Coelho zice că…

Acum câteva zile am avut o revelaţie care mi’a schimbat, pur şi simplu, viaţa! Am realizat că de atâtea luni de când patinez pe Twitter încă nu începusem să’l urmăresc pe Paulo Coelho, marele filozof şi scriitor de best-seller’uri de nivel internaţional. Am citit cândva Alchimistul şi aşa de tare m’a mişcat încât nu mi’am mai dorit vreodată să citesc vren alt roman de’al lui! Dar, graţie lui Twitter, acum pot lectura câte un roman de’al lui Coleho în fiecare zi!

Aşadar, Coelho ne împărtăşeşte câteva din judecăţile sale de mare valoare şi, în special, originale (în propria’mi traducere liberă):

Locul tău în lume este acela unde te poţi întâlni pe tine însuţi.

Nu suntem singuri în întuneric, drumul nostru se va desfăşura pe măsură ce înaintăm.

Pentru a ajunge unde îmi doresc, trebuie să mă iubesc pentru ce sunt.

Trebuie să devii propriul vis.

Înveţi atunci când pierzi, dar înveţi mai mult atunci când câştigi.

Înainte ca un nou capitol să înceapă, cel vechi trebuie să se încheie.

Nu’ţi pune visele în mâinile celor care vor să le distrugă.

Viaţa este scurtă. Nu ai timp să laşi lucruri importante nespuse.

Alătură’te celor care n’au spus niciodată: “S’a terminat. Trebuie să mă opresc aici.”

Sinceră să fiu, nu am neapărat ceva împotriva lui Coelho, dacă o lume întreagă îl citeşte de atâta amar de ani înseamnă că au descoperit ceva în romanele lui. Însă mie îmi creează impresia că e genul de om care citeşte multe cărţi şi are un carneţel plin cu citate din fiecare scriitor întâlnit, citate pe care le inserează subtil în propriile opere, lăsând impresia că îi aparţin în totalitate. Sper doar că asta nu e tot ce vede o lume întreagă în scriitura lui…

Advertisements

Cu gândul la Moş Crăciun

Cele mai frumoase amintiri legate de Sărbătorile de iarnă ale copilăriei mele sunt legate, negreşit, de Moş Crăciun. Împreună cu toţi copiii de la grădiniţă, eram entuziasmaţi să’l primim pe Moşul încă o dată la serbare şi ţopăiam ca titirezii de nerăbdare cu săptămâni întregi înainte. Când eşti copil, ce mai contează că sub barba de vată şi căciula trasă bine peste ochi se află de fapt nenea electricianul sau vreun tătic mai binevoitor, dispus să’şi rupă câteva ore din programul încărcat pentru a’şi vedea odraslele emoţionate în braţele Moşului. Iar acasă, aşteptarea din Ajun, când nerăbdarea îţi fura tot somnul şi te făcea să’ţi petreci întreaga noapte cu urechile ciulite pentru a nu’l rata cumva pe Moş strecurându’se pe fereastră, era de fiecare dată mai palpitantă decât cadourile în sine. Aproape că nici nu mai conta ce jucării sau dulciuri găseai sub brad, atâta timp cât ştiai că au fost strecurate acolo cu drag de către un bătrânel voios, care face ocolul pământului an de an în sania lui fermecată.

Chiar cred că Sărbătorile noastre de altădată şi’ar fi pierdut cu desăvârşire tot farmecul dacă ne’ar fi lipsit credinţa oarbă că Moşul chiar există. Doar l’am văzut în fiecare an la serbarea de Crăciun şi apoi i’am descoperit cadourile pitite sub brad! Şi mai cred şi că toţi copiii merită să se bucure de tradiţia asta, păgână la origini cum o fi ea şi ruptă parcă din poveşti. Moşul există pentru cei care cred în el, copii de toate vârstele şi visători eterni care au văzut cu proprii ochi basme devenind realitate.

Acest articol a fost scris pentru concursul Scrisoare de la Mos Craciun, căci vreau musai şi neapărat o scrisoare pentru nepoţica mea de 4 ani care îl aşteaptă cu nerăbdare nu doar pe Moş, dar şi pe frăţiorul mai mic pe care barza a promis să’l aducă luna viitoare. Iar marele premiu propun să se acorde prin tragere la sorţi filmată şi postată pe youtube. Şi, deşi pare puţin cam devreme să ne gândim la Crăciun (cu toate că magazinele au deja rafturile pline de daruri îmbietoare), aş vrea să dau mai departe această idee sub formă de leapşă. Şi aş vrea să’i aud povestind despre Moş Crăciun pe Tomata, Zuzu, Liviu, Bianca şi Blooo. Mulţumiri Elei pentru idee!

