Conform planului

Lumea zice că…

La 19 ani termini liceul, dai BAC-ul şi intri la facultate. În ultimul an îţi găseşti un job stabil, într’o companie unde avansezi încet, dar sigur, faci carieră. Apoi pe la 22-23 ani începi un master, nu contează că nici măcar nu te interesează domeniul, hârtia pe care o primeşti peste alţi 2 ani este importantă. Pentru că, nu’i aşa, toată lumea în ziua de azi e absolventă de master! Pe la 25 ani te căsătoreşti, nu neapărat din dragoste, dar nu e bine nici să rămâi ultimul celibatar din gaşcă. Nuntă mare la care inviţi toate neamurile, chiar şi pe cele pe care nu le’ai văzut în viaţa ta, felicitările, masa şi dansul se întind până la ziuă, iar luna de miere ţi’o petreci în Grecia. Peste vreun an faci primul copil, iar după maxim 6-7 ani îl mai faci şi pe al doilea, asta doar dacă finanţele îţi permit, e greu să creşti doi minori în ziua de azi. Concediul de vară ţi’l petreci la Mangalia, iar de Paşti mergi în vizită la naşi. Şi de Crăciun. Şi de Sfânta Maria. Pe la 65 ani ieşi la pensie şi peste alţi 10 îţi dai duhul.

M’am săturat să aud toate astea. Să mi se reproşeze că în loc să fac masterul, acum stau degeaba. Că mi’am lăsat serviciul să plec în lume. Că plec într’o ţară unde nu cunosc pe (aproape) nimeni, că fac ceva care nu are vreo legătură cu studiile mele superioare. Că nu ştiu niciodată unde o să fiu anul viitor pe vremea asta. Că nu cred în căsătorie şi că nu văd nimic rău în a avea chiar şi o droaie de copii fără un inel pe deget.

Viţa nu decurge mereu conform planului. Mai ales când planul este atât de ridicol încât am ajunge toţi să trăim aceeaşi viaţă… Cine are nevoie de un plan când poţi, pur şi simplu, să trăieşti?

Advertisements