Retrospectiv

Dacă ar fi să mă uit înapoi către ultimele 12 luni care au trecut, mi’ar fi imposibil să nu privesc şi la ceea ce’mi propusesem cu un an în urmă. Vroiam să ajung la Lyon şi în Polonia, însă în schimb am văzut Barcelona şi Porto. Am reuşit să ajung la Tiramisu, iar Tomata s’a ţinut de cuvânt şi m’a luat de la gară :). În plus, am revăzut Sinaia şi Braşov, două locuri care mereu mi’au fost foarte dragi, şi am fost pentru prima dată la Sibiu şi Mediaş. Am mai vrut să fiu turist şi’n Bucureşti, însă îmi pare rău că nu pot să bifez o asemenea reuşită, m’am obişnuit prea tare cu oraşul ăsta.

Am vrut să scap de licenţă, şi iată că’s om licenţiat, plus traducător autorizat! Am vrut să dau şi la master, dar mi’am dat seama că mai înţelept ar fi să’mi iau un an liber şi să mă gândesc puţin la anii ce vor veni. Şi atâta gândire n’a fost până la urmă bună la nimic, pentru că tot la nişte decizii instinctive am ajuns, decizii care s’au soldat cu un bilet de avion dus (despre care voi povesti la momentul oportun).

Ziceam că anul ăsta o să învăţ, în sfârşit, germana şi că o să’mi amintesc franceza, dar am lăsat baltă planurile lingvistice. În schimb, m’am înscris pentru IELTS în ianuarie, măcar de engleza mea să se aleagă şi altceva decât praful. Vroiam să scriu şi să citesc, dar n’am făcut destul niciuna din toate astea. Visam şi să traduc o carte, dar planul meu s’a limitat la Manualul de utilizare a ferăstrăului mecanic pentru şantiere. Am mai zis că mă apuc să’mi fac proprii cercei, dar mai amân încă un an. Iar jobul pe care mi’l doream nu l’am găsit, căci Lonely Planet a auzit că’i criză, însă am avut (şi am în continuare) cel mai longeviv job al meu – intru în a 8a lună deja, când maximul de până acum a fost de 4 luni. Este un progres major pentru un om care fuge de commitment mai ceva ca de, ştiu şi eu, decizii…

Îmi mai doream şi să cunosc oameni, ceea ce am reuşit din plin. Şi am şi ajutat lume de toate naţiile într’o ţară care nu e a lor, lucru despre care sper să reuşesc să povestesc într’o zi mai pe larg. Despre beţiile legendare nu o să povestesc mai multe decât am făcut’o deja, însă mărturisesc că încă mai păstrez un zâmbet tâmp în amintirea nopţilor care au stat sub semnul unor vorbe înţelepte precum Kiss me, I’m drunk.

M’am întors din Portugalia alt om. Am mai donat şi sânge şi am slăbit şi 5 kilograme într’o lună. Mi’a murit un pixel, am absolvit, am vrut să scriu un roman, dar am renunţat pe parcurs. Am devenit ipohondră şi am făcut un experiment literar de care eu sunt foarte mândră. Şi am făcut multe alte lucruri despre care poate că n’am scris sau pe care le’am trecut cu vederea, căci 12 luni trec uneori prea repede.

Planuri pentru 2010 n’am apucat încă să scriu pe hârtie, dar mi’am propus să reuşesc ceea ce’mi propusesem să reuşesc de mult: să găsesc locul în care să mă simt împlinită. M’am făcut un curaj nebun şi o să’mi încep căutarea în aproximativ o lună, iar primul loc o să fie o insulă mare. Şşş… Mai multe veţi afla într’un episod viitor 🙂

Introspectiv

Oi avea eu câteva bube, celulită şi vreo 2-3 kilograme pe care nu mi le doresc, dar cu toate astea oricine ar putea spune că arăt chiar bine.

Oi fi eu leneşă şi m’oi plictisi prea repede de orice, dar tot am reuşit să fac multe din lucrurile pe care mi le’am propus.

Oi fi eu distantă, rece, dificilă, ironică şi antisocială, dar jur că există o groază de oameni care mă iubesc.

Oi avea eu frustrările şi neîmplinirile mele, dar tot nu m’aş putea considera un om nefericit.

Despre decoraţiuni interioare şi viaţa de adult

Mai întâi mi’am zis că am devenit adult când am dat ultima probă de licenţă. “Gata, până aici ne’a fost!” După care m’am simţit şi mai adult când cuvintele “vă declar absolvenţi” mi’au răsunat în urechi şi mi’am privit capa zburând în aer. Însă nimic nu se compară cu momentul în care mi’am lăsat în urmă camera de cămin, goală şi pustiită, locul unde am petrecut ultimii 3 ani din viaţă, pentru a mă muta şi eu, ca toţi adulţii, cu chirie. Altă etapă de conştientizare este şi ziua în care plătesc, lunar, banii de chirie, şi fac inevitabilul calcul mental de câte haine, genţi, pantofi şi bilete de avion mi’aş cumpăra eu dacă aş alege să locuiesc într’o cutie de carton.

