Mă gândeam eu aşa…

Dacă acum câţiva ani mi’ar fi spus cineva că, într’o zi cu soare, o să ajung tocmai până la Lisabona şi că o să petrec acolo unele dintre cele mai frumoase luni din viaţă, aş fi putut să jur că glumeşte. De unde până unde Portugalia şi, mai ales, cum?! Mi’a luat câţiva ani să înţeleg de ce şi alţi câţiva să ajung acolo, dar a meritat din plin toată aşteptarea, fiecare secundă în parte.

Apoi, dacă mi’ai fi spus că într’o altă zi cu soare voi ajunge să trăiesc în Anglia şi să mă plimb de bună voie pe străzile din Londra, ţi’aş fi zis că e imposibil. Că Anglia e departe, tocmai pe o insulă, şi că ai nevoie de o avere să o vizitezi.

Pe vremea aceea nu credeam că Gaudi le e destinat muritorilor de rând şi nici că voi vedea vreodată Barcelona din vârf de Sagrada Familia, iar Milano din vârf de Dom. Dar, uneori, viaţa te duce mai sus decât îţi închipui. Căci, pe vremea aceea, nu ştiam că nu ai nevoie decât de o valiză atunci când te trezeşti într’o dimineaţă spunându’ţi „Gata, plec în lume!”. Nu vreţi să ştiţi ce faţă a făcut mama când i’am spus că plec în Anglia într’o lună şi nici de câte ori nu mi s’a spus că sunt complet nebună să fac asta. Fără nici o garanţie, fără nici o certitudine, doar cu un bilet de avion în buzunar şi o valiză cu cercei…

Iar când o să fiu bătrână, o să pot spune cu mâna pe inimă: I did it my way. And I fuckin’ rocked!

Advertisements

Left to tell

Sunt unele cărţi pe lumea asta despre care poţi spune fără nici un dubiu că te schimbă după ce le citeşti. Că’ţi deschid ochii, te fac să vezi ceva ce ai ignorat întreaga viaţă sau nici măcar n’ai avut curiozitatea să afli. Aşa mi s’a întâmplat mie când am citit Left to Tell de Immaculée Ilibagiza, carte care a venit ca o gură de aer proaspăt şi pe neaşteptate.

“One woman’s story of surviving the Rwandan holocaust” scrie pe copertă, rezumând în câteva cuvinte întreaga idee a cărţii. În Rwanda trăiesc două triburi africane, Hutu şi Tutsi, între care a existat mereu o rivalitate pentru putere. Deşi conflictul dintre ele s’a limitat mai degrabă la nivel politic de’a lungul timpului, oamenii de rând trăind în deplină pace şi egalitate unii alături de ceilalţi, la un moment dat lucrurile au căpătat o întorsătură radicală. Aşa se face că, în 1994, aproape din senin, a izbucnit un violent război civil, în care preşedintele ţării, de origine Hutu, a pornit o propagandă înfiorătoare împotriva membrilor tribului Tutsi. Oamenilor de rând le’au fost pur şi simplu spălate creierele încât au ajuns să’şi măcelărească proprii vecini şi prieteni de o viaţă ca pe nişte animale. Scopul întregului război a fost ca toţi Tutsi să fie efectiv eradicaţi din Rwanda pentru “purificarea” ţării. “Kill the Tutsi big and small… Kill them one and kill them all. Kill them!” sunt cuvintele pe care le cântau grupurile de ucigaşi umblând din casă în casă în căutarea “inamicilor”. Îmi pare rău că nu pot să redau în cuvinte ce sentiment înfiorător te cuprinde citind întreaga poveste, câtă cruzime se ascunde de fapt în noi, oamenii, şi cât de repede ne putem transforma în nişte animale fără conştiinţă. Immaculée povesteşte despre cum întreaga ei familie a fost măcelărită în cel mai brutal mod cu putinţă şi despre cum a supravieţuit holocaustului ascunsă într’o minusculă baie a unui pastor, alături de alte 7 femei, timp de 91 de zile, în nişte condiţii puţin spus mizerabile.

