Povestea motanului descălțat

Colega mea de cămin din anul întâi suferea de sindromul abandonului, motiv pentru care obişnuia să adune motani de pe stradă şi să le “ocrotească” la noi în cameră. Eu n’am nimic cu pisicile, doar că nu le support, mai ales să vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu nişte animale nespălate, nevaccinate şi culese de prin orice şanţ. Când m’am trezit prima dată cu un motan urât mirositor în mijlocul propriei camera, am cerut de urgenţă evacuarea intrusului, cu promisiunea că ziua următoare avea să i se găsească un adăpost de drept.

Ziua s’a transformat în săptămâni, în care motanul petrecea 24 ore în cameră, unde mânca, dormea și își făcea nevoile. Colega mea de cameră se temea pentru viața lui, căci fetele de pe palier, alergice la părul de pisică, amenințaseră că’i vor produce grave vătămări corporale. Eu nu’l înghițeam deloc și n’am ascuns niciodată asta, mai ales că îl găseam mereu cu nasul în mâncarea pe care o mai uitam la îndemână. Într’o zi am ieșit din cameră 10 secunde și a apucat să’mi devoreze jumătate din ultimul copan, în condițiile în care eu eram mai hămesită decât un lup flămând. Motiv pentru care i’am dat o așa mamă de bătaie, încât a tulit’o sub un dulap de unde n’a mai ieșit trei zile nici implorat de stăpână’sa. Și mai avea un obicei tare prost. Dimineața, pe la 4-5, pleca din patul colegei mele și sărea la mine pe pătură, făcându’mă să mă trezesc în cele mai cumplite spaime cu motanul în cap.

L’am izgonit până la urmă pe hol, când mila și compasiunea mea deja se epuizaseră, iar într’o bună zi a dispărut fără urmă și fără ca cineva să știe ceva de el. M’am bucurat nespus că pacea și ordinea fuseseră restabilite în univers, că în cameră nu mai mirosea a motan nespălat și puteam să dorm singură în pat.

După câteva luni de zile, când povestea motanului era aproape uitată și stăpână’sa încetase să mai suspine după micul împuțit, aud un mieunat dubios la ușă și dau cu ochii de însăși arătarea pe care o credeam dusă pe veci. Am simțit numaidecât un anevrism furios gata să’mi erupă între tâmple, toate membrele tremurându’mi la unison și ochii aproape ieșiți din orbite. L’am înșfăcat de îndată și m’am repezit cu el pe balcon, știind că nu aveam să mai resist vreodată cu el sub același acoperiș nici măcar timp de o oră. Și, în timp ce’l țineam deasupra balustrade,la o înălțime de 5 etaje, mi’am dat seama că nu aș fi putut niciodată să’i dau drumul. În primul rând pentru că nu sunt un monstru ucigaș de motani, fie ei și împuțiți, iar în al doilea rând pentru că mi’era teamă că o să cadă tot în picioare.

L’am pus în prima sacoșă de plastic pe care am găsit’o și am plecat cu el în lume, hotărâtă fiind să’l las în libertate cât de curând, însă pe cât se poate de departe de casă, căci știam că o pisică normală va găsi mereu drumul înapoi dacă e prea aproape. Îmi trecuse prin minte să iau metroul până în Pantelimon sau chiar Pipera, în colțuri opuse ale Bucureștiului, dar mi’era teamă că avea să înceapă o sesiune de mieunat în plin vagon înțesat de oameni, cu toate că de 3 minute de când îl vârâsem în sacoșă nu scosese nici măcar un oftat – pe când un motan normal probabil că ar fi sfâșiat punga cu ghearele’i cât ai zice miau. În disperare de cauză, i’am dat drumul la doar două străzi distanță, iar soarta mi’a demonstrat că motanul era chiar mai tâmp decât îl crezusem eu inițial, căci n’a mai găsit drumul înapoi nici până în ziua de azi!

2010, la final

E deja o tradiţie să’ţi rupi câteva minute la sfârşit de decembrie să te gândeşti puţin la anul ce se termină. Am făcut asta în 2008 şi 2009, şi parcă n’aş simţi că începe 2011 cum trebuie fără câteva ultime gânduri despre 2010.

A fost un ianuarie leneş, în care am apucat totuşi să’mi dau atestatul de IELTS şi demisia, iar în decurs de o oră mi’am pierdut şi recuperat autorizaţia de traducător ca prin minune (încă mai tremur când îmi amintesc).

În februarie am văzut Milano preţ de câteva zile şi imediat după m’am mutat în Anglia, de unde n’am mai plecat decât în vizită. Atunci am văzut pentru prima oară Londra, dar şi casa de la Stratford-upon-Avon a lui Shakespeare (despre care sper să scriu curând). Am început să mă bucur de lucruri simple precum plimbatul căţelului, că nu degeaba e viaţa mea bestială, şi am vorbit despre planurile altora pe care eu n’am vrut să mi le fac, căci m’am bucurat mai mult de lucrurile pe care le’am lăsat să se întâmple de la sine.

