Fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe

Am şi eu o problemă : mor, da’ rău de tot, când aud că alte naţii îşi imaginează că URSS încă mai există şi că toată Europa de Est vorbeşte una şi acceaşi limbă. Mai precis, rusa! Mi se ridică aşa la cap un soi de orgoliu naţional pe care nici nu’mi închipuiam vreodată să’l nutresc!

Un singur rus am cunoscut eu la viaţa mea, la Lisabona, care, când a auzit că sunt româncă, a arborat aşa un zâmbet greţos şi a început să’mi zică ceva în limba lui. Dacă de la vestici m’aş fi aşteptat oarecum să creadă că sunt vorbitoare de rusă, un asemenea lucru m’a luat prin surprindere. Nu înţeleg ce se întâmplă în Mama Rusie, oare lor nu le’a spus nimeni că Stalin a murit de mult, la fel ca şi URSS-ul lor ?! Sau o fi doar de la vodcă ?

Era şi o americancă la Lisabona, mai tipică decât v’o puteţi imagina. Era exact genul ăla de se minuna de orice, fetiţa care l’a luat pe oh my god în braţe. Când am cunoscut’o, într’o seară târzie, eram cu Niţu şi rodeam împreună dintr’o pungă de Skittles. Ne’am prezentat noi fiecare şi când i’am zis că suntem din România, ochii americancei s’au căscat atât de tare de’am zis c’o să ne înghită cu Skittles cu tot!

“Oh my god, that’s so cool, ssssooo cool (nu mă întrebaţi ce era aşa de cool)! But I have a question, rostită cu un accent sudist tărăgănat, do you guys speak Russian there?”

Ochii noştrii s’au micşorat, pregătind un mic voodoo, iar Niţu m’a apucat de mânecă şi a şuierat printre dinţi: “Ene, dă’mi un Skittles c’o omor!”

Instinctul meu a fost s’o întreb şi eu: “Do you guys milk cows there in Texas?”. Dar mi’am dat seama că oricâte cunoştinţe de geografie şi istorie aş avea eu în plus faţă de ea, paşaportul meu vişiniu de România n’ar putea nici să’i şteargă pantofii paşaportului ei albastru de USA. M’am resemnat şi i’am zis că avem şi noi o limbă a noastră, chiar dacă paşapoartele ni’s vişinii…