E o poveste cutremurătoare, care te lasă cu nenumărate întrebări. În primul rând, câţi dintre noi ştiau că Rwanda a avut parte de un holocaust cu mult mai sângeros decât cel pe care l’a trăit Europa şi asta în 1994, sfârşit de secol XX, chiar sub privirile nepăsătoare ale Vestului înstărit? De ce a fost trecut sub tăcere un război care în numai 3 luni de zile a lăsat ca victime un milion de morţi şi alte milioane de familii decimate? Cum de întreaga lume încă îl mai învinuieşte pe Hitler pentru crimele sale, după 60 ani, însă nimeni nu spune nici un cuvânt despre un holocaust de la care nu s’au scurs decât 15 ani? Mai mult decât atât, câte lucruri ştim noi de fapt despre Africa? Tot ce se sinchiseşte presa occidentală să relateze e că Africa trăieşte într’o sărăcie cum cu greu ne putem imagina noi, lumea civilizată, că nu au apă şi că mor pe capete răpuşi de SIDA. Pentru noi, Africa e un bloc întreg şi nu avem nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă în fiecare ţară în parte. Facem glume pe seama somalezilor subnutriţi, dar asta nu face decât să ne adâncească ignoranţa. Chiar zilele astea am dat întâmplător de un articol minuscul în The Guardian, ascuns într’un colţ de pagină, care vorbea despre cât de trist e că în Congo există un război în plinăm desfăşurare de 11 ani de zile. De ce nu face nimeni nimic să’l oprească, dar nu avem nici o remuşcare să ţinem Iraq-ul sub ocupaţie, folosindu’ne de false acuzaţii. Iraq-ul nu construieşte arme nucleare, însă abundă în petrol, motiv pentru care americanii n’ar mai pleca de acolo curând, pe când Africa e prea săracă să mai fie exploatată în vreun fel, aşa că să’i lăsăm să se măcelărească după bunul plac.

Dacă găsiţi cartea, citiţi’o. Are aceeaşi încărcătură ca şi Eseul despre orbire al lui José Saramago, însă e cu atât mai puternică cu cât realizezi că aceste lucruri s’au întâmplat cu adevărat, chiar sub ochii noştri…

Hai să ne prefacem

Într’o noapte de nesomn şi scormonind prin analele infinite ale Facebook-ului, am dat întâmplător peste un grup care’şi propunea să promoveze România aşa cum e ea. Adică, citez:

“We are incredible people, one of most tolerant and friendly nation in the world, cause we don’t care about your skin color, religion as long as you are human.”

Am încheiat citatul. Ptiu, să nu fim de deochi cât de toleranţi suntem noi cu toate naţiile, mai ales cu ungurii! Şi cum nu ne pasă nouă de culoarea pielii, în special a ţiganilor! Şi cât de puţin ne interesează pe noi orientarea sexuală, mai ales cea a gay-lor pe care i’am şi călca în picioare cu cea mai mică ocazie. Suntem nişte deosebiţi.

Panica şi lectura merg mână’n mână

Câteodată mă izbeşte aşa un puternic atac de panică atunci când mă gândesc câtă literatură de calitate a reuşit omenirea să producă din cele mai vechi timpuri şi până în secolul nostru de graţie şi cât de scurtă ne e viaţa pe pământ. Atât de scurtă încât prea puţini dintre noi vor apuca să citească măcar cele mai bune 100 de cărţi din istorie.

Inima stră să’mi sară din piept de la atâtea palpitaţii când îmi amintesc că nici până în ziua de azi n’am reuşit să termin măcar un singur roman de’al lui Dostoievski, după ce am tras de Idiotul vreo 3 luni. Iar plămânii par să’mi rămână fără vreo moleculă de oxigen când calculele mele atestă că nu am acoperit nici măcar un sfert din capodoperele lui Shakespeare! Nici nu mai îndrăznesc să amintesc de neuronii care se sinucid benevol doar la gândul că nu am citit nici măcar un singur sud-american contemporan (exceptând Alchimistul lui Coelho care oricum nu intră la socoteală, brazilianul fiind un soi de manea a literaturii).

