Fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe

Am şi eu o problemă : mor, da’ rău de tot, când aud că alte naţii îşi imaginează că URSS încă mai există şi că toată Europa de Est vorbeşte una şi acceaşi limbă. Mai precis, rusa! Mi se ridică aşa la cap un soi de orgoliu naţional pe care nici nu’mi închipuiam vreodată să’l nutresc!

Un singur rus am cunoscut eu la viaţa mea, la Lisabona, care, când a auzit că sunt româncă, a arborat aşa un zâmbet greţos şi a început să’mi zică ceva în limba lui. Dacă de la vestici m’aş fi aşteptat oarecum să creadă că sunt vorbitoare de rusă, un asemenea lucru m’a luat prin surprindere. Nu înţeleg ce se întâmplă în Mama Rusie, oare lor nu le’a spus nimeni că Stalin a murit de mult, la fel ca şi URSS-ul lor ?! Sau o fi doar de la vodcă ?

Era şi o americancă la Lisabona, mai tipică decât v’o puteţi imagina. Era exact genul ăla de se minuna de orice, fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe. Când am cunoscut’o, într’o seară târzie, eram cu Niţu şi rodeam împreună dintr’o pungă de Skittles. Ne’am prezentat noi fiecare şi când i’am zis că suntem din România, ochii americancei s’au căscat atât de tare de’am zis c’o să ne înghită cu Skittles cu tot!

“Oh my god, that’s so cool, ssssooo cool (nu mă întrebaţi ce era aşa de cool)! But I have a question, rostită cu un accent sudist tărăgănat, do you guys speak Russian there?”

Ochii noştrii s’au micşorat, pregătind un mic voodoo, iar Niţu m’a apucat de mânecă şi a şuierat printre dinţi: “Ene, dă’mi un Skittles c’o omor!”

Instinctul meu a fost s’o întreb şi eu: “Do you guys milk cows there in Texas?”. Dar mi’am dat seama că oricâte cunoştinţe de geografie şi istorie aş avea eu în plus faţă de ea, paşaportul meu vişiniu de România n’ar putea nici să’i şteargă pantofii paşaportului ei albastru de USA. M’am resemnat şi i’am zis că avem şi noi o limbă a noastră, chiar dacă paşapoartele ni’s vişinii…

Advertisements

Piraţii trebuie să fi fost tare şmecheri

De vreme ce foloseau următoarele unităţi de măsurare a timpului:

o secundă = ’bout one grain o’sand ago

un minut = ’bout one shot o’rum ago

o oră = ’bout one turn o’ yer hourglass ago

o zi = ´bout one sunrise ago

Ştiaţi că există o Talk Like a Pirate Day? Precum şi unelte lingvistice folositoare în acest sens?

Ce păţeşti când ţi-e capul în nori

Sau cum mi’am dat eu seama cât pot fi de tâmpă şi cât de mult îmi merit această soartă.

Era marţi. Trebuia să fie marţi că altfel n’ar fi avut nici un sens. Aşadar, primesc pe la 11 un telefon cum că trebuie să ajung de urgenţă la metrou la Eroilor să semnez o traducere , totul în mai puţin de o oră. Mă îmbrac în grabă, mănânc (proastă alegere) şi plec. Apuc să ies din bloc şi după 3 minute îmi dau seama că am uitat ştampila acasă. Da, am ştampilă cu numele meu! Fuck, trebuie să mă întorc, sigur îmi merge rău (e una din puţinele superstiţii în care cred pentru că, la dracu, mereu se adevereşte!).

Deci e marţi şi eu mă întorc din drum.

