Şi s’a terminat Lost…

Blooo povestea că finalul i’a adus un sentiment de eliberare, dat fiind că putem să spunem, în sfârşit, că e gata! Eu zic că a fost un ultim episod pe cinste, în dulcele stil clasic, cu palpitaţii, lacrimi şi suspine, înjurături şi strângeri din dinţi, aşa cum ne obişnuiserăm de 6 sezoane încoace. De fapt, aşa lacrimi ca’n The End nu cred să mai fi vărsat până acum (excludem bineînţeles Grey’s Anatomy, care nu se pune pentru că oricum mă face să plâng la fiecare episod), lucru care a făcut “eliberarea” deplină.

Eu am fost unul dintre oamenii complet nebuni care s’au trezit la 5AM să vadă finalul simultan cu Statele Unite, căci Anglia a fost una dintre cele 7 ţări din afara Americii care să ţină pasul. Eram cu un ochi la tv şi unul pe Twitter, unde se încinseseră spiritele mai ceva ca’n iad, curgea cu twit-uri din toate colţurile lumii. O tipă a zis ceva tare simpatic: “LOST finale was like bad sex. You’re happy for the experience, yet somehow you feel a sense of longing for something more worthwhile.” A doua zi toate posturile de radio din Anglia aveau ca prim subiect de discuţie finalul, evident, iar un prezentator spune la un moment dat: “I haven’t actually met a real person to have woken up at 5AM to see the finale!”. Însă trăiesc cu sentimentul că au mai existat vreo alte cateva milioane de oameni pe care emoţiile şi aşteptarea nu i’au lăsat să închidă un ochi toată noaptea… Aveam nevoie să fac asta şi ştiam că n’aş mai putea să aştept nici măcar o zi cu atâtea întrebări care urlau în disperare după răspunsuri.

Răspunsuri pe care evident că nu le’am primit, dar cui îi mai pasă până la urmă? De fapt, teoria mea e că, atunci când au scris primul sezon, scenariştii s’au gândit să introducă mistere aşa random, fără să aibă ei înşişi vreo explicaţie, doar ca să încingă spiritele la maxim, în ideea că “Lasă că vedem noi cum o scoatem la capăt peste 6 ani”. Să fim serioşi, urşi polari?!

Şi din orice unghi ai privi, Lost rămâne unul din serialele care au făcut istorie şi despre care se va vorbi mulţi ani de acum înainte. E o adevărată enciclopedie (vezi întreaga istorie din spatele Dharma Initiative), atât de elaborat şi de complex şi cu un număr impresionant de actori, scenarişti, regizori (şi restul de oameni care se perindă pe platoruile de filmare ale căror profesii îmi scapă). Finalul e departe de a fi sfârşitul lui, discuţiile aprinse nu or să ajungă la capăt atâta timp cât fiecare dintre noi are propriile teorii, toate deopotrivă de plauzibile şi imposibile. Nu vreau să mă repet, dar… urşi polari?!

Advertisements

Unde fugim de acasă

Nu împlinisem încă patru ani când, copil precoc fiind, am hotărât să’mi iau viaţa în propriile mâini şi să plec în lume. Pe vremea aceea stăteam la ţară, la bunici, unde din fericire lumea era prea mică să te pierzi în ea. Destinul nu m’a purtat decât la câteva străzi distanţă, unde m’am întâlnit cu o vecină, prietenă de’a maică’mii. Nu ştiu dacă e cu putinţă, căci au trecut aproape 20 ani de atunci, dar încă mi’o amintesc clar stând pe banca de lângă poarta ei, picior peste picior şi privind trecătorii. Şi cum am fost mereu copil educat, chiar şi în momentele de rebeliune, m’am oprit să o salut. Şi m’a întrebat zâmbind:

– Unde te duci tu aşa singurică?

– Am plecat să’mi caut o surioară sau o frăţioară, că mama nu vrea să’mi facă…

Iar după 3 ani…

A meritat aşteptarea!

