Mă gândeam eu aşa…

Dacă acum câţiva ani mi’ar fi spus cineva că, într’o zi cu soare, o să ajung tocmai până la Lisabona şi că o să petrec acolo unele dintre cele mai frumoase luni din viaţă, aş fi putut să jur că glumeşte. De unde până unde Portugalia şi, mai ales, cum?! Mi’a luat câţiva ani să înţeleg de ce şi alţi câţiva să ajung acolo, dar a meritat din plin toată aşteptarea, fiecare secundă în parte.

Apoi, dacă mi’ai fi spus că într’o altă zi cu soare voi ajunge să trăiesc în Anglia şi să mă plimb de bună voie pe străzile din Londra, ţi’aş fi zis că e imposibil. Că Anglia e departe, tocmai pe o insulă, şi că ai nevoie de o avere să o vizitezi.

Pe vremea aceea nu credeam că Gaudi le e destinat muritorilor de rând şi nici că voi vedea vreodată Barcelona din vârf de Sagrada Familia, iar Milano din vârf de Dom. Dar, uneori, viaţa te duce mai sus decât îţi închipui. Căci, pe vremea aceea, nu ştiam că nu ai nevoie decât de o valiză atunci când te trezeşti într’o dimineaţă spunându’ţi „Gata, plec în lume!”. Nu vreţi să ştiţi ce faţă a făcut mama când i’am spus că plec în Anglia într’o lună şi nici de câte ori nu mi s’a spus că sunt complet nebună să fac asta. Fără nici o garanţie, fără nici o certitudine, doar cu un bilet de avion în buzunar şi o valiză cu cercei…

Iar când o să fiu bătrână, o să pot spune cu mâna pe inimă: I did it my way. And I fuckin’ rocked!

Advertisements