Alerg gâfâind până la metrou, constat că o lună de pilates nu ajută la nimic că tot mi se taie răsuflarea la fiecare 30 secunde, tocmai am pierdut metroul, vine altul după 5 minute abia, iar ăsta are probleme tehnice şi în loc să ajungă la Eroilor în 16 minute face de fapt 25. Aşa e când e marţi şi te întorci din drum! Ajung la Eroilor, însă persoana cu care trebuia să mă întâlnesc mă anunţă că vine în 5 minute. Nu de alta, dar e deja 12.30 şi la 13.00 dacă nu sunt la muncă primesc sancţiune pentru întârzire. Şi eu nu întârzii niciodată!

Deci e marţi, m’am întors din drum şi sunt într’o întârziere cumplită.

Vine şi persoana respectivă. Ne aşezăm la o tonetă de loto să semnez traducerea, pun 15 ştampile, îmi dă banii şi aud metroul. Presimt că e fix cel pe care trebuie să’l iau şi fug spre el, urmând să tai chitanţa şi factura mâine. Pur şi simplu fug, mă arunc periculos în metrou, Atenţie se închid uşile. Cum aveam braţele pline de hârtii, deschid geanta să le bag înăuntru. Inima mi se opreşte în loc, metroul porneşte. Am uitat autorizaţia de traducător pe toneta de loto! Dumnezeule! Dumnezeule! Ce mă fac?! E marţi, se putea altcumva?!

O sun pe doamna cu care tocmai mă întâlnisem să’i spun să’mi ia şi mie autorizaţia. Răspunde o voce deloc familiară. “Doamna Tina?”, întreb. “Nu ştiu de care doamna Tina vorbiţi, mie mi’a adus un băiat telefonul ăsta.” Eu, disperată: “Deci nu sunteţi doamna Tina?!”. “Eu lucrez la metrou, la bilete. Şi’a uitat cineva telefonul, o anunţaţi dumneavoastră să vină să’l recupereze?”. Cu glasul tremurând: “N’aţi găsit cumva şi un dosar cu o autorizaţie?”. Dă doamne, dă doamne, dă doamne… “Nu, domnişoară, doar telefonul.” “Sunteţi sigură că nu e şi un dosar pe acolo?”. Ea, deja enervată de disperarea mea: “Nu, domnişoară, nu e NICI UN DOSAR!”. “Mulţumesc…”. Îmi dau seama că nu are rost să mă mai întorc la Eroilor, probabil că autorizaţia nici măcar nu mai era acolo, aşa că îmi continui drumul spre muncă, măcar un salariu să iau şi eu.

Deci e marţi, m’am întors din drum, sunt într’o întârziere cumplită şi mi’am uitat autorizaţia la metrou.

Ajung la Victoriei, într’un final, de unde am cam un sfert de oră de mers până la serviciu. Cu toată alergătura mea reuşesc să fac doar 10 minute, 10 minute oribile în care plămânii refuzau să mai inspire oxigen, inima stătea să’mi bubuie, şi toţi trecătorii şi şoferii deopotrivă de pe Calea Victoriei m’au înjurat de toate neamurile. Am reuşit să întârzii doar 2 minute la muncă fără ca prea multă lume să’mi remarce capul mai roşu ca o sfeclă. Într’un final, reuşesc să vorbesc cu doamna Tina care îmi văzuse autorizaţia chiar de dinainte să’şi uite telefonul şi care mi’a transmis că merit “bătăiţă“. Eu mi’aş fi dat şi un pumn, dar nu am suficientă forţă cât mi s’ar fi cuvenit…

Şi mâine e o zi, nu?

Îmi pun alarma devreme, la 9.30. Până plec la muncă la 12, am timp să lucrez la engleză o oră întreagă. Nu reuşesc să mă trezesc chiar la 9.30, îmi mai ia vreun sfert de oră să amân alarma la fiecare 2 minute, e epuizant. La baie aproape că adorm pe closet vreo 10 minute, iar când mă uit în oglindă îmi dau seama că am porii cam încărcaţi, aşa că’mi fac o mască. Nu durează mult, 15 minute, o nimica toată!

