Jeffrey Eugenides – Middlesex

Mi’am început anul citind romane de duzină, bestseller-uri şi Twilight (care e un soi de hibrid intre cele două). Apoi am continuat cu cărţi de nutriţie şi analiză socială, din care am aflat multe, dar am simţit puţine. Aşa că mi’am propus ca aceste ultime luni rămase din 2010 să le petrec răsfoind capodopere şi romane pe care aveam de mult în plan să le citesc.

Despre Middlesex a lui Jeffrey Eugenides aflasem în treacăt acum mult timp de la Liviu, aşa că nu am ezitat nici o secundă când am găsit’o vara asta într’o librărie din Oxford la 2 lire. Şi mi’a plăcut atât de mult încât abia m’am mai îndurat s’o las din mână până am reuşit să o termin. Este, în primul rând, povestea fascinantă a unui hermafrodit care se naşte de două oru: mai întâi ca fată, iar apoi ca băiat, 14 ani mai târziu. La fel de fascinantă este şi istoria călătoriei peste ocean şi a emigrării în America a familiei de greci, precum şi a drumului străbătut de cromozomul care avea să genereze mai târziu sindromul 5-alpha-reductase deficiency, vinovat de sexul imprecis al personajului. Eugenides are un stil de a scrie fenomenal, alert şi plin de umor, care nu lasă loc nici măcar unei secunde de plictiseală.

Datorită lui Middlesex am aflat mai multe despre deosebirea dintre sex şi gen: cu unul te naşti, pe celălalt îl dobândeşti. Se pare că genul îl dobândim destul de devreme în viaţă, în jurul vârstei de doi ani, şi e un soi de limbă nativă, nu există dinainte să ne naştem, însă ne este imprimat în minte în timpul copilăriei şi nu mai dispare niciodată: “Children learn to speak Male of Female the way they learn to speak English or French.”

Iar cea mai importantă lecţie este că “Biology gives you a brain. Life turns it into a mind.”

Pericolul din trafic

În Micul Regat al Marii Britanii există o regulă de toţi ştiută care spune că, odată ce ţi’ai luat carnetul, al tău rămâne pe viaţă, până la moarte (şi dincolo de ea). Chiar daca moartea e la 75-80 ani distanţă de ziua în care ai devenit tu şofer. Chiar dacă fericitul eveniment s’a petrecut în secolul XIX, odată cu Revoluţia Industrială. Chiar dacă ne invadează extratereştrii în farfurii zburătoare, tu babă de orice vârstă, formă şi culoare ai tot dreptul din lume să’ţi târăşti autovehiculul pe străzile patriei.

Ce par să ignore cu desăvârşire englezii, în respectul lor puţin prea absurd pentru tot ce înseamnă vârsta a 3-a, e că oamenii ăştia sunt un adevărat pericol în trafic. Ai mai multe şanse de a scăpa neaccidentat dacă îţi răsare din senin un pinguin în faţa maşinii decât dacă te afli în spatele unei babe la volan! În primul rând, pentru babe nu există stânga, aşa cum nu există nici dreapta, motiv pentru care semnalizarea este inutilă. Pentru ele înainte este singura direcţie de urmat, chiar şi când se întâmplă să vireze brusc la dreapta sau, respectiv, la stânga, iar tu frânezi ca prostul de mai să ieşi cu capul prin parbriz. În al doilea rând, babele sunt imprevizibile: nu ştii niciodată dacă şi’au consumat doza aferentă de cofeină şi te poţi trezi cu câte o venerabilă doamnă aţipind brusc în mijlocul intersecţiei. De asemenea, multe dintre ele arată de parcă zici că au fost îmbălsămate la volan şi aşteaptă resemnate ziua de apoi, care pentru ele poate fi şi în secunda următoare. Şi cum sunt toate conştiente că sfârşitul le e aproape şi s’ar putea să nu mai prindă următorul episod din East Enders, la ce bun să mai piardă timpul semnalizând sau acordând prioritate sau oprind, pur şi simplu, la semafor?!