A biscui sau a nu biscui

Într’o frumoasă dimineaţă de mai, m’am trezit eu cu un avânt de gospodină pricepută şi, cum asta se întâmplă prea rar, m’am gândit că nu e cazul să las ocazia sa’mi scape printre degetele prea leneşe de fel. Şi cum Jamie Oliver, deşi are nişte reţete fabuloase, foloseşte ingrediente mult prea obscure şi de care n’am prea auzit eu în întreaga’mi existenţă, am decis să apelez la o soluţie mai “autohtonă”, şi anume blogul lui Mazilique. Care găteşte nişte adevărate yummynessuri pe care le mai şi explică dumnezeieşte, deci m’am gândit că până şi eu aveam să le înţeleg.

Soarta a făcut că tot nu s’a lipit nimic de mine, nici când îmi arată omul ce şi cum să fac, pas cu pas, poză cu poză. Pornisem de la reţeta de biscotti, trebuia să frâmânt aluatul, să’l împart în patru suluri, să le coc, apoi să le tai felii şi să le răscoc. Deşi am avut cântar şi cană gradată în dotare, tot am greşit pe undeva pe la cantităţi, de mi’a ieşit un soi de mâzgă semi-cleioasă. M’am gândit eu că e prea moale să bag mâna în ea ca s’o frământ şi probabil că un om cu cap nici n’ar fi atins’o. Dar eu mi’am băgat toate cele 10 degete în mâzgă în speranţa oarbă că poate mă înşeală privirile şi nu e aşa moale. S’a dovedit a fi şi mai moale decât credeam, aşa că am ajuns să mânânc aluat crud de pe toate degetele ca să previn orice risipă!

Până la urmă am luat o lingură şi am umplut patru tăvi cu chocolate chip cookies din ceea ce trebuia să fie nişte biscotti crocante… Partea bunăă e că au fost delicioase, borcanul de prăjiturele s’a golit în două zile şi toată lumea a fost bucuroasă. Pentru că aşa e în viaţă: chiar dacă îţi doreşti biscotti, nu ştii niciodată de ce o să ai parte în final, te poţi alege cu o tonă de chocolate chip cookies!

Andy Warhol

Mereu am fost de părere că Andy Warhol este genul acela de artist care fascinează pe toată lumea deopotrivă fără ca vreunul dintre noi să înţeleagă de ce. Când eram în Lisabona, cred că am fost de cel puţin 10 ori la Muzeul de Artă Contemporană special ca să casc gura la un portret al lui Judy Garland semnat de Warhol. Petreceam minute întregi în faţa lui şi nici măcar nu’mi dădeam seama de ce. Mai ales că, după toate cutiile de supă şi sticlele de Cola pe care le’a pictat, ajungi să te întrebi dacă Warhol chiar a fost un geniu sau doar un simplu nebun.

Zilele trecute am văzut pe BBC One un documentar absolut superb care mi’a dovedit că Andy Warhol a fost mai geniu decât mă gândeam eu. Şi asta pentru că pictura lui nu este decât echivalentul modern al vazei cu flori a lui Van Gogh sau a Monalisei lui da Vinci, care pictau pur şi simplu ceea ce vedeau în jurul lor. Cam aşa s’ar explica zecile de cutii de supă Campbell’s sau diverse alte picturi asemănătoare cu rafturile unui supermarket (mass produced art for a mass produced world). Se pare că tot Warhol a inventat şi conceptele de brand şi superstar, muzica punk, reality-show’urile gen Big Brother şi multe alte lucruri surprinzătoare. Şi cred că nu a fost deloc nebun, ci doar foarte priceput în a’şi construi o imagine de demented genius; altfel nici nu’mi pot explica de ce i’ar răspunde unei jurnaliste care îl întreba “Isn’t your art a joke you play on the public?” cu următoarea frază: “No. It gives me something to do.” Cel mai mult mi’a plăcut următoarea secvenţă:

Andy loved Coca Cola. He once said: “You know that the president drinks Coke. You know that Liz Taylor drinks coke. And just think: you can drink coke too and no amount of money can buy you a better one.”

Nu ştiu daca BBC iPlayer pote fi accesat şi în afara UK, dar documentarul ar fi cu siguranţă ceva interesant de văzut (în plus, următorii pictorii pe care îi vor prezenta sunt Matisse, Dali şi Picasso).

Am fost şi eu copil

Şi bine mai era… Fac parte dintre tot mai puţinii norocoşi care şi’au petrecut primii ani la ţară, cu vaci, cai şi găini în jurul lor, cu gogoşi făcute de bunica şi poveşti de război spuse de bunicul, cu piersici şi cireşe culese direct din livadă, cu ceapă verde şi brânză prosapătă… Tot pe vremea aceea, mama îmi cânta nişte rime compuse de ea însăşi:

Irina, Irina, se plimbă cu maşina.