După care deschid laptopul să mă apuc de lucru (n’am decât manuale în format .pdf). Mai întâi decid să’mi verific totuşi mailul, nu pot trăi aşa în sălbăticie. După care dau un refresh la FaceBook, să văd cine ce a mai făcut. A, ce test interesant, What hipster city do you vibe with, trebuie să’l fac! Bineînţeles că vreau să aflu şi What kind of drunk are you, mereu m’am întrebat. Gata cu testele, deschid una din cărţile de engleză. Însă îmi amintesc subit că trebuie să’mi joc şi Sorority Life, am poşete Prada şi pantofi Manolo Blahnik de cumpărat, măcar în viaţa virtuală să am şi eu tot ce visez, nu?

Fuck, e deja 10.30, într’o oră jumate plec la muncă şi eu nu ştiu cu ce să mă îmbrac! După 20 minute reuşesc să potrivesc fusta cu dresurile colorate şi cizmele, iar ca bonus găsesc şi bluza care să completeze outfit’ul. Totul e bine acum, pot să mă întorc la treabă. După vreo pagină lucrată, îmi amintesc că n’am mai vorbit cu soră’mea de câteva zile, o sun să văd ce mai face, just to say hi. Ne cam întindem la vorbă mai mult decît preconizasem şi observ că e aproape 11.30 şi eu încă nu m’am îmbrăcat şi nici n’am mâncat! Încă 30 minute de alergat prin casă şi plec la serviciu.

La muncă, timp de 8 ore nu fac decât planuri despre cum o să mă întorc eu diseară acasă şi o să fac repede-repede un duş, nici nu mai mănânc, direct de engleză mă apuc, nimic nu mai contează pentru mine!

8 ore mai târziu, ajung acasă. E aproape 22.00. Fac duş, însă sunt prea înfometată să sar peste cină, aşa că până mă îndur să ies din bucătărie mai trece o oră. Mă aşez în pat, reverific mailul, FaceBook şi Sorority, îmi mai iau o poşetă virtuală. Redeschid manualul de engleză şi încerc să’mi amintesc unde rămăsesem ultima dată când mă apucase hărnicia.

În schimb, îmi amintesc mai degrabă că iar am mâncat prea mult seara şi remuşcările nu’mi dau pace până nu mă apuc de nişte Pilates la saltea. Când reuşesc să termin rutina de 40 min. e deja trecut de miezul nopţii. Cine mai învaţă după 00.00?! Aşa că mă bag la un episod de Lost, şi’aşa rămăsesem în suspans de aseară. După 40 de minute, tentaţia e prea mare să mă opresc la un singur episod, mai deschid încă unul.

E aproape 2.00. Mi’e somn. Dar nu suficient de somn să adorm şi nici prea puţin somn să învăţ. Un episod de How I Met Your Mother ar fi perfect, durează 20 min. şi apoi mă culc. După 3 episoade, pe care le mai văzusem deja, îmi zic că e cazul să închid şi laptopul, şi ochii. E deja 3.00, mâine gata, mă trezesc şi mai devreme, la 9.00 chiar!

Ziua’n care o să fac multe…

… e departe.

Prin iunie aşa am hotărât eu că e cazul să dau examenul pentru atestatul de engleză. Am zis că îl dau în decembrie, am timp aproape 6 luni să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc. În iunie atunci am început în forţă pentru că am făcut şi un curs de engleză pentru care aveam destul de multe teme. Totul a durat fix 3 săptămâni, până am terminat cursul. Iar când m’am văzut eu scăpată de teme şi de obligaţia de a face ceva constant, am zis totuşi să iau o scurtă pauză.

