Mănânci, calule, ovăz?

Photo source

Prin anul întâi, într’o după-amiază însorită de binemeritat chiul de la cursuri şi umblat aiurea prin oraş, am descoperit în Piaţa Lahovary o băcănie ponosită care ascundea o comoară pe care omenirea, în frunte cu Indiana Jones, o căutase secole la rând: biscuiţi cu ovăz (şi nu oricum – la kilogram!). Pentru cine nu a gustat încă din această a opta minune a lumii, este rugat să o facă numaidecât! Biscuiţii cu ovăz sunt pur şi simplu nişte mici firimituri pe care însuşi Sfântul Petru le scapă printre degete fără propria’i voie atunci când stă de pază la Poarta Raiului. De obicei, îngerii se folosesc de proprietăţile zburătoare şi îi culeg cu repeziciune de la barba sfântului, însă ocazional li se întâmplă să mai rateze câte un biscuite, ce ajunge inevitabil pe pământ, întru delectarea muritorilor. Zeii obişnuiau să consume biscuiţi cu ovăz la fiecare masă, cu un pahar de ambrozie alături. În plus, legenda spune că însăşi Cleopatra l’a fermecat pe generalul roman Marcus Antonius oferindu’i doi biscuiţi cu ovăz pe un platou de aramă.

Aşa se face că, după ce am descoperit biscuiţii cu ovăz în acea binecuvântată zi, chiulurile de la cursuri s’au înteţit şi au căpătat o frecvenţă aproape zilnică. De fapt, singurul motiv pentru care mai mergeam la facultate era faptul că se afla deosebit de aproape de băcănia unde ne aşteptau, cuminţi, biscuiţii cu ovăz. De pe uşa băcăniei ieşeam zi de zi cu câte o pungă de bunătăţi în braţe, proaspeţi şi fragezi cum numai biscuiţii cu ovăz pot fi, apoi ne plimbam agale pe străzile din jur, savurând în tăcere. Cuvintele erau de prisos. Până într’o zi, când undeva în spatele nostru am auzit următoarea întrebare:

“Da’ ce, voi sunteţi cai de mâncaţi ovăz?!”, nedumerire venită din partea unui muncitor de pe marginea drumului, uimit fiind de alegerea noastră culinară. Şi eu care mă credeam mai degrabă o vacă!

Încă nu am renunţat la biscuiţii cu ovăz şi la ovăz în general, numai bun de consumat la micul-dejun cu lapte, fructe uscate şi nuci. Sau seara înainte de culcare. Sau după masă, ca desert. Sau când ţi’e lumea mai dragă!