În care Lene, Barbie şi Românu’ îşi mărturisesc adevărata vârstă

Era o frumoasă seară de 11 februarie (pentru cine nu a aflat încă, aceasta este ziua glorioasă în care Lene, Barbie şi Românu’ au poposit pe tărâm englez). Pentru a sărbători preafericitul şi mult aşteptatul eveniment, gazdele, mai precis familia de engleji sub al cărei acoperiş vieţuim, au hotărât să ne ducă pe toţi călare (pe Nissan) într’un pub neaoş englezesc pentru a ne îndestula burţile cu delicatese tradiţionale şi nu numai. Prilej de bucurie nespusă pentru gurmando-alcoolicii cunoscuţi sub numele de Lene, Barbie şi Românu’! Mai ales când au văzut cu ochii lor cât de tare le place şi englejilor să devoreze cantităţi considerabile de hrană! Ceea ce numim noi platouri, pentru ei nu înseamnă decât farfurii, iar chelnerii ţi le aşează în faţă cu atâta graţie de nici nu ştii pe ce să pui mâna mai întâi…

Ca să fim cinstiţi, Lene, Barbie şi Românu’ erau deja aproximativ sătui după ce au dat gata platoul cu starters, dar s’au încumetat să comande şi nişte pui cu piri-piri (condiment nostalgico-portughez). Nici prin cap nu le’a trecut că “nişte” din “nişte pui” înseamnă de fapt, în limbaj specifico-englez, un pui întreg (mai puţin capul), plus jumătate de kg de cartofi copţi lângă şi un sfert din grădina de verdeţuri a bunicii. Nu se ştie câte calorii am consumat doar ca să înghiţim caloriile de pe platou, însă probabil că balanţa nu este chiar echilibrată. Şi cum nu mai aveau nici un fel de loc în stomacul atotcuprinzător, Lene, Barbie şi Românu’ s’au gândit cum că, ce puii noştri, noi desert nu mâncăm?! Multă sudoare şi lacrimi s’au mai scurs în efortul supraomenesc de a termina şi farfuria de apple crumble cu îngheţată, dar nu a mai fost posibil. Toată lumea ajunsese la capătul puterilor, mult mai limitate decât şi le închipuiau ei…

Iar cum englezul nu se simte împăcat până nu are măcar un strop de alcool prin preajmă, am mai comandat şi o sticlă de vin bineînţeles franţuzesc, că doar suntem în Anglia. La masă ne aflam 2 adulţi, 2 copii şi eu. Vine ea chelneriţa australiancă cu vinul franţuzesc la rece şi 2 pahare pe care le aşează frumos pe masa englezească. Cineva grăieşte: Mai puteţi aduce încă un pahar, pe englezeşte, cum altfel? Iar chelneriţa se uită speriată către populaţia aşezată frumos la masă, în special către copilul de 7 ani, apoi către cel de 13 ani şi apoi către mine. Cum devenise deja destul de clar că Lene, Barbie şi Românu’ erau candidaţii favoriţi în cursa pentru cel de’al treilea pahar, chelneriţa s’a hotărât să ne supună la testul suprem. Moment în care am auzit întrebarea pe care de ani de zile nu mi’aş fi închipuit că mi’ar putea fi adresată, mai ales la venerabila’mi vârstă de 23 ani: Could I see some ID, please? Iar culmea lipsei de civilizaţie e că Lene, Barbie şi Românu’ îşi lăsaseră paşaportul, plus buletinul, acasă, pe noptieră. Căci cine şi’ar fi închipuit că în Anglia trebuie să araţi un act oficial ca să mănânci un pui, fie el şi întreg?!

Deznodământul a fost unul fericit, căci cei doi adulţi au insistat cum că Lene, Barbie şi Românu’ sunt la fel de adulţi ca şi alţii şi că se pot înfrupta şi ei din vin, fie el şi franţuzesc. Iar după ce au trecut de şocul iniţial, s’au gândit că nu e rău deloc să pari tânăr, mai ales atunci când nu eşti, şi că e mai bine când umbli cu paşaportul după tine ca să poţi bea decât când zice lumea cum că, vai, ce bătrân eşti! Dar acum întreb şi eu, uitându’vă la poza asta, vouă chiar vă par a fi minoră?!