În mai am donat sânge în Anglia, s’a terminat Lost, iar în iunie am vorbit despre Bucureşti, cu drag. În iulie am vorbit despre înţelepciunea portugheză din plicurile de zahăr şi mi’am dat seama că rămăsesem încă cu gândul la Lisabona. În august m’am îndrăgostit de Edinburgh şi de Scoţia, unde visez să mă mut cândva în viitorul apropiat.

2010 m’a făcut să mă întreb tot mai mult despre ceea ce mănânc şi m’a învăţat că brioşele de casă sunt mai simplu de făcut decât de cumpărat. Am alergat mulţi kilometri până nu m’a mai dus un picior şi am petrecut zeci de ore la sală, care m’au convins cât e de frumos să faci sport, motiv pentru care mi’am luat şi un atestat de gym instructor.

Iar la jumătatea lui decembrie am venit în vizită acasă, să închei anul unde l’am început.

Pentru 2011, nu am planuri, doar gânduri. Căci 2010 mi’a arătat, încă o dată, că lucrurile nu se întâmplă când vrem noi, ci la momentul potrivit. Aşa că pe viitor vă doresc să aveţi parte numai de momente potrivite!

Despre distanţă şi reîntoarceri

Nici eu nu ştiu prea bine ce gânduri mă încearcă acum, cu câteva ore de a mă reîntoarce acasă, după mai bine de 10 luni petrecute departe. Oricât de relative ar fi distanţele, uneori chiar şi 2000 km par dincolo de multe oceane… Emoţie şi puţină nerăbdare, cu o tentă stranie de entuziasm care poate că m’ar fi făcut să’mi rod unghiile dacă aş mai fi avut 15 ani. E ca atunci când abia aştepţi să se întâmple ceva, dar nu ai nici cea mai vagă idee despre ce vei face când te vei afla în faţa faptului împlinit. Însă lucrurile se desfăşoară mereu în ritmul lor firesc, fără să necesite vreun efort de concentrare din partea noastră, şi cele 3 săptămâni de România vor trece chiar mai repede decât cele 10 luni deja scurse în Anglia, si poate şi mai repede decât lunile ce vor veni…

Şi mi’am dat de mult seama că şi depărtarea e bună la ceva. Te face să vezi lucrurile altfel, să nu mai iei de bun tot ce ai şi să găseşti străluciri ascunse în banalul cenuşiu. Doar unele relaţii sunt făcute să reziste distanţei, aşa cum doar unele dintre ele rezistă timpului, chiar şi când oamenii sunt aproape fizic unul de celălalt. Şi adevărata valoare a unei prietenii nu constă în numărul de ore, zile sau luni petrecute împreună, ci în gândurile şi poveştile împărtăşite chiar şi în acele ore, zile sau luni petrecute la multe fus-orare distanţă. În plus, când eşti departe afli multe lucruri despre tine. Afli că poţi să faci şi ceea ce toată viaţa ai crezut că îţi este imposibil, că poţi să te împrieteneşti cu oameni alături de care poate că nu te’ai fi imaginat vreodată. Cred cu tărie că doar când eşti departe ajungi mai aproape de omul care îţi doreşti să fii.

Ca să nu mai spun că sunt absolut înnebunită după mesajele de “drum bun”, “te aşteptăm” şi “bun venit”!

Nu’i frumos ce e frumos, e frumos ce’i din Italia

Sau din Germania, Spania, Anglia… Şi cu un brand cât mai mare şi lucios afişat în punctele esenţiale. Şi despre care să te poţi lăuda că te’a costat vreo 200 euro/lire, când de fapt nu ai scos din portofel mai mult de 20. Vorbesc, bineînţeles, despre ce poartă românii. Delectaţi’vă mai întâi cu acest reportaj Pro Tv, ca să înţelegeţi ce mi’a venit tocmai acum.

Românii nu ştiu să se îmbrace, zice Maurice Munteanu. Eu zic că e mai rău de atât. Românilor le lipseşte discernământul şi poate chiar bunul simţ. Cum să nu ai din ce trăi mâine, dar să dai 300 euro pe nişte adidaşi fără măcar să clipeşti şi apoi să te mai şi lauzi cu achiziţia ta luxoasă? Nu ştiu dacă aţi remarcat în clip, dar reporteriţa nu făcea decât să’i întrebe „Cu ce te’ai îmbrăcat?”, iar răspunsul multora dintre ei nu era „cu pantaloni şi tricou”, ci „din Italia”. „Cu ce te’ai îmbrăcat?” „Din Italia.” Cum vine asta, spuneţi’mi şi mie?! Pentru că originea (şi implicit preţul) hainelor e cu mult mai important decât însuşi aspectul lor. Şi la ce bun să plăteşti sume exorbitante pe haine şi încălţări care par, pur şi simplu, ieftine? Pentru că, până la urmă, pentru oameni ca noi, românii, încă mai există şi prosperă brand-uri opulente precum D&G, Versace sau Roberto Cavalli.