Pauza a fost mai lungă decât prevăzusem iniţial. Nu ştiu cum de s’a întâmplat, însă vara a trecut pe nesimţite. Adică pe nesimţită, ca asta sunt! La mine vara include şi septembrie, că facultatea am terminat’o pe 30 iunie şi vacanţa a început abia în iulie. Şi aşa m’am trezit eu în octombrie cum că, doamne, ce mă fac, n’am învăţat nimic, mai am 3 luni până la examen! Într’o ploiasă zi, mi’am luat inima’n dinţi şi am pus mâna pe Biblia-verde-a-oricărui-om-care-doreşte-să-înveţe-engleza, adică Advanced Language Practice a lui M. Vince, care sunt convinsă că se regăseşte în coşmarurile multora dintre noi. De menţionat că din respectiva Biblie am lucrat şi într’a 12a pentru BAC şi admitere, ba chiar am început’o de mai bine de 5-6 ori la viaţa mea, deşi nu am terminat’o niciodată până în prezent. Cum spuneam, am început eu să lucrez sistematic, de la primele capitole – pe care le ştiam aproape pe de rost de la câte tentative eşuate am avut (culmea e că tot nu am reuşit să le fac perfect, poate doar la Present Tense, Vince e un nenorocit). Înscrierile pentru decembrie se făceau din octombrie şi mi’am dat eu seama că n’o să am timp să termin de învăţat până atunci, lasă că dau în ianuarie, o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc.

Octombrie a trecut, apoi şi noiembrie, cu munca, cu petrecerile bisăptămânale, prieteni noi, treburi de făcut. Şi m’am trezit în decembrie, în săptămâna cu înscrierile, cea de dinaintea Crăciunului. Plină de avânt pompieristic, mi’am zis lasă, de săptămâna viitoare gata cu petrecerile şi cu lenevitul, am 6 săptămâni in care o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc. 3 săptămâni au trecut de atunci până să mă hotărăsc să deschid şi eu un test să văd măcar cum arată, nici măcar atâta lucru nu făcusem. După ce am constatat că e mai greu decât speram eu iniţial, am fost în depresie 3 zile şi n’am putut să învăţ deloc, evident. După care mi’am luat inima’n dinţi, pentru a nu ştiu câta oară, şi am zis că nu se mai poate, acum chiar o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc.

Mi’am stabilit şi un program de lucru, am calculat că şi dacă aş lucra câte o oră în fiecare zi tot aş reuşi să trec prin toată materia să fiu pregătită. 2 zile. Atât a durat entuziasmul. După care m’am întors la veşnica placă o să mă pregătesc, o să lucrez constant, o să citesc numai în engleză, îmi iau cărţi, fac teste etc. Au mai rămas 2 săptămâni în care probabil că o să mai repet placa de câteva ori bune.

Iniţial, 6 luni mi se păreau insuficiente să învăţ, apoi am zis că până la urmă şi 6 săptămâni mi’ar fi de ajuns. Nu mi’e teamă decât că o să mă trezesc de fapt cu 6 zile înainte că eu tot nu ştiu nimic. Sau 6 ore… 6 minute?!

Un cocktail de impresii

Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Tot ceea ce scriu eu este pură ficţiune inspirată din realitate.

Mie îmi place să nu mănânc cu zilele şi sunt foarte încântată când reuşesc. Mă simt uşoară şi flower-power, lucru ce’mi aminteşte de vorbele unui personaj preferat: “But I haven’t eaten in three days, just to look lovely”. Iar dacă ies sâmbătă seara în club, nici nu se mai pune problema să mănânc altceva decât mere, varză sau morcovi, ca să pot ţopăi în voie ca un iepure. Întâmplător am descoperit că toată treaba asta poartă un nume ştiinţific şi este considerată o tulburare de alimentaţie: alcoorexie, definită ca un “fenomen care implica saritul peste mese pentru “cheltuirea” caloriilor zilnice pe bauturi alcoolice”. Mie mi se pare o prostie să zici că toată treaba asta e o boală! În primul rând, a cui e vina că băuturile alcoolice sunt hipercalorice? Ce e de făcut când o bere are tot atâtea calorii ca şi masa de prânz? Normal că preferi să sari peste o friptură ca să poţi savura liniştit(ă) un pahar mare cu vin roşu delicios. Iar o cherry vodka e de nu ştiu câte ori mai îmbucurătoare decât o salată de ridichi, nimeni nu poate nega asta! Cel mai înţelept ar fi ca toate barurile şi cluburile de pe mapamond să’şi ticsească rafturile cu băuturi precum low-fat tequila, diet beer, low-calory vodka, precum şi diet absinth, diet B52, diet sambuca… Şi lista poate continua până mâine!