În 2010 nu am făcut nici cel mai mic pas către progresul iluminării proprii. Ba din contră, am început anul cu o “capodoperă” chick-lit, pe numele său Guilty Pleasures care mi’a înghiţit cu lăcomie toată luna ianuarie. Şi nu vă puteţi imagina de atac de panică supremă m’a izbit în moalele tâmplelor când am realizat că am petrecut aproape 2 luni din viaţă citind tetralogia Twilight, alături de milioane de puştoaice de 14 ani de pe întreg mapamondul. Şi ca şi când toate astea nu ar fi fost de ajuns, mâhnirea mea s’a adâncit odată ce am dat gata şi un roman de Michael Morpurgo, pe care însăşi Majestatea Sa Regina l’a premiat ca fiind “Britain’s best-loved writer for children”.

Chick-lit, Twilight, cărţi pentru copii… Lista nu poate continua decât cu o binemeritată carte de colorat, preferabil cu SpongeBob! Abia atunci mă voi putea considera un cetăţean al universului cu adevărat fericit. Ignorance is bliss, they say…

Conform planului

Lumea zice că…

La 19 ani termini liceul, dai BAC-ul şi intri la facultate. În ultimul an îţi găseşti un job stabil, într’o companie unde avansezi încet, dar sigur, faci carieră. Apoi pe la 22-23 ani începi un master, nu contează că nici măcar nu te interesează domeniul, hârtia pe care o primeşti peste alţi 2 ani este importantă. Pentru că, nu’i aşa, toată lumea în ziua de azi e absolventă de master! Pe la 25 ani te căsătoreşti, nu neapărat din dragoste, dar nu e bine nici să rămâi ultimul celibatar din gaşcă. Nuntă mare la care inviţi toate neamurile, chiar şi pe cele pe care nu le’ai văzut în viaţa ta, felicitările, masa şi dansul se întind până la ziuă, iar luna de miere ţi’o petreci în Grecia. Peste vreun an faci primul copil, iar după maxim 6-7 ani îl mai faci şi pe al doilea, asta doar dacă finanţele îţi permit, e greu să creşti doi minori în ziua de azi. Concediul de vară ţi’l petreci la Mangalia, iar de Paşti mergi în vizită la naşi. Şi de Crăciun. Şi de Sfânta Maria. Pe la 65 ani ieşi la pensie şi peste alţi 10 îţi dai duhul.

M’am săturat să aud toate astea. Să mi se reproşeze că în loc să fac masterul, acum stau degeaba. Că mi’am lăsat serviciul să plec în lume. Că plec într’o ţară unde nu cunosc pe (aproape) nimeni, că fac ceva care nu are vreo legătură cu studiile mele superioare. Că nu ştiu niciodată unde o să fiu anul viitor pe vremea asta. Că nu cred în căsătorie şi că nu văd nimic rău în a avea chiar şi o droaie de copii fără un inel pe deget.

Viţa nu decurge mereu conform planului. Mai ales când planul este atât de ridicol încât am ajunge toţi să trăim aceeaşi viaţă… Cine are nevoie de un plan când poţi, pur şi simplu, să trăieşti?

Mândria mea

Mă ştie lumea că îmi plac excentricităţile. Şi lucrurile făcute pe negândite şi uneori chiar ne(mai)văzute. Cum ar fi, de exemplu, să cumpăr orbeşte tot ce ating şi să arunc o droaie de bani în termen de câteva minute, în special după ce m’am străduit chiar şi luni întregi să îi pun la saltea. Iar unul din accesoriile pe care tind să le achiziţionez în exces şi cu orice ocazie îl reprezintă cerceii. Am o colecţie întreagă de care sunt cu adevărat mândră (şi pentru care multe suflete pe lumea asta mă invidiază). Şi cum îmi place să mă laud, am să scot la lumină partea mai răsărită din această colecţie, mai exact cerceii care mi’au încăput în bagaj când am venit în Anglia.

