Despre cum e să donezi sânge în Anglia

Anul trecut, prin martie, povesteam despre cum am fost să donez sânge în Bucureşti şi cât de prost a ieşit experienţa asta, cel puţin pentru mine. Per ansamblu, cred că cel mai mult m’a întristat atitudinea sictirită a personalului medical, deşi nu pot să îi învinovăţesc doar pe doctori pentru asta, contează probabil şi pacienţii cu care ai de a face în fiecare zi. Şi cum încă mai cred că a dona sânge este un gest frumos şi care poate ajuta pe cineva la nevoie, am vrut să văd cum stau lucrurile în Anglia la acest capitol.

În primul rând, întregul proces se desfăşoară cu mult mai organizat decât la noi. În fiecare lună au loc câteva sesiuni de donare în mai toate oraşele din Anglia. Poţi fie să te duci acolo direct când vrei, fie să’ţi faci o programare pe site-ul National Blood Service cu câteva zile înainte. Eu m’am înscris prin aprilie şi la câteva zile mi’au trimis prin poştă o scrisoare în care îmi mulţumeau for choosing to be a lifesaver, împreună cu o broşură colorată despre întregul proces. După încă vreo săptămână am primit o altă scrisoare şi un chestionar care să ateste că îndeplinesc condiţiile de donare (chestionar cu care am pierdut vreo 3 ore aşteptând la Bucureşti).

Iar vineri am fost să donez. Toată treaba se desfăşura într’o sală pusă la dispoziţie de Consiliul Local, cu vreo 8-10 paturi de donare, cateva scaune de aşteptare, două cabine unde are loc consultaţia prealabilă şi o masă la care te aşezi să te odihneşti la sfârşit. Intri frumos în sală, un asistent îţi dă să citeşti o veşnică broşură despre ceea ce presupune donarea, apoi medicul te cheamă pentru consultaţie, unde se uită peste chestionarul pe care l’ai completat şi îţi ia puţin sânge să verifice nivelul de fier, apoi eşti invitat să te aşezi pe unul din paturi, unde un medic îţi explică pas cu pas tot ce se întâmplă. Ştiţi cum fac doctorii în filmele americane când le povestesc pacienţilor fiecare mişcare şi îi întreabă How are you feeling la fiecare 10 secunde (cu excepţia, lui House, evident :D)? Ei bine, exact aşa e şi în Anglia, ţi se explică în cel mai mic detaliu cum dezinfectează pielea, cum aplică pansamentul, la ce foloseşte acul ăla, perfuzia, dar te simţi bine, ai nevoie de ceva, dar sigur esti bine, uite, întinde picioarele să stai mai comod, mai vrei cumva încă o pernă? E frumos să te uiţi în jur şi să vezi medicii alergând ca nişte furnicuţe, făcând glume cu pacienţii şi zâmbind în permanenţă. De data asta am reuşit să umplu punga până la capăt şi asta în mai puţin de 5 minute, nici mie nu mi’a venit să cred. În România mi se făcuse rău şi nu am rezistat mai mult de 300ml, însă de data asta m’am simţit surprinzător de bine (atât de bine încât după am mers până acasă 5km pe bicicletă).

După ce termini, te aşezi la o masă unde te servesc cu suc sau ceai, îţi dau o revistă să citeşti şi biscuiţi să ronţăi ca să’ţi revii. Te întreabă în continuare dacă te simţi bine, cu acelaşi zâmbet larg şi politicos, iar când pleci ţi se mulţumeşte încă o dată pentru gestul pe care l’ai făcut. Apoi, în următoarele 10 zile, ţi se trimite un card de donator şi te anunţă dacă detectează viruşi sau infecţii în sânge. Faptul că nu ai parte de nici o altă remuneraţie financiară, cu excepţia ronţăielilor de la sfârşit, arată că oamenii care vin să doneze o fac pentru gestul în sine, pentru că vor să ajute, şi nu pentru 7 bonuri de masă, cum e la noi. De aceea şi oamenii care donează sunt altfel aici, am văzut mulţi tineri şi persoane îmbrăcate la costum care veniseră să doneze direct de la serviciu. Eu una, când fac o faptă bună, singura răsplată pe care vreau să o primesc este să fiu tratată ca un om care a făcut o faptă bună. Să mă bucur de dramul acela de respect pe care zic eu că îl merit. Spun asta pentru că atunci când am fost să donez acasă, în ţara mea aşadar, doctorii de acolo au ţipat la mine că îi fac să irosească echipamentul medical când nici măcar nu sunt în stare să donez până la capăt. După care mai eşti privit şi ca un “vânător” de bonuri de masă, pentru că asta e mentalitatea românească, mie ce’mi iese dacă fac ceva? Ei bine, chiar există pe lumea asta câteva lucruri de care să te bucuri fără să primeşti mai mult decât un zâmbet în schimb.