Advertisements

Galeria deliciilor supreme (II)

Vă anunţ de pe acum că mai aveţi în continuare de salivat, respectiv suspinat, după încă o serie de bunătăţuri portugheze. Dar, până atunci, aş vrea să supun atenţiei domniilor voastre un site bilingv (portughezo-englez), pe numele lui Fabrico Próprio, o adevărată enciclopedie virtuală a cărei temă este “the design of portuguese semi-industrial confectionery”. Mai precis, veţi găsi o galerie vastă de prăjituri tradiţionale portugheze, cuprinzând peste 70 de titluri, numai bune să’ţi lase apă’n gură… Căci se pare că 2008 a fost Anul Prăjiturilor, păcat că nu l’am sărbătorit cum se cuvine:

Ovo mole (Ou moale)

Pata de veado (Labă de căprioară)

Profiteroles

Queijada de laranja (Prăjitură cu portocală)

Queijada de Madeira (Prăjitură din Madeira)

Queijada de requeijão (Prăjitură cu brânză dulce)

Queijada de Evora (Prăjitură din Evora)

Galeria deliciilor supreme (I)

Zilele trecute mă apucase nostalgia după vremurile de mult apuse şi am început să mă uit la miile de poze, pe care le’am aranjat civilizat în fişiere felurite. Ceea ce am remarcat, statistic vorbind, e că o mare parte dintre ele sunt cu graffiti-uri şi inscripţii de pe diverse ziduri pe lângă care am trecut de’a lungul plimbărilor mele. Iar o altă parte la fel de consistentă înfăţişează cele mai delicioase delicatese culinare care mi’au detectat papilele gustative. Când merg să vizitez un oraş nou sau o ţară la fel de nouă, îmi fac o listă cu locurile pe care e musai să le văd, magazinele în care vreau să intru, precum şi mâncărurile, deserturile şi băuturile locale pe care îmi doresc să le încerc. Portugalia însemna bacalhau şi vin de Porto, Barcelona sangria şi paella, Milano pizza, paste şi gelatto, iar Anglia… mâncare indiană? English breakfast, brânză Cheddar şi cranberry juice. Bineînţeles că timpul petrecut în locurile respective mi’a îmbogăţit lista cu zeci de alte bunătăţuri care’ţi furau ochii pe la colţ de stradă.

Sunt gurmandă. Nu ştiu dacă asta mă face un om mai bun sau mai rău, dar cu siguranţă unul mai gras! Dar cine spune că micile bucurii ale vieţii nu pot sta frumos şi pe o farfurioară sau într’un păhărel? De aceea, consider că este de datoria mea să împart cu lumea întreagă câteva din deliciile care mi’au făcut mie zilele mai frumoase (şi kilogramele mai pronunţate).

Portugalia e o ţară în care orice gurmand s’ar simţi în rai. Fecare oraş şi regiune portugheză are nu doar mâncărurile ei specifice, dar şi dulciurile tradiţionale. Şi le vând cu aşa un farmec încât puţin îţi mai pasă că dai mai bine de 1 euro pe o prăjiturică pe care ai putea s’o devorezi dintr’o singură înghiţitură… E şi asta o artă. Multe dintre ele sunt absolut identice pentru ochiul unui neiniţiat, dar portughezii se jură că fiecare delicatesă are propria ei reţetă specială. Ca să nu mai spun că multe dintre aceste prăjituri le avem şi noi, dar cum nu suntem suficienţi de conştienţi de potenţialul lor le apreciem altfel pe alte meleaguri. Şi cum să nu ţi le doreşti pe toate când toate vitrinele cofetăriilor arată cam aşa:

Iar acum să trecem în revistă câteva dintre bunătăţile de care aminteam. Menţionez că majoritatea pozelor sunt făcute de o colegă poloneză pentru că de obicei mie îmi cam lipseşte răbdarea de a mă concentra frumos asupra farfuriei şi îmi dau seama că “fir’ar, ar fi trebuit să pozez” abia după ce’mi îndes gura cu cea mai mare îmbucătură posibilă.

Bolinho de São Gonçalo (Prăjitura sf. Gonçalo)

Bolo de bolacha (Tort de biscuiţi)

Bolo de cenoura (Prăjitură de morcov – din cauza culorii, evident)

Bolo de mel (Prăjitură cu miere)

Bom b0cado (Bună bucată :D)

Brisa (Briză)

Carré aux ananas (Prăjitură cu ananas)

Delicia de mil folhas (Prăjitură de foietaj)

Mil folhas (Foietaj)

Natas do céu (Crema cerului :D)

Iar pentru că mai sunt şi diabetici (no offence :P) printre noi, o să continui în curând cu cea de’a doua parte a galeriei pofticioase. Pentru că prăjiturile portugheze nu se opresc aici!

