Aici, cu gândul încă acolo

Am visat că sunt în Lisabona şi m’am trezit aproape plângând când mi’am dat seama că nu a fost decât un vis. Mi’e dor de Lisabona ca de o bucată din mine pierdută pe vecie. Un dor pe care nimic n’a reuşit să’l vindece până în clipa asta, deşi de aproape un an şi jumătate de când m’am întors de acolo nu am făcut decât să o caut. Am căutat Lisabona la Barcelona, la Milano, chiar şi prin România, apoi am plecat în Anglia să fiu pe acelaşi meridian 0 cu oraşul pe care încă îl visez.

M’am minţit spunându’mi că Lisabona a rămas în urma mea şi că o pot lua de la capăt oriunde altundeva. Când am venit în Anglia, printre puţinele kilograme pe care am putut să le iau cu mine, am reuşit să strecor, ca prin minune, permisul de transport lisabonez (valabil 5 ani), permisul la biblioteca facultăţii şi harta de metrou din Lisabona. M’am minţit şi încă mă mai mint, cu bună ştiinţă. Anglia e verde şi frumoasă, Londra e superbă, dar nu e Lisabona. Căci Lisabona e acolo, iar eu sunt aici, şi oricât de bine mi’ar fi oriunde m’aş afla, aici nu va fi niciodată acolo.

Dar nu pot să mă întorc. Ar fi sfâşietor să văd că locurile care mi’au fost altădată atât de dragi şi unde am petrecut atâtea momente sunt acum pustii pentru mine. Căci toţi oamenii care au fost Lisabona mea s’au împrăştiat prin toate colţurile lumii. Mi’e de ajuns că mă întreb în fiecare zi dacă Anglia chiar e the one, locul unde chiar vreau să’mi petrec următorii câţiva ani, căci trebuie să mă opresc undeva. Acum trebuie şi să mă lupt cu gândul că nimic pe lumea asta nu va fi Lisabona…

Advertisements

Locul unde se nasc poveştile

Nu ştiu când şi prin ce minune mi’a răsărit mie acest gând între creierul cel mai drept şi cel mai stâng, însă nu aveam nici un dubiu că sigur mor dacă nu’l văd împlinit, cum spuneam şi aici. Nu ştiu dacă are a face cu multitudinea de castele (mai mult sau mai puţin bântuite), cu monştrii (mai mult sau mai puţin închipuiţi), cu câmpurile întinse şi crestele abrubte, cu aburii de whisky în sunet de cimpoi, cu scaieţii, kilturile ori tartanul, cu locurile cu nume impronunţabile pline de legende nesfârşite… Dar parcă de secole întregi visez să ajung în Scoţia.

Există într’adevăr lucruri pe care banii nu le pot cumpăra, dar de restul se ocupă Visa, aşa că luna viitoare o să merg in Scoţia, 3 zile în Edinburgh şi una în Glasgow, chiar pe timp de festival (căci pe Nessie am s’o evit de această dată)! Asta bineînţeles dacă n’o să mor de bucurie până atunci! 😀

Înţelepciune într’un plic de zahăr

În Portugalia există o adevărată cultură a cafelei. În orice loc te’ai afla, fie el unul din marile oraşe portugheze sau un sătuc uitat de lume pe marginea unui drum, sigur vei găsi o cafenea cu 2-3 măsuţe înguste unde să poţi savura o cafea în toată regula, cu nelipsita prăjiturică alături, pentru cei mai gurmanzi dintre noi. Toţi portughezii beau cafea, de câteva ori pe zi, şi niciodată pe fugă de la vreun automat la colţ de stradă (la ei până şi McDonald’s serveştea cafeaua în ceşcuţă şi nu în pahar de plastic cum e prin restul lumii). Le place să o guste şi să o simtă, şi asta nu doar din nevoia de cafeină, ci din plăcerea de a lua o mică pauză de la tot ce înseamnă rutină, oboseală ori agitaţie (nu că ar avea ei parte de prea multă la viaţa lor). O prepară în neînchipuit de multe feluri, cu o picătură de lapte, cu două picături, cu 3 picături sau chiar cu jumătate de ceaşcă de lapte. E lesne de înţeles că toate poartă nume cât se poate de diferite şi meniul este imposibil de descifrat pentru un necunoscător. În plus, numele aceluiaşi tip de cafea diferă şi în funcţie de regiunea în care te afli, un simplu expresso se cheamă bica în Lisabona, dar în Porto devine cimbalinho, iar în restul ţării e pur şi simplu café. Sasha a descoperit un ghid întreg de servire a cafelei pe care îl recomand în special celor care vor să viziteze Portugalia, dar şi celor cărora le’am trezit curiozitatea. Îmi amintesc că în anul întâi de facultate, la unul din cursurile de portugheză la care am studiat vocabularul culinar, când am ajuns la cuvântul café am fost toţi uimiţi să descoperim o listă întreagă de termeni care la noi se limitează la banalul cafea.