Colecţia handmade:

1. Primii mei cercei pictaţi, o veritabilă operă de artă, pe care i’am cumpărat acum aproape 3 ani de la Catwork, strada Speranţei la parter 🙂 2. Sunt luaţi la doar câteva zile după primii, când îmi propusesem eu să cumpăr câte o pereche de cercei pe săptămână (cred că am depăşit totuşi numărul) 3. Sunt făcuţia cum mulţi ani de Adina, care încă mai meştereşte cercei coloraţi. 4. I’am primit cadou de la soră’mea într’o vară (deşi eu sunt născută în miez de iarnă) şi îmi amintesc că prima dată i’am purtat când a venit Tomata la Bucureşti. 5. I’am cumpărat de la Pumpkin Design chiar până să plec la Lisabona. 6. Tot de la sora’mea sunt primiţi, cadou de 22 ani, pe care mi i’a trimis până departe în Portugalia. 7. Alt cadou de la o prietenă, unul este pe faţă, iar celălalt pe dos.

Colecţia Claire’s

Claire’s este, de departe, magazinul meu preferat de cercei, au cele mai colorate şi originale accesorii. De obicei petrec chiar şi ore întregi analizând fiecare pereche în parte, mai ales când vitrina este tapetată cu afişe roşii pe care scrie SALES cu litere de’o schioapă. 1. Primii şi cei mai frumoşi cercei de la Claire’s sunt cerceii-chitară, pe care i’am primit din însoritul Honolulu. 2. Cerceii-cupcakes din Lisabona. 3. Steluţele tot din Lisabona. 4. Alte cupcakes. 5. Ultima mea achiziţie, luaţi din Anglia. 6. Sunt de fapt două văcuţe, dar cam greu de remarcat în poză. 7. O pereche de pantofi şi una de sandale, fiecare având undeva până într’un cetimetru. 8. Două broaşte ţestoase şi două floricele, tot din Lisabona.

Colecţia (aproape) verde

Verdele este culoarea mea preferată şi majoritatea accesoriilor pe care tind să le cumpăr (sau să le primesc) sunt, implicit, verzi. 1. Sunt din sticlă de murano şi au şi pandantiv în dotare, primiţi cadou acum trei ani. 2. Alt cadou, o pereche de cercei tricotaţi. 3. Tot cadou, de la nişte prieteni de toate naţiile din Lisabona. 4. Una din piesele de rezistenţă ale colecţiei, cumpăraţi de mine însămi din Lisabona, de la un târg (Feira da Ladra, pentru cunoscători). 5. Sunt de la Tria Alfa şi primiţi cadou în decembrie. 6. Inutil de menţionat, cado’ 😀 7. Cerceii-poşetă sunt luaţi de la nişte tarabe de pe lângă Castelul Peleş. 8. Făcuţi din fimo şi primiţi cadou din Turcia.

Colecţia “De prin lume adunate”

1. Cerceii mei de clubbing preferaţi, comandaţi de la Promod direct din Franţa. 2. Cerceii “ghem de sârmă” sunt altă piesă de rezistenţă care a făcut multe ravagii, primiţi de la BeSpecial. 3. Cerceii roboţel (şi roboţică) sunt primiţi cadou iarna asta. 4. Cadou de despărţire de la o prietenă poloneză, luaţi din Portugalia. 5. Pe ăştia i’am cumpărat eu cu mâna mea de la un târg de Crăciun din Lisabona. 6. Altă pereche luată din Sinaia, sunt de fapt un cuplu, fetiţă si băieţel. Din nefericire, într’o noapte de tequila am reuşit să o pierd pe fetiţă pe undeva prin B52, iar când am găsit’o la orele dimineţii îi lipsea o codiţă 😦 Şi de atunci mi’am promis că nu o să mai port cercei firavi când mă duc să mă îmbăt! 7. Luaţi din Costineşti prin 2007. 8. Cei mai “veterani” dintre toţi cerceii prezentaţi sunt cele două perechi de inimioare din sticlă de murano de la Tria Alfa (recunosc, cei roşii erau ai soră’mii, dar mi i’am însuşit eu :D).

De ce e viaţa mea pur şi simplu bestială

Idee bestială preluată cu mândrie de la Ovi Sîrb

Mi se intâmplă în fiecare zi să mă bucur de câte lucruri mişto am parte. Căci viaţa mea chiar e bestială. Din zeci şi sute de motive.