Nu, nu e vina cetăţenilor de vârsta a 3-a că era să aterizez ieri pe parbrizul unei babe, cu tot cu bicicletă, doar pentru că a apărut de nicăieri şi de niciunde, fără a se asigura măcar că Sfântul Duh veghează asupra ei. Vina este a englezilor în toată firea (şi nu în toată mintea pesemne) care permit ca (auto)străzile să le fie populate de o armată de zombies semi-paralizaţi, aproape nevăzători şi suferinzi de Alzeimer (dar cu buzele roşii şi părul făcut permanent).

Mergi mai departe

Se fores, vai mais longe.
Se fizeres, faz diferente.
Se cantares, canta alto.
Se rires, ri até chorar.
Se sonhares, sonha mais alto.
Se arriscares, arrisca tudo.
Se pensares, pensa por ti.
Se voltares, volta mais tarde.
Se saires, sai da rotina.
Se mudares, muda muito.
Se venceres, vence o medo.

De mergi, mergi mai departe.
De faci, fă diferit.
De cânţi, cântă înalt.
De râzi, râzi până plângi.
De visezi, visează mai departe.
De rişti, riscă totul.
De gândeşti, gândeşte pentru tine.
De te întorci, întoarce-te mai târziu.
De ieşi, ieşi din rutină.
De schimbi, schimbă mult.
De învingi, învinge teama.

Nu ştiu cine a scris toate aceste cuvinte, dar eu le’am citit pe un perete în Lisabona. Şi mi s’au părut perfecte pentru ziua de azi. Pentru că azi se fac 2 ani de când am aterizat la Lisabona. Bucuraţi’vă de ele!

Povestea unei naţii care mănâncă pizza la micul-dejun

Căci despre asta se vorbeşte în Food Revolution, ultiml reality show al lui Jamie Oliver. Nu am văzut decât un prim episod, dar mi’a fost de ajuns să mă aşez bucuroasă pe podea pentru o sesiune dureroasă de abdomene. În naivitatea’i caracteristică, Jamie străbate oceanul cu scopul precis de a’i învăţa pe americani cum să mănânce sănătos, ceea ce reuşeşte să le insufle englezilor (unora dintre ei, evident) de câţiva ani încoace. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s’a spus Huntington, West Virginia, oraşul cu cea mai mare rată de obezitate şi cea mai mare incidenţă a diabetului şi a bolilor cardiovasculare din SUA. Aşadar, cea mai obeză comunitate din cea mai obeză naţiune. Din lume!

Eu m’am speriat. Nu mi’a venit să cred ochilor când am văzut copii care primesc la cantina de la şcoală pizza la micul dejun şi chicken nuggets la prânz, toate semipreparate, alături de nelipsitul pahar de lapte ultraprocesat şi plin de coloranţi dintre care mai atrăgători. Iar cina în familie nu face decât să păstreze aceeaşi reţetă a semipreparatelor, ieftine şi rapide, rezultatele fiind evident tragice. Copiii americani nu ştiu să distingă o roşie de un morcov şi consumă cartofii prăjiţi drept una dintre cele 5 porţii zilnice de legume şi fructe recomandate de autorităţi.

Am mai văzut şi o familie care se vroia a fi tipic americană. Mama obeză, tatăl obez şi cei trei copii (cum altfel decat obezi?). Care aveau frigiderul plin ochi cu pungi şi cutii de chicken nuggets, fish fingers, cartofi congelaţi gata de prăjit, plăcinte şi gogoşi pe care le consumau cam la orice masă, scăldate bine într’o baie de ulei cum numai angajaţii de la McDonald’s au măiestria să facă.

Nu înţeleg ce fel de mecanisme funcţionează invers în creierul meu, dar eu ador emisiunile cu graşi. M’aş uita non stop la Biggest Loser US, Biggest Loser UK sau chiar şi Biggest Loser Australia. Creează un soi de reacţie în lanţ în mintea mea, care îmi dă puterea de a mă trezi dimineaţa devreme doar să mă pot bucura de o oră în plus de aerobic la sală. Şi de a’mi savura mai mult decât încântată iaurtul cu două linguri de tărâţe de ovăz şi salata de spanac. Da, sunt fericită când stomacu’mi sună a gol şi muşchii mă dor de fiecare dată când inspir, căci ştiu că aşa sunt cu un pas mai departe de a fi unul dintre graşi. De’asta îmi plac mie graşii*!

