Aud marea

Atunci când îţi apropii urechea de o scoică încolăcită, mintea îţi este năpădită de sunetul valurilor care se lovesc de mal, aducând cu ele munţi de alge şi sute de alte scoici care închid în ele zgomotul care le’a purtat până departe. Nimic nu te face să te simţi mai aproape de mare decât şoaptele acelei scoici şi parcă nici nu te’ai mai îndura s’o laşi din mână. Nu’ţi doreşti decât s’o ţii lipită de ureche, să închizi ochii şi să te trezeşti pe plajă.

De câteva zile, în urechea dreaptă nu mai aud decât marea.

Asta e o altă formă de a spune că am făcut, cel mai probabil, otită. Sunt o romantică.

Glasgow

Sinceră să fiu, nici nu’mi amintesc prea bine cum de am hotărât să merg la Glasgow. Ştiu doar că visam de mult să văd Edinburgh şi m’am gândit că n’ar fi deloc rău să vizitez şi un alt oraş scoţian, marele rival al capitalei aflate la loc de cinste pe lista celor mai frumoase metropole din lume. Ştiam despre Glasgow că este opusul lui Edinburgh: modern şi industrial, faţă de boem şi medieval, paradis al shopping-ului mai degrabă decât al istoriei şi culturii.

Însă ce am descoperit la Glasgow mi’a arătat, încă o dată, că aşteptările nu fac decât să te înşele. Este într’adevăr un oraş cenuşiu, industrial, cu clădiri ponosite şi aparent abandonate, aşezate contrastant în faţa unor mall-uri imense şi moderne, adevărate masive de sticlă şi oţel. Un oraş pe care, după anii trăiţi în Bucureşti, nu’l pot numi decât firesc.

Dar în Glasgow am descoperit, totodată, una dintre cele mai impresionante atmosfere peste care am în locurile vizitate până acum. Spre deosebire de Edinburgh, Glasgow e plin de scoţieni şi nu de turişti. Iar scoţienii sunt nişte oameni incredibili, deşi recunosc că după şase luni petrecute alături de englezi contrastul să mi se pară mai radical. Scoţienii sunt prietenoşi, joviali, amabili. Chiar şi din felul în care vorbesc, apăsat şi fără atenţia pretenţioasă pe care o acordă englezii fiecărui cuvinţel, îţi dai seama că sunt nişte persoane directe şi sincere, fără aerul de superioritate pe care englezii îl emană chir şi în aburii ceaiului pe care îl sorb la ore fixe. Scoţienii îţi zâmbesc pentru că sunt veseli, englezii pentru că sunt politicoşi.

Poate şi pentru că era o frumoasă zi de sâmbătă când am fost acolo, străzile din centru erau pline de oameni, majoritatea localnici care se plimbau agale printre magazine, cafenele, pub-uri şi bodegi de fish and chips. Pe la colţuri se mai auzeau cimpoaie, la care cântau nişte tineri tare drăguţi şi îmbrăcaţi în nelipsitele kilt-uri. Din când în când, lumea se strângea în jurul vreunei trupe de muzicanţi care se agitau bătând la tobe şi scuturând din plete. La câţiva paşi distanţă se mai aduna încă o puzderie de oameni care aplaudau frenetic un grup de puştani care nu făceau decât să se rostogolească pe trotuar în nişte banale figuri de breakdance.

Glasgow e departe de a fi un oraş frumos, dar e plin de oameni frumoşi care îi dau un farmec aparte. Ceea ce înseamnă că, până la urmă, omul face locul. Şi îl face bine.

Edinburgh

“This is a city of shifting light, of changing skies, of sudden vistas. A city so beautiful, it breakes the heart again and again” (Alexander McCall Smith). Aşa scria pe un zid în Edinburgh, Unesco City of Literature. Nimeni n’ar fi putut spune mai bine ce înseamnă de fapt acest oraş, unul dintre cele mai frumoase din lume.

Imaginaţi’vă un oraş în mijlocul căruia răsare un castel medieval în vârful unui deal abrubt, înconjurat de mai multe rânduri de ziduri groase de apărare. Apoi gândiţi’vă la un oraş prin care trece o apă limpede, pe ale cărei maluri să te poţi strecura pe o singură potecă, ocolind droaie de copaci cu crengi lungi şi căsuţe ca rupte din poveşti, cu păsări cântând şi veveriţe care te privesc curioase de la doar câţiva centimetri distanţă. Mai gândiţi’vă şi la un oraş care se întinde împrejurul unor dealuri verzi şi stâncoase unde să te poţi căţăra mai ceva decât în Munţii Retezat. Şi, dacă imaginaţia încă nu v’a părăsit, vă rog acum să aveţi în minte şi un oraş pe ale cărei străzi să auzi sunete de cimpoaie, tobe africane, trompete, vioare, toate acestea în mijlocul unei mulţimi colorate de oameni care cântă, dansează, râd în hohote, sar într’un picior şi joacă piese de teatru.

Dacă puneţi toate astea la un loc, ceea ce rezultă nu poate fi decât Edinburgh, în mijlocul festivalului care l’a făcut celebru de mai bine de 60 ani. Iar când spun festival, mă refer la o lună întreagă de august (şi început de septembrie), în care au loc minim 2000 evenimente zilnic şi la orice oră, fie ele concerte, recitaluri, piese de teatru, comedie, expoziţii şi tot ce are legătură cu artele. Mărturisesc că nu am ales din întâmplare această perioadă, dar a fost total spectaculos să mă trezesc în mijlocul a Edinburgh International Festival, Edinburgh Festival Fringe, Edinburgh International Book Festival şi Military Tattoo, toate în acelaşi timp.

În cele trei zile petrecute în Edinburgh, am explorat cam tot ce îmi propusesem iniţial să văd şi mult mai multe locuri pe deasupra. Am mers mai mult ca niciodată, până în momentele în care simţeam că picioarele’mi refuză efectiv să se mai târască. Am avut parte de o vreme incredibilă, nu cred să fi plouat mai mult de jumătate de oră adunat în tot acest timp, total atipic pentru vremea scoţiană. Ca şi în Anglia, în decurs de 15 minute poate să plouă de 3 ori şi să iasă soarele de 5, ceea ce s’a şi întâmplat, dar fără să ne întrerupă prea tare plimbările.