Pentru că am ajuns la o vârstă la care pot să mă uit cu mândrie în urma mea şi să privesc cu zâmbetul pe buze spre viitor. Pentru că am pus piciorul în multe dintre locurile unde mă visam şi pentru că ştiu că voi mai bifa multe dintre obiective. Pentru că am terminat facultatea pe care visam să o fac încă de pe vremea când aveam 8 ani. Pentru că vorbesc 3 limbi străine şi înţeleg altele 2. Pentru că am făcut mereu ce am vrut eu să fac, când am vrut şi cum am vrut.

Pentru că am o familie bestială. Am o soră mişto care mi’e cea mai bună prietenă şi de care sunt mândră. Am o mamă care nu mi’a impus niciodată nimic şi m’a lăsat să’mi aleg singură drumul. Am nişte veri care îmi sunt ca fraţii.

Pentru că am cei mai bestiali prieteni din lume. Pe cuvânt. Nişte oameni cu care am trăit momente absolut incredibile şi de care îmi amintesc zâmbind. Pentru că am prieteni de multe naţii şi împrăştiaţi prin multe ţări. Pentru că sunt oameni pe 3 continente de care ştiu că se gândesc din când în când cu drag la mine.

Pentru că sunt, până la urmă, un om bun. Pentru că sunt acel om de la care o să auzi o vorbă bună atunci când o să ai nevoie şi pentru că oricine se poate baza pe mine (cu excepţia mea :D). Pentru că sunt un om pe care mulţi îl numesc nebun, mai ales pentru că am avut curaj să îmi trăiesc nebunia.

Pentru că mă trezesc în fiecare dimineaţă zâmbind. Pentru că am la dispoziţie nu doar o bicicletă, ci trei care mă aşteaptă nerăbdătoare să le pedalez. Pentru că pot să alerg oriunde şi oricând vreau fără să strige cineva după mine “Hei, păpuşa!”. Pentru că beau ceai cu lapte de trei ori pe zi şi mănânc honey roasted ham cu spanac crud atunci când mi’e poftă. Pentru că mă bucur de un câine absolut superb şi nebun. Pentru că îmi petrec o mare parte din timp cu un puşti de 7 ani cu ochi albaştri şi care scoate perle pe bandă. Pentru că am timp să fac tot ce vreau şi ce’mi doream de mult. Pentru că îmi vine să chiui de fiecare dată când îmi iese o prăjitură. Pentru că văd numai verde în jur atunci când deschid fereastra. Pentru că trăiesc într’o ţară în care oamenii îmi zâmbesc pe stradă fără să mă fi văzut vreodată în viaţa lor.

Pentru că visez. Şi pentru că mă bucur în fiecare zi de toate astea.

Am timp

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Timp să citesc câte cărţi vreau, să văd orice film mi’ar trece prin cap, să urmăresc toate serialele la care plănuiam de luni de zile să mă uit, să scriu, să trimit mailuri, să citesc bloguri, să alerg, să merg cu bicicleta, să fac sport, să pictez mărgele, să gătesc… Mai pe scurt, să fac toate lucrurile pe care le amân de ani de zile spunându’mi că o să le fac într’o bună zi, când timpul va fi de partea mea.

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Timp pentru care toată lumea mă invidiază, mai ales că sunt plătită să lucrez mai puţin de 2 ore pe zi cu acelaşi salariu pe care îl luam acasă pentru 6 ore la birou. Am un program lejer pe care mi’l fac singură, nu depinde decât de mine când şi cum îmi fac treburile, fără prea multe presiuni din afară.

Pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Şi culmea e că nu fac nimic cu el! Da, mai citesc câte o carte, şi mă mai uit la vreo 2-3 filme pe săptămână, şi sunt la zi cu Lost, şi mai scriu din când în când, şi mai trimit şi câte un mail, şi mai citesc şi câte un blog, dar nici unul nou, şi mai alerg câteodată când e soare, şi mai ies cu bicicleta ocazional, şi mai gătesc câte ceva, de data asta pentru mai multă lume decât de obicei. Dar I heart colorz mi’a deschis apetitul pentru lucru manual… Vreau să fac ceva şi să mi’l pun pe cap, la gât sau în piept. Iar lumea care trece pe lângă mine să exclame: „Ptiu, drace, frumos mai e ceva-ul ăla la tine pe cap, la gât sau în piept!”. Iar eu să răspund „Ştiu, eu l’am făcut, cu mâinile astea două” si să simt cum îmi creşte inima de mândrie că mi’a ieşit ceva în această viaţă. Ceva de genul ăsta sau poate un simplu din’ăsta sau ceva mai complicat ca ăsta.