Lene, Barbie şi căţelul

Încă din fragedă pruncie, Lene, Barbie şi Românu’ au avut acelaşi vis care le’a măcinat nopţile de nesomn: să aibă şi ei un patruped canin la casa lor. Au avut parte, slavă domnului, de o droaie de căţei feluriţi, de toate mărimile, formele şi culorile, însă la ţară doar. La curte, în aer liber, la cuşca lor, unde le stă bine tuturor animalelor păroase, tot repetau adulţii. Era frumos să te joci cu căţeii în grădină, să alergi pe coclauri cu patrupedele după tine, să’i tragi de coadă şi de urechi deopotrivă. Dar, în închipuirea lor, Lene, Barbie şi Românu’ nu’şi puteau imagina o bucurie mai mare decât să plimbi căţelul prin cartier şi toţi trecătorii să se oprească şi să’l mângâie pe cap. Este un soi de apogeu al egocentrismului să ţi se spună “ce căţel frumos ai”…

Anii au trecut şi Lene, Barbie şi Românu’ au renunţat benevol la visul copilăriei. Nu de alta, dar un căţel înseamnă efort. Înseamnă să te trezeşti dimineaţa când se crapă de ziuă şi să’l scoţi afară, în frig. Înseamnă să cureţi tot timpul după coada lui şi să’l înveţi să facă toate giumbuşlucurile necesare, cum ar fi să nu facă pipi pe canapea. Prea multă bătaie de cap, mai ales pentru nişte oameni cărora le curge lenea prin vene!

Însă cum Regatul se dovedeşte, încă o dată, a fi ţara tuturor posibilităţilor nebănuite sau de mult uitate, într’o dimineaţă de februarie şi după un zbor lung pe deasupra Europei, Lene, Barbie şi Românu’ s’au trezit cu visul împlinit. Avem căţel! Pepper, pe numele său de patruped sălbatic din fire, pesemne că s’a trezit şi el cu visul împlinit, acela de a avea în casă o Lene, o Barbie şi un Român la un loc, motiv pentru care a început să ţopăie ca apucat de streche la vederea lor. După care a trecut la stadiul următor: folosind o strategie numai de el ştiută, a reuşit să’i încolţească pe cei trei din toate zările simultan şi să’i mai şi umple de balele lui fericite.

Aproape o săptămână a durat acest ritual canin. De fiecare dată când Lene, Barbie şi Românu’ puneau piciorul în bucătărie, căţelul (sau mai bine zis viţelul, căci pe două labe depăşeşte cei 1.72 pe care îi măsoară Lene, Barbie şi Românu’ la un loc) îşi manifesta bucuria cum ştia el mai bine: cu bale. După un timp, a învăţat să reacţioneze şi la comenzi precum “stop!!”, “sit” sau “lay down”, deşi încă mai are momente de extaz în care nu’şi poate stăpâni instinctul de a’i călări pe cei trei. Mai ales înainte de plimbarea zilnică la care Lene, Barbie şi Românu’ au datoria să îl scoată!

Când iese la plimbare, Pepper este, de departe, cel mai frumos câine de pe stradă. Irish Setter, rasă pură, cu blana lungă şi ondulată şi cu mersul legănat… Nu e de mirare că lumea se opreşte să ne spună “What a beauty!”, copiii abia aşteaptă să’l mângâie, băbuţele ne zâmbesc larg, iar poştaşul ne spune “Hello” de fiecare dată când ne vede. Una bucată vis împlinit!

Însă ce au omis Lene, Barbie şi Românu’ când au avut asemenea vise patrupede este că posesorii de câini nu culeg doar laudele trecătorilor, ci şi… resturile (caca, mai pe româneşte). Şi ferească dumnezeu să’şi scoţi animalul la plimbare fără să ai buzunarele blindate cu poo bags, căci nu ştii niciodată de unde poate răsări o amendă de numai 1000£ dacă laşi podoapă de poo pe trotuar…


Lene, Barbie şi meciul de rugby

Oamenilor din Regat tare le mai plac sporturile. Să le privească, cu o sticlă de bere în mână şi un castron de chips-uri în faţă. Şi să strige din toţi plămânii “Common mate!”, plus multe insulte sarcastice şi ireproductibile aici de faţă. Şi’ar scoate şi ochii unul altuia de dragul de a fi suporter. Unul dintre sporturile pentru care englejii nu s’ar clinti din faţa televizorului şi care tronează la loc de mare cinste în topul preferinţelor lor (şi ale Reginei) este mult-prea-dubiosul rugby. Dubios pentru Lene, Barbie şi Român deopotrivă, dar plin de însemnătate pentru tot englezul de rând.