Nu vă puteţi închipui câtă bucurie şi explozie de lumină şi culoare a fost în sufletul meu când am dat peste Dieta băutorului (the Drinking Man’s Diet). Mare om a fost inventatorul ei când a spus: mai puţini carbohidraţi, mai mult alcool! Este, bineînţeles, recomandat să’ţi consulţi doctorul înainte de a începe o asemenea dietă, însă nu ştiu ce’ar zice medicul meu de familie dacă i’aş spune la următoarea consultaţie că eu vreau să beau în loc să mănânc. Dar ce treabă au medicii cu caloriile, veţi întreba. Niciuna!

Nopţi albe pentru zile negre

Post scris pe vremea când chiar mă trezeam de dimineaţă.

Ţinând cont de vasta mea experienţă de viaţă şi analizând zecile de boli pe care le’am îndurat cu stoicism (închipuite sau nu), am constatat că cea mai groaznică dintre toate (fie’mi permisă exprimarea pleonastică, e doar o licenţă poetică) nu poate fi decât insomnia. Te trece prin toate starile posibile – stres, agitaţie, plâns şi bocet, nervozitate, disperare, nevroză, psihoză şi are stadii progresive de evoluţie.

1. Stadiul iniţial

22.00 – te bagi în pat mai devreme decat de obicei, în speranţa că aşa vei adormi mai repede. Ca să accelerezi procesul, bei inainte şi o cană de ceai de tei cu vreo 2-3 boabe de distonocalm (asta in cazurile mai avansate ale maladiei) 23.00 – ghinion! (ca de fiecare dată, de altfel). Tot nu reuşeşti să adormi, petrecând o oră întreagă în căutarea poziţiei ideale – pe spate, pe burtă, pe stânga, pe dreapta, cu capul sub pernă, poziţia lotusului etc. Dupa ce încerci mai bine de 69 de poziţii (cifră simbolică, deh!) îţi propui să stai nemişcat !

2. Stadiul intermediar

00.00 – nu reuşeşti să stai nemişcat mai mult de 3 min, căci tot universul pare să comploteze împotriva ta: ba te strânge o şoseată, ba te gâdilă vreun fulg din pernă, ba îţi amorţeşte o mână… Însă tot încerci să te convingi că mai e cale lungă până dimineaţă şi ai timp berechet să dormi, e doar miezul nopţii, ce naiba!

3. Stadiul nevrotic

1.00-2.00 – deja începe să te cuprindă disperarea. Parcă tot patul a luat foc şi nu’ţi mai găseşti locul, te muţi de pe o parte pe alta fără nici un rezultat. Şi ceasul ăla nenorocit ticăie cu atâta spor de parcă ar avea duracell! Te enervează la culme şi’ţi vine să te duci să’l trânteşti de podea…

4. Stadiul psihotic (climax)

3.00 – psihoza e în floare… Mai ai puţin şi plângi de nervi (asta în cazul în care n’ai făcut’o deja). Apoi începi să te resemnezi, să’ţi accepţi soarta de proscris, mai ales când te gândeşti că Cioran n’a dormit ani la rand (bine, dar el măcar era un geniu).

5. Stadiul final

4.30 – adormi (accidental, evident). Ţi se rupe firul… 6.00 – sună ceasul (da, ăla cu duracell), când abia ai închis ochii… Te ridici din pat, plin de nervi, sudoare şi lacrimi, promiţând solemn că la noapte dormi buştean. Însă unele promisiuni sunt făcute tocmai pentru a fi încălcate…