La orice cotitură, mănânc’o prăjitură.

La orice stop, bea câte’un sirop.

Iar acum vă prezint cu mândrie poze în premieră mondială, Barbie în copilărie. Da, eram pitzi de mică!

Despre cum e să donezi sânge în Anglia

Anul trecut, prin martie, povesteam despre cum am fost să donez sânge în Bucureşti şi cât de prost a ieşit experienţa asta, cel puţin pentru mine. Per ansamblu, cred că cel mai mult m’a întristat atitudinea sictirită a personalului medical, deşi nu pot să îi învinovăţesc doar pe doctori pentru asta, contează probabil şi pacienţii cu care ai de a face în fiecare zi. Şi cum încă mai cred că a dona sânge este un gest frumos şi care poate ajuta pe cineva la nevoie, am vrut să văd cum stau lucrurile în Anglia la acest capitol.

În primul rând, întregul proces se desfăşoară cu mult mai organizat decât la noi. În fiecare lună au loc câteva sesiuni de donare în mai toate oraşele din Anglia. Poţi fie să te duci acolo direct când vrei, fie să’ţi faci o programare pe site-ul National Blood Service cu câteva zile înainte. Eu m’am înscris prin aprilie şi la câteva zile mi’au trimis prin poştă o scrisoare în care îmi mulţumeau for choosing to be a lifesaver, împreună cu o broşură colorată despre întregul proces. După încă vreo săptămână am primit o altă scrisoare şi un chestionar care să ateste că îndeplinesc condiţiile de donare (chestionar cu care am pierdut vreo 3 ore aşteptând la Bucureşti).

Iar vineri am fost să donez. Toată treaba se desfăşura într’o sală pusă la dispoziţie de Consiliul Local, cu vreo 8-10 paturi de donare, cateva scaune de aşteptare, două cabine unde are loc consultaţia prealabilă şi o masă la care te aşezi să te odihneşti la sfârşit. Intri frumos în sală, un asistent îţi dă să citeşti o veşnică broşură despre ceea ce presupune donarea, apoi medicul te cheamă pentru consultaţie, unde se uită peste chestionarul pe care l’ai completat şi îţi ia puţin sânge să verifice nivelul de fier, apoi eşti invitat să te aşezi pe unul din paturi, unde un medic îţi explică pas cu pas tot ce se întâmplă. Ştiţi cum fac doctorii în filmele americane când le povestesc pacienţilor fiecare mişcare şi îi întreabă How are you feeling la fiecare 10 secunde (cu excepţia, lui House, evident :D)? Ei bine, exact aşa e şi în Anglia, ţi se explică în cel mai mic detaliu cum dezinfectează pielea, cum aplică pansamentul, la ce foloseşte acul ăla, perfuzia, dar te simţi bine, ai nevoie de ceva, dar sigur esti bine, uite, întinde picioarele să stai mai comod, mai vrei cumva încă o pernă? E frumos să te uiţi în jur şi să vezi medicii alergând ca nişte furnicuţe, făcând glume cu pacienţii şi zâmbind în permanenţă. De data asta am reuşit să umplu punga până la capăt şi asta în mai puţin de 5 minute, nici mie nu mi’a venit să cred. În România mi se făcuse rău şi nu am rezistat mai mult de 300ml, însă de data asta m’am simţit surprinzător de bine (atât de bine încât după am mers până acasă 5km pe bicicletă).