Şi cum Lene, Barbie şi Românu’ detestă să facă notă discordantă până şi în ţara în care toate lucrurile sunt pe dos şi cu preponderenţă pe partea stângă, şi’au propus să îndure cu stoicism proba de foc a meciului de rugby. Într’o după-amiază de duminică, înarmaţi cu bere şi un sandviş cu mult bacon şi muştar şi în prezenţa unei întregi familii de băştinaşi engleji, Lene, Barbie şi Românu’ s’au aşezat confortabil în faţa televizorului unde se disputa cu mult sârg meciul Anglia – Italia.

Deşi meciul a durat probabil ore nesfârşite, Lene, Barbie şi Românu’ nu au avut nevoie decât de 15 minute să’şi formeze o părere obiectivă asupra sportului cu balonul ţuguiat. În primul rând, e un sport pe care mintea umană n’a reuşit încă să’l descrie obiectiv; dacă fotbalul poate fi rezumat printr’o frază precum “nişte oameni dând cu piciorul într’o minge”, despre rugby se poate spune că este un soi de mişcare browniană a unor gorile incredibil de puternice care’şi dau capete’n gură şi se aruncă unii peste alţii fără vreun scop anume. Când mingea s’a umplut de sânge, a devenit mai mult decât evident că inventatorii acestui sport au uitat un lucru esenţial: regulile! Totul pare să se desfăşoare pe principiul “cine sparge mai multe nasuri câştigă”, principiu moştenit probabil de la nişte strămoşi barbari care omorau urşi din pasiune.

Leapşa cu ciudăţenii

Unde se vorbeşte despre 10 ciudăţenii pe care Lene, Barbie şi Românu’ le au în comun cu ei înşişi şi cu alţi oameni cu potenţial de ciudaţi. Leapşă venită de la Tomata, care fie vorba între noi, are potenţial de criminal în serie cu foarfeca pe care o tot poartă în buzunar când iese la plimbare… Şi merge mai departe către Zuzzu, Liana, Richie, Dora, Ela şi Simona.

1. După cum probabil că am mai menţionat până acum, am o fobie de nasturi. Mai exact, de nasturii de plastic, îmi provoacă repulsie. Motiv pentru care nu am nici un fel de cămaşă în garderobă şi nici tricouri polo.

2. Am oroare de luat decizii. Probabil că multă lume resimte o oarecare teamă când este pusă în situaţia de a lua o hotărâre, dar teama mea e de’a dreptul patologică. Motiv pentru care eu nu iau aproape niciodată decizii gândite, ci doar instinctive sau accidentale. Sau deloc. Aştept.

3. Sunt ipohondră. Efectiv vizualizez microbii plutind spre mine şi bolile atacându’mă. De aceea, nu suport mijloacele de transport în comun prea aglomerate şi nici să fiu în apropierea unui pensionar pentru că am veşnicul sentiment că o să mă molipsească de… bătrâneţe (cu bolile ei cu tot).

4. Sunt obsesiv de punctuală. Uneori nici nu pot dormi de teama ca nu cumva să întârzii, şi asta nu doar la evenimente importante gen examene, ci şi la banalul serviciu.

5. Am obsesia cumpărăturilor. Instinctul acela de a arunca sume exorbitante în doar câteva minute pe lucruri care mi se par mie importante, gen dresuri colorate, tratamente de faţă, cosmetice felurile.

6. Am tulburări de comportament alimentar şi de pe la 14 ani încoace trăiesc cu obsesia că sunt grasă. Fie mănânc până simt că voi crăpa în următoarele secunde, fie nu pun mâna pe mâncare cu zilele. Nu există cale de mijloc. În plus, îmi place să ştiu câte calorii îngurgitez, citesc zilnic site’uri dietetice, sunt veşnic la curent cu ultimele noutăţi în domeniu, sunt obsedată să mănânc sănătos şi am remuşcări de fiecare dată când nu o fac. Şi urăsc cântarul.