Căci, pentru prima dată în viaţa mea, am timp. Şi vreau idei, ca să’l pot folosi din plin, atâta timp cât încă îl mai am…

Mno…

Sunt unele momente în care îmi vine efectiv să bag capul în borcanul cu Nutella. Asta în special după vreo 2-3-4 zile în care am rezistat eroic cu doar 3 mese şi 2 fructe, întocmai ca un om civilizat. Iar după ce cad în păcatul lăcomiei şi alunec uşor către prăpastia orgiei calorice, nu’mi vine decât să mă aşez în pat şi să oftez. Eventual cu perna peste ochi, departe de această lume crudă unde există prea multă ciocolată care te pândeşte pe la colţuri, doar-doar aşteptând să fie devorată…

Poate că e ceva suspect undeva în creierul meu, dar mă simt mai plină de energie şi mai motivată să fac sport şi să ard, aşadar, mai multe calorii, în zilele în care mănânc „ca o vrăbiuţă” şi abia am ce arde (asta exceptând, bineînţeles, rezervele proprii care sunt mai ceva decât sacul fără fund din poveste). Iar atunci când am parte de festinuri elefantice şi remuşcările ar trebui să mă târască direct pe podea făcând abdomene, eu mă aşez comod cu laptopul în braţe să’mi ţină de cald.

Mno, chiar n’am nici un mesaj de transmis cu postul asta, n’am vrut decât să vedeţi cum e să trăieşti în mintea mea.

Ţara de unde soarele nu pleacă niciodată

Am atâtea vise, că mi’e teamă să le pun pe hârtie. Pentru că am rămâne fără oxigen de la atâţia copaci sacrificaţi pentru prea multe foi care se vor umple. Prefer să le păstrez doar în mintea mea şi să mai aduc vorba de ele din când în când. Pentru că visele se schimbă mereu, pe zi ce trece, odată cu mine. Pentru că pe unele le trăiesc deja sau pentru că e prea dureros să ştiu că pe altele nu le voi vedea niciodată împlinite. Pentru că mi se întâmplă mereu lucruri despre care să spun “Oare cum de n’am visat la asta până acum?”. Pentru că multe sunt vise pe care doar eu le înţeleg, iar cine le’ar vedea pe hârtie n’ar face decât să se minuneze de cât de ciudate sunt. Şi, contrar părerii generale, chiar nu’mi place să se minuneze lumea de visele mele!

De exemplu, cum aş putea explica faptul că visul vieţii mele e să trăiesc în Australia? Când nici măcar eu nu’mi dau seama cum de m’am ales cu asemenea aspiraţii! Şi nici măcar câţi ani au trecut de când mi’a răsărit un astfel de gând în minte, deşi simt de parcă m’aş fi născut cu el. Ca să nu mai spun că tot ceea ce ştiu eu despre Australia sunt închipuirile mele, poate unele dintre ele total ireale.

Australia este ţara de unde soarele nu pleacă niciodată. Şi oamenii sunt înalţi, cu pielea bronzată şi părul blond, majoritatea dintre ei surferi. Sunt frumoşi şi zâmbesc de dimineaţa până seara. Se îmbracă fain, deşi stau mai mult la bustul gol sau în costume de baie, cu nelipsitele ugg-uri in picioare când nu stau pe plajă în bătaia brizei (ceea ce se întâmplă rar în Australia, unde lumea preferă nisipul în locul asfaltului). Fac grătare tot timpul, chiar şi la micul-dejun. Barbie for brekkie, ca să vezi! Iar când scoţi capul pe geam vezi oceanul şi canguri zburdând în voie şi urşi koala agăţaţi de crengile copacilor.

Şi oricât de absurd ar fi visul meu şi oricât de departe ar părea ţara cât un continent de la capătul celălalt al lumii, viaţa mea e mai frumoasă când mă gândesc că Australia mă aşteaptă…