Cât de mare este un fir de praf mic?

Un fir de praf este, probabil, cea mai mică particulă vizibilă cu ochiul liber. Un fir de praf este aproape invizibil dacă nu te concentrezi cu atenţie asupra lui preţ de câteva secunde. În plus, pentru a fi remarcat, firul de praf trebuie să beneficieze de condiţii atmosferice şi climatice deosebite, soarele trebuie să îşi abată razele asupra lui în unghi perpendicular, iar cantitatea de lumină trebuie să fie optimă. De asemenea, forţa vântului poate avea o influenţă devastatoare asupra firului de praf, care poate fi uşor dislocat din orice poziţie s’ar afla. În concluzie, firul de praf este un corp de dimensiuni atât de reduse încât poate fi confundat cu orice organism unicelular.

Aşa că nu pot deloc să’mi explic următorul fenomen: De ce atunci când un fir de praf minuscul se aşează accidental (sau de’al naibii ce e!) între o lentilă de contact şi cornee capătă dimensiuni astronomice şi te face să plănuieşti efectiv să’ţi smulgi ochii din cap cu o furculiţă încinsă? E un mister pe care omenirea nu’l va putea dezlega prea curând, căci Einstein nu mai este printre noi, iar Stephen Hawking poartă exclusiv ochelari de vedere.

Povestiri de pe aeroport. Plasele de rafie

Citeam pe Hotcity un articol amuzant despre comportamentul românilor pe aeroport, pe care îi poţi distinge cu uşurinţă dintre zecile de naţii pe care le întâlneşti înaintea unui zbor. Românii s’ar arunca şi în cap să fie primii la coadă, îşi pun coatele în mişcare cu o abilitate fenomenală pentru a obţine primul loc în autobuzul care te plimbă pe pistă şi sunt într’o permanentă grabă inutilă către nicăieri. Eu una am reuşit să strâng câteva poveşti tragi-comice în urma zborurilor pe care le’am făcut prin bătrâna Europă, iar altruismul nu’mi permite să le păstrez doar pentru propria’mi delectare!

Se făcea că eram la…

Lisabona, februarie, soare puternic. După aproape 6 luni petrecute în Portugalia, mă pregăteam să mă întorc acasă. Ajung la aeroport cu un taxi plin de bagaje şi “ajutoare” de încredere fără de care n’aş fi reuşit nici să’mi închid valizele (o poloneză, o slovenă, o mexicancă şi o chiliancă). Cu genţile aşezate frumos pe cărucior, ne îndreptăm spre biroul de check-in destinat zborului către Bucureşti Băneasa. Apropiindu’ne vertiginos, prietena poloneză îmi spune: “A, uite, cred că aici e coada ta.” Privesc neîncrezătoare spre mulţimea frumos aliniată: bărbaţi înalţi şi blonzi, toţi deopotrivă cu haine frumos asortate, femei cu poşete discrete şi încălţări comode. Aşa că răspund: “Nu e coada mea, pe români îi recunoşti imediat.”

Şi atunci i’am recunoscut, la doar câţiva metri distanţă. Mai întâi am zărit sacoşele de rafie, inexplicabil de mari, supradimensionate încât să ajungă la capacitatea unei valize normale, dar cu multe kilograme mai uşoare (pe când eu târam două geamantane cu etichetă “heavy luggage”, aşa că trebuie să recunosc că îi invidiam în secret pentru rafia lor). Erau înghesuiţi toţi buluc, cât mai aproape de biroul de check-in, aşteptând ca pe ghimpi să se dea startul cursei către… verificarea paşapoartelor? Cântărirea bagajelor? Aparent nimic care să justifice înfrigurarea care li se citea pe chipurile încruntate. Tocurile-cui tropăiau nerăbdătoare, iar adidaşii aurii străluceau în luminile aeroportului. Poşetele agăţate de antebraţ acompaniau discret hainele cu model leopard şi cerceii împletiţi în formă de covrig de Buzău (imagine, recunosc, puţin distorsionată de propria’mi dragoste pentru covrigii din oraşul meu natal).

