Left to tell

Sunt unele cărţi pe lumea asta despre care poţi spune fără nici un dubiu că te schimbă după ce le citeşti. Că’ţi deschid ochii, te fac să vezi ceva ce ai ignorat întreaga viaţă sau nici măcar n’ai avut curiozitatea să afli. Aşa mi s’a întâmplat mie când am citit Left to Tell de Immaculée Ilibagiza, carte care a venit ca o gură de aer proaspăt şi pe neaşteptate.

“One woman’s story of surviving the Rwandan holocaust” scrie pe copertă, rezumând în câteva cuvinte întreaga idee a cărţii. În Rwanda trăiesc două triburi africane, Hutu şi Tutsi, între care a existat mereu o rivalitate pentru putere. Deşi conflictul dintre ele s’a limitat mai degrabă la nivel politic de’a lungul timpului, oamenii de rând trăind în deplină pace şi egalitate unii alături de ceilalţi, la un moment dat lucrurile au căpătat o întorsătură radicală. Aşa se face că, în 1994, aproape din senin, a izbucnit un violent război civil, în care preşedintele ţării, de origine Hutu, a pornit o propagandă înfiorătoare împotriva membrilor tribului Tutsi. Oamenilor de rând le’au fost pur şi simplu spălate creierele încât au ajuns să’şi măcelărească proprii vecini şi prieteni de o viaţă ca pe nişte animale. Scopul întregului război a fost ca toţi Tutsi să fie efectiv eradicaţi din Rwanda pentru “purificarea” ţării. “Kill the Tutsi big and small… Kill them one and kill them all. Kill them!” sunt cuvintele pe care le cântau grupurile de ucigaşi umblând din casă în casă în căutarea “inamicilor”. Îmi pare rău că nu pot să redau în cuvinte ce sentiment înfiorător te cuprinde citind întreaga poveste, câtă cruzime se ascunde de fapt în noi, oamenii, şi cât de repede ne putem transforma în nişte animale fără conştiinţă. Immaculée povesteşte despre cum întreaga ei familie a fost măcelărită în cel mai brutal mod cu putinţă şi despre cum a supravieţuit holocaustului ascunsă într’o minusculă baie a unui pastor, alături de alte 7 femei, timp de 91 de zile, în nişte condiţii puţin spus mizerabile.

E o poveste cutremurătoare, care te lasă cu nenumărate întrebări. În primul rând, câţi dintre noi ştiau că Rwanda a avut parte de un holocaust cu mult mai sângeros decât cel pe care l’a trăit Europa şi asta în 1994, sfârşit de secol XX, chiar sub privirile nepăsătoare ale Vestului înstărit? De ce a fost trecut sub tăcere un război care în numai 3 luni de zile a lăsat ca victime un milion de morţi şi alte milioane de familii decimate? Cum de întreaga lume încă îl mai învinuieşte pe Hitler pentru crimele sale, după 60 ani, însă nimeni nu spune nici un cuvânt despre un holocaust de la care nu s’au scurs decât 15 ani? Mai mult decât atât, câte lucruri ştim noi de fapt despre Africa? Tot ce se sinchiseşte presa occidentală să relateze e că Africa trăieşte într’o sărăcie cum cu greu ne putem imagina noi, lumea civilizată, că nu au apă şi că mor pe capete răpuşi de SIDA. Pentru noi, Africa e un bloc întreg şi nu avem nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă în fiecare ţară în parte. Facem glume pe seama somalezilor subnutriţi, dar asta nu face decât să ne adâncească ignoranţa. Chiar zilele astea am dat întâmplător de un articol minuscul în The Guardian, ascuns într’un colţ de pagină, care vorbea despre cât de trist e că în Congo există un război în plinăm desfăşurare de 11 ani de zile. De ce nu face nimeni nimic să’l oprească, dar nu avem nici o remuşcare să ţinem Iraq-ul sub ocupaţie, folosindu’ne de false acuzaţii. Iraq-ul nu construieşte arme nucleare, însă abundă în petrol, motiv pentru care americanii n’ar mai pleca de acolo curând, pe când Africa e prea săracă să mai fie exploatată în vreun fel, aşa că să’i lăsăm să se măcelărească după bunul plac.

Dacă găsiţi cartea, citiţi’o. Are aceeaşi încărcătură ca şi Eseul despre orbire al lui José Saramago, însă e cu atât mai puternică cu cât realizezi că aceste lucruri s’au întâmplat cu adevărat, chiar sub ochii noştri…