Am ştiut de la început că singura metodă în care mi’aş putea păstra sănătatea mentală şi liniştea sufletească locuind la Obor (pe Teiul Doamnei, dacă vreţi să mă vizitaţi), este să’mi repet tot timpul că “e temporar”. Gândul meu suprem şi rezoluţia pentru 2010 fiind să plec departe, în lume. Şi faptul că îmi spun eu “e temporar” privindu’mă în oglindă nu ar fi fost nici pe departe de ajuns dacă nu aş fi avut şi un decor pe măsură.

Locuiesc într’o cameră cu pereţii albi şi complet goi, nici un cui n’am bătut în ei (oricum mi’e cam frică să nu’mi turtesc vreun deget cu ciocanul). Singura piesă de mobilier este un fotoliu-pat pe care l’am primit în dar, nu am investit nici măcar sudoarea frunţii în el. Un scaun pe care îmi ţin din haine şi o etajeră de plastic pe care am umplut’o cu cosmetice şi cărţi. Restul de multe cărţi le ţin pe jos, aşezate frumos în teancuri, alături de cutiile de pantofi şi revistele glossy. Restul de haine mi le ţin în geamantanul de călătorie (bagajul de cală, na), stivuite pe categorii (în zilele în care fac curăţenie). Noaptea mă învelesc în sacul de dormit, iar pe podea nu am decât izoprena (în speranţa că oi mai face şi eu vreun abdomen, două).

Când intră cineva la mine în cameră, îi trebuie câteva secunde bune să se obişnuiască cu ideea că aici chiar locuieşte un om. Aş fi putut să fac rost de mobilă, să cumpăr rafturi sau să’mi pun covor pe podea şi postere pe pereţi. Dar nu am vrut. Prefer să mă bag seara în pat cu gândul că, de dimineaţă, nu trebuie decât să’mi strâng sacul de dormit şi să trag fermoarul valizei, iar apoi pot să plec liniştită în lume. Totul e pregătit. Eu nici măcar nu locuiesc aici. E temporar. De 3 luni încoace tot temporar e, dar voi pleca.

Şi pisicile nasc câteodată

Nu, nu e o metaforă. M’am uitat la Animal Planet.

Eram la Keiko şi tot aveam de aşteptat câteva minute bune, timp în care mi se topea celulita de zor, aşa că mi’am îndreptat atenţia către televizor. Animal Planet, o emisiune despre pui de animale. Prefer Discovery Channel de obicei, dar m’am gândit că nici AP nu poate fi prea rău. Nu? Nu!

Să vă povestesc. Emisiunea era un reality show cu o doamnă, care fusese actriţă “de când se ştie”, jucase chiar şi cu Elvis în vremurile ei de glorie. Acum nu mai era decât o babă oxigenată, a cărei viaţă se învârtea în jurul preţioasei pisici, pe numele ei Mimosa, care stătea să nască. După ce a povestit cum se înţeleg ele din priviri şi cum clipeşte mâţa languros să’şi exprime dragostea şi cum o hrăneşte numai cu carne crudă şi nu cu chimicale la cutie, doamne apără’ne!, reality show-ul continuă cu vizita la medicul veterinar. Acolo mâţa are parte de o radiografiere şi de un pronostic asupra viitoarei naşteri, după care doamna îngrijorată îşi ia odrasla acasă. Îngrijorată pentru că Mimosa era la prima naştere (!!) şi unul dintre cei 3 pui nu era în poziţie pelvină (!!).

Eu speram în tăcere că ăştia de la Animal Planet or să se limiteze doar la lamentările babei, cu toate comentariile ei penibile (“Sper să fie în poziţie pelvină!”, “Mimosa e agitată, cred că are o contracţie” – Mimosa nu’şi mişca nici mustăţile etc). Însă ghinion! Spre oroarea mea, privată de telecomandă, am asistat la naşterea celor 3 pui – Tiramisu, Créme Brullée şi Créme Nu-ştiu-ce pe numele lor. Apoi, gen după câteva săptămâni, au chemat un soi de medium care citea gândurile animalelor şi care le’a făcut profilul psihologic. Tiramisu se pare că avea o imaginaţie bogată, iar altul era mai timid – cel care nu se născuse în poziţie pelvină, fusese afectat la naştere se pare.

Şi am făcut o înţelegere cu mine însămi: eu n’o să ajung niciodată “baba cu pisica”, pentru că 1. prefer să mă sinucid decât să ajung la o prea venerabilă vârstă la care să nu am altă ocupaţie decât să’mi moşesc pisica şi 2. eu o sa’mi iau căţel.

Pentru că tot n’am mai făcut o leapşă de luni de zile

De la Tomata am primit în dar o leapşă în care trebuie să vorbesc despre personajele mele preferate, 10 la număr. De multe zile tot stau să mă gândesc intens la această temă şi constat cu stupoare că, deşi am zeci de romane şi de autori preferaţi, chiar nu pot spune acelaşi lucru şi despre personaje. De obicei, am o tendinţă bolnăvicioasă de a mă îndrăgosti până peste urechi de scriitorii cărţilor pe care le iubesc. Pe José Saramago, Kazuo Ishiguro, John Fowles, Aldous Huxley sau George Orwell pur şi simplu îi ador, iar de multe ori proiectez această adoraţie asupra romanelor şi personajelor deopotrivă. Nici nu o să încerc să fac un Top 10 pentru că sigur nu o să’mi iasă, dar o să vorbesc puţin despre câteva dintre personajele care m’au impresionat pe mine.