Da, asta era coada mea…

România mică s’a mutat în Essex, Anglia

Noi, românii, avem câteva personalităţi cu care ne putem mândri fără nici o ezitare, precum Nadia, Gică Hagi şi Ilie Năstase. Pe plan cultural, vor rămâne mereu români oameni precum Constantin Brâncuşi, Emil Cioran sau Eugen Ionesco, deşi unii dintre ei s’au jurat de vreo câteva ori că sunt mai degrabă francezi. Pe acelaşi plan cultural, putem menţiona şi ilustrul nume de Cheeky Girls, care au făcut cu adevărat istorie (de O-zone nu îndrăznesc să spun nimic, sunt totuşi basarabeni la origini).

Dar am o veste minunată pentru voi. Acum ne putem mândri cu un alt produs de export la mare căutare peste hotarele patriei noastre: cocalarii şi piţipoancele. Poate că nu vă aşteptaţi, dar englezii i’au adoptat cu atâta încântare şi cu o formidabilă rigurozitate, încât ai putea să juri pe roşu că toţi cocalarii şi piţipoancele made in England sunt de fapt mioritici la origine. Asta, bineînţeles, până să deschidă gura în dulcele grai al bardului Shakespeare, care probabil că acum s’ar izbi cu volumul de Hamlet peste ochi dacă ar vedea cum a ajuns mândrul lui popor.

Cocalarii britanici îşi petrec zilele la sală, ridicând cât mai multe fiare fără a’şi dezlipi ochii de oglindă, ca nu cumva să piardă orice încordare de muşchi sau de buze, fie ea cât de mică. Iar noptea îi găseşti în clubul de fiţe unde îşi încordează în continuare muşchii pentru a’şi pune în valoare hainele luxoase şi balsamul de buze, lesne de zărit de la o poştă.

Piţipoancele au un program de “lucru” asemănător, însă la sală merg doar să’şi ţuguie buzele rooooz, căci în restul timpului nu pot lipsi de la salon, unde se bronzează la bec sau sub un spray de culoarea morcovului, îşi pun unghii false mai lungi decât propriile degete şi îşi fac tatuaje cu strasuri.

Englezii pretind cu naivitate că sus-numita rasă de cocalari şi piţipoance are ca unic habitat Essex, un comitat din estul ţării unde Marea Mânecii scaldă coastele abrubte, iar colosalul Lakeside Shopping Centre îşi aşteaptă liniştit cumpărătorii. Probabil că din prea multă dragoste, ITV, unul din principalele canale de televiziune britanice, le’a dedicat cocalarilor şi piţipoancelor un întreg reality show, cu şi despre ei în exclusivate. The only way is Essex este locul unde se pot bronza şi bârfi în voie, unde poveştile de dragoste şi ură se împletesc cu abonamentele la sală şi şuviţele la salon.

O să credeţi că m’am tâmpit de tot, dar mie îmi place serialul. În primul rând, personajele sunt atât de tute încât te prăpădeşti de râs numai când le auzi vorbind, nu lipseşte decât cuvântul “faaaatăăăă” din vocabularul lor şi m’as simţi ca acasă! Apoi, îmi place să mă uit şi să mă minunez câtă celulită au unele dintre tipe încât nici photoshop-ul n’a putut să acopere şi cât de prost pot fi machiaţi toţi deopotrivă. Şi pentru că ştiu că vă roade curiozitatea, o să vă prezint pe scurt şi câteva dintre personaje.

Mark Wright – The self proclaimed Mr. Essex

Age: 23

Status: Single

Previous relationships: Lauren Goodger

Likes: Essex (!), designer gear, Cristal, clubbing, good looking women.

Hates: Girlfriends who cheat on him.

Quote: “When you think of Essex and you think of money, good looks, tanned people and people who go out socialising who have got a good life, I can’t think of anyone who’s got a better life than me.”

Lauren Goodger – Mark’s long-suffering on/off girlfriend

//

Age: 23

Status: Single

Previous relationships: Mark Wright

Likes: White wine, champagne, vodka, spending money, holidays, being photographed.

Hates: (Depending on when you talk to her) Mark Wright, people who bad-mouth others, people who are flash.

Quote: “I had to put up with him being photographed with pretty girls and going out all the time. It constantly challenged our relationship, but I always stood by him.”

Amy Childsbeautician

Age: 20

Status: Single

Previous relationships: Kirk Norcross

Likes: Men who know how to treat her right, white wine and plastic surgery (but not all at the same time, we presume!)