*supraponderalii/obezii (ca să nu mă acuzaţi că sunt discriminatorie şi politically incorrect)

Colectează Selectiv

Mă laud de ceva timp că trăiesc în Anglia şi asta nu’mi ocupă decât jumătate de timp, aşa că îmi permit din plin să duc o viaţă eco-friendly. Ceea ce înseamnă că merg aproape zilnic pe bicicletă şi ajung să străbat şi câte 50-60 km pe săptămână (lucru de care sunt foarte mândră în sinea mea şi în gluteus maximus). Mănânc verde şi în general colorat şi cât mai proaspăt, cu ocazionalele excese de salată, avocado şi nuci. Plimb căţelul, salvez porumbei de la moarte, pozez veveriţe. Şi reciclez tot ce înseamnă plastic, metal, hârtie şi sticlă, toate aliniate frumos în cutiile speciale puse la dispoziţie de primăria oraşului în care stau, cutii pe care domnii de la salubrizare le golesc două vineri pe lună, asta e regula. Câteodată, abia aştept să mai termin câte un recipient de cremă de corp ca să’l văd apoi frumos aliniat alături de celelalte “surate” care aşteaptă liniştite să ia calea reciclării.

Mi’ar fi plăcut să fac toate astea şi în România, dar nu am avut niciodată parte de resursele necesare. Containere pentru reciclare nu am văzut decât ocazional şi nicidecum aproape de casă, aşa că tot gunoiul meu se ducea grămadă pe aceeaşi ghenă, cu eterna părere de rău pentru toţii copacii tăiaţi ca să ne bucurăm noi de un Elle sau Cosmopolitan…

La Tomata am citit despre campania Colectează Selectiv şi recunosc că am aflat pe site-ul lor multe lucruri pe care nu le ştiam despre reciclat. Ştiam că recipientele trebuie să fie curate şi presate atunci când le depozitezi, dar habar n’aveam că obiectele din ceramică şi porţelan sau tacâmurile nu se reciclează… Sau că din 10 PET-uri reciclate se poate fabrica un tricou (oare câte astfel de PET-uri zac acum la mine în şifonier?).

Aşa că vă urez spor la colectat! Selectiv, cum altfel? Ai mii de motive să faci asta.

Plastic is fantastic (atunci când e reciclat)

Locul meu preferat din România

De la Tomata am primit o leapşă care îmi cere să vorbesc despre locul meu preferat din România. Ei bine, leapşa asta mi’a plăcut din prima clipă, din mai multe motive. În primul rând, îmi place să’mi amintesc cu orice ocazie de lucrurile frumoase pe care le’am văzut în viaţa asta. Apoi, nu strică niciodată să ne dăm seama că România poate fi la fel de frumoasă şi fascinantă ca multe destinaţii de vis din jurul lumii şi că avem în continuare multe de descoperit chiar la noi acasă. Iar în al treilea rând, o astfel de leapsă nu poate fi decât o sursă de inspiraţie pentru fiecare dintre noi, să pornim în căutarea unor locuri pe care poate că nu am avut curiozitatea să le explorăm până să citim cât de mult le’au plăcut altora.

Există multe locuri din România pe care le îndrăgesc şi m’ar plăcea să le revăd de nenumărate ori. O să încep mai întâi cu Bucureştiul, care e plin de comori mai mult sau mai puţin ascunse, preferatele mele fiind Grădina Icoanei cu toate străduţele idilice din jurul ei, Lipscani şi Calea Victoriei de la un capăt la altul, plus Parcul Tineretului (în special la ceas de seară).

