme sentimentale şi lacrimile vărsate la fiecare episod îmi abat mintea de la ipohondria-mi caracteristică. House e medicină pură, cu toate exagerările de rigoare (cum este cu putinţă să faci hemoragie pe toate părţile şi blocaj renal de la o amărâtă de scobitoare?).

Oricum, ştiu că n-o să rezist tentaţiei şi o să mă uit la încă un episod din House. Până la urmă, viaţa merge liniştit înainte, mâine voi suferi de o nouă boală rară…

Cum o să scriu eu un roman

Nu aţi înţeles, titlul arată cam aşa: Cum o să scriu eu un roman?!

NaNoWriMo zice că este suficient să scrii în medie 1700 cuvinte pe pentru ca la sfârşitul lunii să ajungi la frumoasa sumă de 50.000 cuvinte, adică să-ţi atingi obiectivul şi să finalizezi romanul.

M-am apucat şi eu de scris acum 3 zile şi am reuşit să mă menţin în grafic, ba chiar să i-o şi iau puţin înainte. Şi eu mă mir că am trecut cu puţin de 5000 de cuvinte, mi se umple inima de bucurie când văd atâtea pagini scrise cu mânuţa mea. De cele mai multe ori mă folosesc de ideile care-mi vin pe moment sau de cele care-mi mai răsar în minte în timpul zilei. Noaptea este singurul moment când pot să scriu pentru că doar atunci reuşesc să-mi adun cuvintele, dard in nefericire sunt prea obosită să mă concentrez prea intens.

De aceea, presimt că inspiraţia îmi va secătui în scurt timp, aşa că îmi vor prinde bine nişte idei din afară. Deci o să vă povestesc şi voi despre ce scriu ca să facem un brainstorming sau, mai degrabă, un blogstorming.

Romanul meu este despre viaţa unui clown. Ceea ce se vrea a fi mai inedit e că personajul povesteşte despre meseria lui ca despre o artă şi este clown sub acoperire, nici unul din cunoscuţii lui nu bănuiesc cu ce se ocupă. Momentan sunt încă în faza în care scriu despre pregătirea lui şi despre identitatea secretă, dar va trebui să trec în curând la partea aventuroasă a muncii lui. Totul se vrea, într-un fel, o parodie la Secret Diary of a Call Girl sau Aventurile unei prostituate de lux de Belle de Jour, dacă aţi văzut serialul, respectiv citit cartea. Însă în loc să fie vorba despre o prostituată, scriu despre un clown. Aţi simţit ironia fină ? 😀

Deci când o să am eu nevoie, voi să fiţi pregătiţi să aruncaţi cu idei !

P.S. Către ceilalţi “scriitori” (Ela, Liana, Ambasadoarea): vouă cum vă merge ?