Hates: Men who think they can buy her affection

Quote: “Jordan is definitely my idol, her looks, her career, her businesses, she’s fantastic”

Kirk Norcross – a cheeky chappy who runs Essex’s famous nightspot, Sugar Hut

Age: 22

Status: Single

Previous relationships: Amy Childs

Likes: Women, booze, cars and tattoos.

Hates: Champagne, hangovers, people acting rich and making others feel small, girls who lead you on.

Quote: “When I’m with someone, I’m with them 100% – until then, I’ll enjoy myself.”

Sam Faiers – a regular lad’s mag cover girl, best mates with Amy Childs

Age: 19

Status: Single

Previous relationships: Sam doesn’t kiss and tell.

Likes: Strawberry coolers, Mojitos, boys with personality (particularly if they’re footballers!).

Hates: Men who are players, catty models who think they’re better than everyone else.

Quote: “Boys come and go and if they don’t want to be out with me and my girls then he’s gone. At the end of the day it’s your friends who will always be there.”

Citiţi şi vă delectaţi

Men I wish I hadn’t slept with

Un titlu de blog care iţi atrage atenţia din prima secundă. Şi asta pentru că toţi avem propria colecţie de relaţii şi aventuri ratate pe care ne’am dori să le putem şterge de pe listă ca şi când n’ar fi existat vreodată.

Cine: Miss V e o tipă cu un umor absolut delicios, al cărei blog l’am citit într’o noapte albă de la un cap la altul, fără să mă mai opresc din râs. Se autodescrie astfel: “I get drunk and behave inappropriately. I also make bad decisions about the men that I sleep with. There may be a link between the above statements.”

De ce: Poate de bucurie că Slavă domnului, nu sunt singurul/a, poate din fascinaţia pentru ridicol sau din plăcerea de a te amuza de ghinioanele altora, eu una nu m’am putut abţine până n’am dat gata toate poveştile (relativ puţine la număr) ale lui Miss V.

Best of: Conceptul de Re-dating şi reciclare in materie de relaţii este unul foarte interesant, morala fiind: “To REDUCE your dating pollution, REUSE your old boyfriends, and RECYCLE past shags into present ones!“. Un alt post care merita citit este cel despre învăţăturile lui Miss V cu privire la micul-dejun on the morning after, lucru mult mai complicat decât s’ar fi aşteptat orice muritor de rând. Tot de la ea am aflat şi despre pericolele care se ascund în spatele a ceea ce numim internet dating, concluzia mai mult decât înţeleaptă fiind: “I think we should find our mates the old fashioned way- out in the wild (or drunk in a bar), not from behind a computer screen.”

Mic dejun de Bucureşti

Un blog fotografic proaspăt şi pe cât de simplu, pe atât de fermecător.

Cine: Verde ursuz îşi spune fotograful care vrea cu tot dinadinsul să ne demonstreze că un mic dejun în Bucureşti poate fi la fel de plăcut ca unul la Viena sau Paris. Pentru că, până la urmă, “It’s up to us to make our lives more beautiful.”

De ce: Pentru pasionaţii de fotografie culinară (sau de fotografie în general), pentru iubitorii de frumos, pentru fanii deco sau pentru cei în căutare de idei, e un blog numai bun de citit. Căci graba ne tot face să uităm că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, chiar de la micul dejun, care merită să fie savurat pe îndelete, sub aburii unei cafele cu un praf de scorţişoară şi o omletă rumenă. Sau un bol gustos cu musli şi fructe uscate. Sau o farfurie plină cu clătite bine coapte şi învelite în dulceaţă de zmeură. Sau ce vă face vouă ziua mai bună…

Best of: Îmi e aproape imposibil să aleg doar câteva dintre fotografiile care m’au adus mie zâmbetul pe buze, aşa că nu pot decât să vă invit pe voi să vă alegeţi favoritele.

Dear blank, please blank.

Cine: Legumele spunându’le tomatelor că testul a ieşit negativ (Turns out you’re a fruit. I know, we were surprised too!). Eva mărturisind lumii întregi că mărul a fost al naibii de bun, dacă vă consolează cu ceva. Comunitatea medicală transmiţându’i lui Stephanie Meyer că un extra cromozom cauzează sindromul Down, şi nu vampirism. Mai precis, orice posesor de idei trăznite e liber să’şi dea cu părerea.

De ce: Pentru că e demenţial! Genul de site pe care nu te mai înduri să’l închizi din browser şi care te face să’ţi pierzi nopţile râzând pe înfundate.