Când eram în Portugalia, nu exista zi să nu mergem într’o cafenea, fie ea şi în campusul universităţii, unde mie îmi plăcea să comand un galão (trei sferturi lapte si câteva picaturi de cafea, servită într’un pahar înalt cu tortiţă), pe care să îl savurez musai alături de o prăjitură. Asta am învăţat eu de la portughezi, să nu laşi să treacă nici o zi fără să te bucuri măcar timp de câteva minute făcând ceva ce’ţi place.

Şi ce îmi mai plăcea mie atunci când beam cafeaua era să adun o mână întreagă de pliculeţe de zahăr şi să mă joc cu ele. Şi asta pentru că cea mai comună marcă pe care o găseai în mai toate cafenelele era Nicola Cafés, un brand al cărui nume provine de la un emblematic local lisabonez unde pe la 1800 îşi petreceau timpul toţi scriitorii şi oamenii politici portughezi. Acum sunt principalii producatori de cafea din Portugalia, dar au şi o sumedenie de sortimente şi alte bunătăţuri, printre care se numără şi pliculeţele de zahăr despre care aminteam. Şi ce e absolut deosebit la ele este faptul că fiecare dintre ele avea imprimat un mesaj care pur şi simplu îţi înveselea ziua. Um dia danço contigo no meio da rua (într’o zi o să dansez cu tine în mijlocul străzii). Um dia beijo-te a meio de uma frase (într’o zi o să te sărut în mijlocul frazei). Um dia largamos tudo e fugimos juntos (într’o zi aruncăm tot şi fugim în lume). Um dia ponho a mochila às costas e vou conhecer o mundo (într’o zi îmi iau rucsacul în spinare si plec să văd lumea). Um dia digo-te o teu lugar é comigo (într’o zi o să’ţi spun că locul tău e alături de mine). Um dia quebro a rotina (într’o zi o să ies din rutină). Iar după fiecare dintre aceste fraze urmau cuvintele pe care fiecare dintre noi ne doream să le citim: Hoje é o dia (astăzi este ziua).

Într’o zi o să fac din tine omul cel mai fericit din lume (photo source)

Într’o zi o să înceteze să mai fie doar o zi şi o să devină ziua noastră (photo source)

Într’o zi o să străbat 300 km ca să fiu cu tine (photo source)

Odă lentilei de contact

Din ciclul Poezie contemporană

De ce nu vrei să te lipeşti,

Lentilă naşpa care eşti,

Şi ochii iar mi’i înroşeşti

Si lacrimi multe’mi năpădeşti?

De ce te strângi în palma mea,

Lentilă umedă şi rea,

Când de cornee fugi degrabă

De parc’ai avea vreo altă treabă!

Cu barca. Pe valuri

Nici nu ştiu de când n’am mai aşternut vreun cuvânt pe hârtie sau pe blog.

Trec printr’o perioadă stranie. Simt că am ajuns într’unul din acele momente din viaţa unui om în care trebuie să te opreşti, să inspiri, apoi să expiri, să te uiţi în jur, să închizi ochii, apoi să’i deschizi, şi de data asta nu doar să te uiţi, dar să şi vezi. O fi murit el Saramago, dar eu încă trăiesc, aşa că obişnuiţi’vă cu metaforele :D.

Ceea ce am văzut eu în acest moment de care povesteam a fost ceva care m’a speriat. Pentru că m’am văzut pe mine şi mi’am dat seama că eu nu mai sunt… eu. Sunt un om care face lucruri pe care nu s’ar fi gandit vreodată să le facă. Lucruri pe care poate cândva şi’ar fi dorit să le facă, dar le’a amânat mereu pentru “altădată”. Lucruri care se aflau pe lista “Ce n’aş da să…”, “Doamne fereşte să…” ori “Asta chiar nu mi’a dat prin cap până acum”.

Iar acum sunt la răscruce de vânturi. E un crivăţ care’mi bate din spate şi mă face să mă uit cu jind la ce’am lăsat în urma mea, deşi miopia mă împiedică să văd clar la o aşa distanţă. Apoi e o briză care’mi tot suflă în ureche planurile de’un an de zile şi gândurile cu care am venit în Anglia. Iar în faţa mea e un adevărat muson care nu face decât să spulbere toate castelurile de nisip pe care le’am clădit firicel cu firicel şi să’mi arate că plaja e prea întinsă să te mulţumeşti mereu cu acelaşi vechi castel de nisip, iar valurile prea puternice să te dai cu barca atunci când te poţi bucura de un surfing în toată regula. Iar acum nu pot decât să mă întreb: cum să te trezeşti într’o dimineaţă surfer când ai vâslit toată viaţa?!