Apoi, pe lista mea tronează de mulţi ani de zile Sinaia şi Castelul Peleş, pe care le’am văzut de nenumărate ori, dar niciodată nu mi s’au părut la fel. Braşov şi Sibiu rămân în topul oraşelor mele preferate din România, pentru aerul lor medieval şi atât de occidental, pentru oamenii frumoşi şi clădirile vechi. Timişoara este un alt oraş care mi’a fost drag de cum l’am vizitat şi recunosc că gândul meu zboară de multe ori la frumoasa Piaţă a Unirii, un loc cu un aer absolut aparte.

Castelul Peleş

Podul Minciunilor din Sibiu

Fragment din Piaţa Unirii din Timişoara

Iar acum aş vrea să se bucure de leapşa asta şi Liana, Luiza, Simona, Richie şi Ambasadoarea.

O zi în care…

Se vede treaba că mi’e absolut imposibil să mă abţin de la filozofări de colţ de stradă şi vorbe de duh la metru. Căci de fiecare dată când îmi propun să scriu ceva, orice şi oricum, singurele gânduri care’mi umplu mintea sunt o sumedenie de tentative (mai mult sau mai puţin reuşite) de a descoperi sensul vieţii. Motiv pentru care v’am făcut să citiţi despre cafea, pliculeţe de zahăr, valuri şi surfing, cărţi de bucate, fără prea mare legătură între ele şi totuşi pline de înţelesuri comune.

Concluzia la care ajung, inevitabil, în urma oricărei astfel de sesiuni de brainstorming între creierul mic şi creierul mare, plus trunchiul cerebral şi coloana vertebrală, este lucrul pe care mi’l spunea mama încă de pe vremea când eram în clasa întâi şi’mi petreceam după’amiezile uitându’mă la Cartoon Network, cu ghiozdanul aruncat într’un colţişor, fără să’mi manifest vreo intenţie oricât de mică de a’i părăsi pe Wacky Racers pentru Abecedar. “O zi în care n’ai făcut nimic e’o zi pierdută”, sunt vorbele care’mi răsună mereu în minte, însoţite de privirea dojenitoare a mamei. Chiar şi acum, după ani şi ani, atunci când pun capul pe pernă la sfârşit de zi, nu pot să nu mă întreb preţ de măcar câteva secunde: oare ziua ce tocmai a trecut a fost una pierdută pe veci sau, dimpotrivă, câştigată?

A durat mulţi ani să’mi dau seama care este înţelesul acestei cugetări, dar acum cred că am descoperit sensul nimicului ameninţător din vorbele mamei. Singurele zile în care poţi spune că nu ai făcut nimic sunt acelea în care nu ai dedicat nici măcar un minut unui lucru care să te facă fericit. Să te aşezi pe o bancă şi să te uiţi la trecători, să bei o cafea în grădină, să alergi căţelul prin parc, să zâmbeşti unui necunoscut, să spui mulţumesc, să citeşti o carte bună, să faci o poză frumoasă, să porneşti călare pe bicicletă… Toate acestea, oricât de mărunte ar părea, sunt departe de a fi nimicuri. Sunt frânturi de fericire fără de care ziua nu ar mai fi zi şi viaţa nu ar mai fi viaţă.

Eu mi’am propus să pornesc în căutarea fericirii, pe urmele bătătorite ale lui Don Quijote şi ale altor milioane de visători anonimi.

Tu ce ai făcut azi?

Memorii de colecţionar

Am mai menţionat şi cu alte ocazii că’mi place de mor să colecţionez vederi. Le adun de peste tot pe unde mă duc, căci prima mea grijă atunci când ajung într’un loc nou este să cotrobăi prin magazinele de suveniruri după cele mai spectaculoase vederi. Primele vederi din colecţie le’am cumpărat de la Sintra, un loc pe care l’am îndrăgit încă din primele secunde. Apoi au urmat multe altele din toate locurile portugheze prin care am călcat. Recordul de vederi achiziţionate l’am bătut la Barcelona, de unde am plecat cu nici mai mult, nici mai puţin de 13 fotografii felurite, în toate formele şi culorile, căci atunci când posibilităţile sunt prea variate cu greu te poţi decide asupra unui număr limitat. Din ţară am unele fantastice de la Sibiu, care numai a România nu arată, plus una cu pasajul Villacrosse din Bucureşti, unul din locurile mele de suflet. La milano erau kitschoase, aşa că m’am mulţumit doar cu două care arată mai artistic, iar cele din Anglia şi Scoţia întregesc frumos colecţia mea de suflet.