Best of: Sunt efectiv sute de posturi absolut hilare, dar ai nevoie de zile întregi să le descoperi pe toate. Aşa că o să fac o selecţie rapidă cu câteva care mi’au rămas încă în minte.

Dear 2012, I’m sorry, I have failed. It is up to you now. Sincerely, H1N1.

Dear Puzzle Piece, Now you fit… Sincerely, Scissors.

Dear Big Foot, Would you be up for some beers and a crop-circle party later tonight? Text me… Sincerely, Nessie.

Dear Romeo, My death isn’t the only thing I’ve been faking… Sincerely, Juliet.

Dear Lady Gaga, I won’t be needing you to write a bad romance after all. Sincerely, Stephenie Meyer.

Dear Pluto, If you’re not a planet, are midgets not people? That’s what I thought… Sincerely, Anonymous.

Dear bottle that hit Justin Bieber, You did good. Sincerely, Society.

Nocturne

Într’o noapte am visat că mi’a apărut în faţa ochilor o gânganie ciudată. La o privire mai atentă, constat că ceea ce părea a fi un gândac zburător era de fapt o zână. Care a început să se rotească haotic în jurul meu, sclipind din colţ în colţ. După câteva secunde, zâna a început să se transforme într’un soi de plantă zburătoare, şi la o privire şi mai atentă îmi dau seama că aduce suspect de tare cu o plantă carnivoră. Deja crescuse de la cei 2 cm de zână la vreo 6-7 cm de monstru, continuând să se rotească mult prea ameninţător deasupra capului meu deja vizibil terifiat. Apoi s’a aşezat pe podea în faţa mea şi planta carnivoră s’a metamorfozat într’o creatură stranie cu formă de coloseum şi un diametru de vreo 10 cm, vibrând lent de parcă ar fi fost în bătaia valurilor. Deja terifiată, nu’mi mai doream decât să fug cât mai departe şi singurul mod prin care puteam să fac asta era să sar pe deasupra ei. Însă, în acel fatidic moment, creatura mi’a sărit pe picior! Acela a fost totodată şi momentul în care m’am trezit, lac de sudoare, pregătită fiind să ţip cât mă ţin plămânii.

Concluzia este că, atunci când eşti la mii de kilometri depărtare de casă, nu ai cui să te plângi că ai văzut o gânganie ciudată. A, şi că ţi’e foarte, foarte dor de cei dragi.

Voi vă întrebaţi?

Trăim într’o lume în care roşiile sunt fructe şi pepenii legume. O lume în care creştem struguri fără sâmburi ca să nu ne troznească printre dinţi. O lume în care cârnaţii nu trebuie să aibă decât 30% carne în componenţa lor pentru a putea fi numiţi cârnaţi, fără ca cineva să se întrebe ce dumnezeu se află în restul de 70%. O lume în care nu mâncăm decât fructe perfect rotunde cu aspect de bibelou, fără să ne pese ce se află dincolo de coaja lucioasă şi bogat colorată. O lume în care cumpărăm banane galbene care devin brusc negre şi se umplu de pete imediat ce le scoţi din sacoşă, precum şi portocale fără nici un strop de zeamă. O lume în care hrana vine frumos împachetată în ambalaje la fel de artificiale ca jumătate din ingredientele din componenţa sa. O lume plină de aditivi şi coloranţi cu nume impronunţabile, fără să ne întrebăm de ce mâncarea noastră seamănă din ce în ce mai mult cu formula chimică a cauciucului. O lume în care laptele devine transparent când îl torni în pahar .

Eu mă întreb. Şi mă minunez pe zi ce trece mai mult. Unde a dispărut oare caimacul gros de la lapte şi de ce n’am mai văzut de mult ţărani în piaţă care să’ţi vândă cireşe “de post” (vechea glumă din popor care s’ar traduce prin “fără viermi”)? Cum se face că e mai ieftin să mănânci un burger unsuros şi nişte cartofi prăjiţi în baie de ulei decât să’ţi cumperi o salată decentă? De ce toate ofertele din supermarket nu vizează decât pungile de chipsuri şi cutiile de jeleuri, pe când până şi merele, poate cele mai banale dintre fructe, devin din ce în ce mai mult un lux? De ce suntem încurajaţi să nu omitem pâinea, orezul şi pastele de la nici una dintre mese, deşi viaţa sedentară pe care majoritatea o ducem nu ne permite să consumăm nici măcar un sfert din energia de care ne “umplu” aceste mâncăruri?

Şi nu pot să’mi alung din minte gândul că cineva acolo sus ne vrea graşi…