O să încep cu Stevens, din The Remains of the Day al lui Ishiguro, personaj cu care cred că m’am identificat cel mai mult până acum. Îţi aminteşte de toate gândurile nespuse şi sentimentele nearătate, pe care încerci să le arunci cât mai departe, de regretele peste care îţi este atât de greu să treci.

De Alex din A Clockwork Orange mărturisesc cu mâna pe inimă că m’am îndrăgostit. Oricât de scandalos e personajul şi cât de brutale faptele lui, are un farmec greu de explicat. Dincolo de brutalitate, furie şi cruzime, e ceva fascinant în modul în care îşi descrie Burgess personajul, pare să’i justifice defectele învinovăţind societatea pentru încăpăţânarea ei de a-i schimba pe oameni, făcându-i astfel să devină nişte simple maşinării încapabile de a mai lua o decizie etică.

Hawksmoor din romanul omonim de Peter Ackroyd, însuşi subiectul tezei mele de licenţă, este un alt personaj pe care l’am adorat. Tot un personaj negativ, criminal în serie, adept al unei religii oculte, fără de care romanul n’ar fi avut nici un farmec.

Şi de Jack Kerouac şi Neal Cassady m’am îndrăgostit în On the Road, însă nu ştiu dacă intră tot la categoria “personaje”, dar fiind că romanul este în mare parte autobiografic. Cert e că mi’ar fi plăcut să trăiesc viaţa lor, străbătând America de la est la vest just for fun.

Ralph din Lord of the Flies este un alt personaj care mi’a plăcut, însă cred că a fost mai mult din cauza poveştii.

Şi ca să nu las impresia că’s atât de snoabă încât nu citesc decât literatură străină, o să completez lista şi cu câteva personaje precum Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni (motiv pentru care am urât’o pe Matilda), Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte sau Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor (pe care am citit’o de 3 ori şi de fiecare dată am sperat că n’o să mai dezerteze, după care am plâns când a fost executat).

Leapşa merge mai departe către:  Ela, Liana, Gemenele vitrege şi  Zâna Carabină.

Pentru că CH3CH2OH nu e doar o formulă chimică

Sufăr de sindromul obsesivo-convulsiv. Când am o sticlă de bere în mână, nu pot rezista tentaţiei de a o soarbe în 6-7 minute. Dacă miros vreun shot de tequila prin apropiere, trec la etapa “aaah lămâie!” în câteva secunde. La fel păţesc şi cu vodka tonic, cuba libre sau vin de orice culoare, preferabil unul după altul şi toate în aceeaşi seară.

În fiecare seară când plec de acasă cu poşeta la subraţ, am un soi de premoniţie că mă paşte o comă alcoolică de toată frumuseţea, deşi îmi propun de la bun început ca fardul să’mi stea pe pleoape aşa cum l’am lăsat, cerceii în urechi şi sinapsele în bună stare de funcţiune. Dar, drace! E ca un făcut. Prima bere nu face decât să’mi dea de veste că vor urma şi altele, din ce în ce mai viteze şi mai bogate în etanol. Rezultatul e că, după ore întregi care par să fi zburat la propriu, mă trezesc că iar s’a făcut 5 şi ceva, soarele stă să răsară, iar eu tot în club îmi duc traiul…

Problema e de fapt ce se întâmplă între acea primă bere şi ultima înghiţitură de alcool. Adică, ce se întâmplă? Că eu niciodată nu ştiu. Nu’mi amintesc decât euforia şi ţopăiala de pe un picior pe altul, sticlele date peste gât şi chicotelile. Iar când mă trezesc, încep să’mi vină în minte frânturi răzleţe şi indicii dureroase a tot ceea ce am făcut în orele de beţie. Accese de sinceritate, dovezi de afecţiune, păreri politically incorrect strigate’n gura mare – nimic nu lipseşte din scenariul comediei. La fel ca şi recurenţa întrebărilor din categoria “Am I drunk?”, “Are you drunk?” sau “Will I remember this tomorrow?”, în toate limbile pe care le cunosc, în funcţie de conjunctură şi de locaţie. Dimineaţa, gânduri precum “Nu se poate să fi făcut asta” sau “Nu mai beau niciodată în neştire” pur şi simplu nu’mi dau pace. La care se adaugă tortura obişnuită a mahmurelii (cum este posibil să fii deshidratat după atâtea lichide?!).

Mereu îmi spun că mi’am învăţat lecţia, însă adevărul e că înţelepciunea vine odată cu reumatismul. Iar cum încă nu au început să’mi pârâie oasele chiar şi după astfel de excentricităţi, atunci nu pot decât să mă întreb: cui îi mai trebuie înţelepciune când există CH3CH2OH?!