După ce termini, te aşezi la o masă unde te servesc cu suc sau ceai, îţi dau o revistă să citeşti şi biscuiţi să ronţăi ca să’ţi revii. Te întreabă în continuare dacă te simţi bine, cu acelaşi zâmbet larg şi politicos, iar când pleci ţi se mulţumeşte încă o dată pentru gestul pe care l’ai făcut. Apoi, în următoarele 10 zile, ţi se trimite un card de donator şi te anunţă dacă detectează viruşi sau infecţii în sânge. Faptul că nu ai parte de nici o altă remuneraţie financiară, cu excepţia ronţăielilor de la sfârşit, arată că oamenii care vin să doneze o fac pentru gestul în sine, pentru că vor să ajute, şi nu pentru 7 bonuri de masă, cum e la noi. De aceea şi oamenii care donează sunt altfel aici, am văzut mulţi tineri şi persoane îmbrăcate la costum care veniseră să doneze direct de la serviciu. Eu una, când fac o faptă bună, singura răsplată pe care vreau să o primesc este să fiu tratată ca un om care a făcut o faptă bună. Să mă bucur de dramul acela de respect pe care zic eu că îl merit. Spun asta pentru că atunci când am fost să donez acasă, în ţara mea aşadar, doctorii de acolo au ţipat la mine că îi fac să irosească echipamentul medical când nici măcar nu sunt în stare să donez până la capăt. După care mai eşti privit şi ca un “vânător” de bonuri de masă, pentru că asta e mentalitatea românească, mie ce’mi iese dacă fac ceva? Ei bine, chiar există pe lumea asta câteva lucruri de care să te bucuri fără să primeşti mai mult decât un zâmbet în schimb.

Cu o floare nu se face primăvară…

… în special în Anglia! Nici măcar în mai, ultima lună de primăvară! Asta este partea proastă. Dar partea bună e că încep să mă obişnuiesc cu gândul că primăvară va fi abia la vară.

Asta e, totuşi, o floare care mereu m’a hipnotizat. Iar puştiul de 8 ani cu care îmi petrec eu timpul îmi zice într’o zi: “I love these cinnamon flowers!”. La care eu mă mir, că nu mă gândisem până atunci că polenul chiar arată a scorţişoară. Şi’i explic ce e de fapt praful colorat de pe petale. La care el, dezamăgit: “Aww, I thought that this is where they took cinnamon from! I almost licked it!”

Scuzele mele pentru poza rudimentară şi prost încadrată, eu am făcut’o, de’aia arată aşa.

Weekend însorit vă doresc!

Unde se duc ideile când se duc?


Sursa foto

Ideile sunt ceva minunat. Ferice de cel a cărui materie cenuşie abundă de idei! Însă, de minunate ce sunt, încăpăţânându’se pesemne să păstreze acest statut privilegiat, ideile sunt la fel de greu de prin precum fluturii când îi alergi cu un cleşte de rufe. Misiune cu totul şi cu totul imposibilă! Şi, întocmai ca fluturii, le place să ţi se aşeze pe umăr tocmai atunci când te aştepţi mai puţin şi nu ai nici o cutiuţă în care să le ţii prizoniere.

Pe mine ideile obişnuiau să mă izbească în special în mijloc de stradă, în tramvai, la coadă la supermarket… Mai exact, atunci când aveam mai puţină nevoie de ele. Şi mă luptam din răsputeri să nu cumva să le pierd până nu apuc să le înşir pe un colţ de hârtie, pentru vremuri mai bune, dar se evaporau ca prin minune când intrau în contact cu cerneala, o reacţie chimică puţin spus curioasă.

Aşa se face că acum nu mai plec nici până la piaţă fără un carneţel în poşetă. En tout cas, cum ar zice probabil francezul. Din nefericire însă, carneţelul nu a făcut decât să pună pe fugă chiar şi acele idei sporadice, care acum îmi răsar în minte odată într’o lună albastră (once in a blue moon, cum ar zice de această dată englezul) şi mai şi dispar cu i viteză intergalactică.

Aşa că vă întreb acum pe voi, care vă bucuraţi poate de mai multă înţelepciune decât mine, unde se duc ideile când se duc?

Baladă cu naivitate

Pe Iv l’am descoperit la ceas de seară

Pe Twitter cu versuri şi’o poezioară.

Şi mi’a plăcut atât de tare

Încât n’a mai avut scăpare.

Îl urmăresc în fiecare dimineaţă

Cu sendvişul şi ceaşca mea de ceai în faţă.

Căci datorită lui mi’am amintit,

Fără să mă aştept, şi deci subit,

Că’n tinereţea mea am fost artist

Şi c’am scris multe versuri cu dichis,

C’am fost o talentată’ntr’ale poeziei

Şi c’am compus pe valurile freneziei.

Şi cum ideile mele mai mult spre proză’au apucat

Nu mai am decat un singur lucru de adăugat:

Iv, eşti poetul meu contemporan preferat!