7. Sunt antisocială şi nu prea îmi place să fiu în prezenţa oamenilor. Cu toate astea, am o groază de prieteni şi ador să merg la petreceri, unde de obicei îmi place să mă îmbăt şi să mă înconjor de alţi oameni al fel de beţi ca mine. În plus, I hug people when I’m drunk şi sunt îngrijorător de sinceră.

8. Sufăr de obsesia oglinzii. Pentru că trăiesc cu teama că mă voi trezi într’o dimineaţă plină de bube.

9. Visul (până acum nemărturisit) al vieţii mele este să devin profesor doctor şi keynote speaker pe la diverse conferinţe.

10. Mi’e frică de apă şi de şofat.

După cum se vede, am mai vorbit până acum de ciudăţeniile mele, deşi este totuşi pentru prima dată când le aştern pe toate pe aceeaşi pagină. Şi probabil că o nu este nici ultima dată când le menţionez, doar fac parte din farmecul meu personal :D.

La ce foloseşte cântarul

Context. De fiecare dată când mergeam acasă la Buzău, cam la o lună – o lună şi jumătate, cu emoţie în glas şi sufletul cât un purice, mă aşezam pe cântar. Sufletul cât un purice îmi era mereu de folos, căci avea un gramaj redus şi nu riscam să’mi dea gabaritul peste cap. E lesne de înţeles că operaţiunea se petrecea dimineaţa în zori, pe stomacul gol şi fără prea multe haine de prisos care să afecteze acurateţea măsurătorilor. Iar bucuria mea era nemărginită când vedeam că, indiferent de cât de mulţi biscuiţi cu ovăz (preferaţii mei) îngurgitasem şi de cât de sedentară fusesem în luna aceea, cântarul arâta veşnic aceeaşi greutate, fără nici cea mai mică oscilare. Unui om normal acest lucru trebuiie să i se fi părut dubios şi fizico-anatomic imposibil, însă eu eram extaziată. Nu era neapărat greutatea la care visam, dar nici nu se multiplica atunci când făceam excese culinare.

Toate astea au durat până într’o seară când, masochistă din fire, am zis să mă “distrez” puţin şi să testez adevăratele limite ale cântarului. Aşadar, am mâncat mult şi bine, un adevărat festin, şi m’am aşezat voioasă pe cântarul cu pricina. Şi mare mi’a fost mirarea când am constatat că greutatea mea nu se modificase cu nici măcar 100 grame, în ciuda eforturilor mele de a goli frigiderul familiei. În minte au început să’mi încolţească gânduri terifiante şi aproape sinucigaşe, fiindu’mi deja clar că luni de zile cântarul mă înşelase cu o neruşinare dezarmantă.

Câteva săptămâni au trecut de atunci şi iată că am dat zilele astea peste un cântar adevărat, electronic chiar, a cărui acurateţe nu prea mai poate fi pusă la îndoială. Deşi, la dracu, aş fi dat orice să fie şi cântarul ăsta stricat! Cert e că gândurile sinucigaşe au început să’mi răsară iar în minte, de data aceasta pe bună dreptate. Acum am cu 3-4 kg în plus faţă de cât aveam pe vremea când vroiam să am cu 3-4 kg în minus! Iar acest raţionament aparent neinteligibil se traduce printr’un singur lucru: e nevoie de măsuri drastice.

Experimentul pe care vreau să îl încep azi, că tot e 1 martie (început de săptămână, de lună, de primăvară – nu există zi mai potrivită de atât), este unul foarte simplu şi se bazează pe principiul mai puţine calorii, mai multă mişcare. Nu prea pot să promit mare lucru în privinţa caloriilor, căci mi’e greu să le contorizez şi mă lupt cu tendinţa de a ciuguli veşnic câte ceva, oricât de mic, dar o să încerc să păstrez nişte limite normale. Ceea ce mi’am propus este să fac mişcare în fiecare zi, nu degeaba am în calculator 30 giga de programe de pilates, aerobic şi tae-bo downloadate ilegal (unii preferă porno, eu am o pasiune pentru pilates).

Principalul motiv pentru care am spus toate astea în gura mare este că mă motivează şi ştiu de pe acum că o să am nevoie de toată motivaţia din lume când rezultatele se vor lăsa aşteptate şi cântarul cel nou mă va călca din nou pe nervi cu acurateţea lui nesuferită. Mă retrag, am nişte cardio de făcut!