Mărturisesc că am strâns un frumos tenculeţ  pe care îl răsfoiesc din când în când, mai ales în momentele de melancolie în care vreau musai să’mi amintesc ce om norocos sunt, atât pentru locurile pe care le’am vizitat, cât şi pentru oamenii pe care ‘i cunosc. Căci am primit vederi din multe colţuri ale lumii – Maroc, Ljubljana, Mexic, Lyon, Paris, Stockholm, din Utrecht de la Mihai, din Tenerife de la Ambasadoarea. Iar Liana s’a gândit să’mi sature pe veci pofta de vederi cu un braţ întreg de poze londoneze până ca eu să fi ajuns acolo pentru prima dată (ţin să menţionez că încă mai folosesc harta cu Central London pe care mi’ai trimis’o atunci, m’am ataşat maxim de ea).

Acum am ajuns la numărul imprecis de 69 vederi. Aşa că vă anunţ pe toţi cei aflaţi prin diversele colţuri ale lumii (şi România este un colţ!) să vă faceţi datoria umană de a’mi trimite mici atenţii poştale cu care să’mi întregesc colecţia şi pentru care să vă mulţumesc mult timp de acum încolo! Iar către timişoreni mă simt nevoită să lansez un apel umanitar: fraţilor, trimiteţi’mi şi mie o vedere cu urbea voastră, căci tare mi’a plăcut, însă eu n’am găsit nici una cu Mica Viena, deşi mi’am dat toată silinţa!

Dacă tot e curăţenia de toamnă…

Octavian face un lucru pe care eu nu m’aş îndura să’l fac nici într’o mie de ani – curăţenie printre cărţi. Eu am prostul obicei de a strânge cărţile ca hârciogul, le aşez frumos pe rafturi şi fie nu apuc în veci să le mai citesc, pentru că îmi iau mereu altele şi altele, fie pe cele pe care le’am citit nu mă lasă inima să le dau mai departe pentru că, cine ştie, poate că într’o zi o să mă trezesc cu gândul expre de a le reciti (deşi în sinea mea sunt perfect conţtientă că existenţa umană nu’mi va permite să fac toate astea). Ei bine, dintre toate cărţile superbe din lista lui Octavian, aş vrea să’mi exprim interesul pentru Ensaio sobre a cegueira al lui Jose Saramago, lucru destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte. Motivul este simplu: deşi l’am citit în română, mi’am promis că într’o bună zi o să’l citesc şi în portugheză. Din nefericire, romanul ăsta chiar nu am apucat să mi’l cumpăr din Portugalia, deşi devine din ce in ce mai evident că va trebui să mă întorc la Lisabona, măcar pentru a’mi completa colecţia de Saramago :D.

Dolly

Dat fiind că suntem în continuare la capitolul “Din lumea celor care nu cuvântă”, pe care cu greu mă îndur să’l părăsesc, vroiam să menţionez încă un nume legendar, cu mult mai cunoscut decât cel al legendei urbane Bobby. Este vorba de Dolly, Dolly the sheep, primul animal clonat. Ei bine, câţi dintre voi se pot lăuda că au văzut’o pe Dolly împăiată şi privindu’te rece din mijlocul unei cutii de sticlă intens luminată şi rotindu’se în direcţia ceasornicului , pentru a putea fi analizată din toate unghiurile fără ca vizitatorul să depună vreun alt efort decât cel de a’şi încorda muşchiul ocular. Uitasem că Dolly a fost de fapt clonată de scoţieni, de aceea se şi află la loc de cinste în Edinburgh, la National Museum of Scotland. Mie una jur că mi s’a rupt sufletul să o văd pe biata Dolly transformată din miracol al ştiinţei în exponat de muzeu, dar nu pot nega că reprezintă totuşi un moment în istoria omenirii de care ne vom aminti tot mai mult de acum încolo.