Studiu de caz: cetăţeanul Costică poartă în discotecă pantaloni de trening Nike şi tricou cu strasuri, pe toate “le’a adus din afară”. De remarcat şi adidaşii albi, model pentru femei, care l’au costat 300 lire. Lire, da? I’a cumpărat din Anglia, zice Costică. Ei bine, eu m’am enervat! Şi asta pentru că de câteva luni de când umblu în adidaşi 5 zile pe săptămână nu mă mai consider deloc ignorantă într’ale încălţărilor sport. Şi pe cuvântul meu de pioner dacă am văzut în vreun magazin adidaşi care să coste mai mult de 180-200 lire! De exemplu, cei mai scumpi adidaşi de alergat de la Nike sunt Air Max+ de 155 lire, Adidas au un model Adizero pentru fotbal de 180 lire, Reebok vând nişte Pump Vintage Mid superbi cu 196 lire. Aşa că nu pot deloc să înţeleg unde a găsit el cetăţeanul Costică adidaşii ăia hidoşi cu 300 lire! Eu am înţeles că “din afară”, dar sunt cumva din afara Galaxiei?!

Eu sunt perfect de acord cu achiziţionarea hainelor din străinătate. Mai mult decât atât, nici nu’mi amintesc când mi’am cumpărat ultima dată ceva din România, cu excepţia câtorva vizite la Mini Prix. Pentru că mă irită gândul de a da 100 RON pe o bluză no-name din Unirii, de o calitate puţin spus îndoielnică şi pe care o poţi găsi într’un bazar de rând de cel puţin 2 ori mai ieftină. Pentru că prefer să’mi cumpăr haine de la Zara &co. (Stradivarius, Bershka, Pull&Bear) din Spania şi Portugalia unde preţurile sunt reduse şi colecţiile nou-nouţe. Pentru că un pardesiu de la H&M, chiar şi fără nici un discount, tot e mai ieftin decât unul din Unirii şi arată de nenumărate ori mai prezentabil. Pentru că acesta este şi rostul de a’ţi cumpăra haine din străinătate: sunt mai ieftine şi mai de calitate.

Concluzie pentru acest post nu există. Pentru că dacă ar exista, ar fi prea tristă. Încă mai visez la un viitor optimist, cu haine mai puţin lucioase şi cu mai mult gust.

Despre Londra, cu bune şi rele

Tocmai mă gândeam că am fost la Londra de 10 ori de când sunt în Anglia şi nu am scris nici măcar o dată despre ea. Şi asta pentru că Londra e genul ăla de subiect despre care ai putea scrie zile la rând şi tot nu l’ai epuiza. La Londra merg să mă plimb, să vizitez, să socializez, să fac cumpărături, să mai fac un curs, să mă văd cu câte cineva. Dar până să apuc eu să vorbesc despre toate astea, mă gândeam că cel mai înţelept ar fi să atac problema dintr’un unghi turistic, şi anume: se merită oare să vizitezi Londra?

Recent, am tot dat peste articole în care lumea se plânge că Londra e prea scumpă în comparaţie cu Parisul, de exemplu, că metroul e prea lent, că mâncarea e prea proastă şi costisitoare, cazarea mult prea scumpă pentru condiţiile pe care le oferă… Da, Londra este toate astea, ba chiar mai rău, şi anume:

Londra este mare. Prea mare! Dacă Londra ar fi o ţară, ar fi a 9-a din Europa ca populaţie*. Vă daţi seama ce înseamnă asta, un oraş cât o ţară?! Metropolă sau aglomeraţie urbană sunt pur şi simplu nişte cuvinte nedrepte pentru a descrie Londra! Iar gândul de a vizita un oraş care este atât de vast încât nici dacă ai locui acolo o viaţă întreagă nu ai ajunge să’l cunoşti cu adevarat este destul de dezarmant pentru orice potenţial turist. *Nu’mi amintesc unde am citit treaba asta, dar Wikipedia susţine că la cele 12-14 milioane de locuitori ai Londrei ca arie metropolitană, este undeva între Kazakhstan şi Grecia, adică a 13a din Europa.

Londra este scumpă. Să luăm un exemplu concret: transportul. Un abonament zilnic de metrou pentru zonele 1-2 (unde se găsesc mai toate obiectivele turistice) este £7.20, iar dacă circuli în afara orelor de vârf £5.60. Nu e neapărat exagerat de mult, căci te aştepţi oricum să plăteşti ceva pentru transport într’o capitală europeană (care nu e Bucureşti). Dar câţi turişti se cazează oare în zonele 1-2 şi câţi au privelişte către Big Ben când deschid fereastra hotelului? Aşadar, dacă ai cazare în zona 4, de exemplu, şi plăteşti un bilet de metrou cash, te costă £4.00 (iar un abonament zilnic £10.00). Cifre care te sperie puţin dacă le adaugi la cele £17.95 cât costă o plimbare în London Eye (sau £16.15 cumpărat în avans), £12.00 o plimbare pe Tamisa, £17.00 intrarea în Turnul Londrei, £22.50 la Madame Tussaud’s, £16.00 la acvariul Sea Life, £16.50 la London Zoo… Există, bineînţeles, variante puţin mai ieftine, cu bilete cumpărate în avans şi grupate pentru mai multe atracţii turistice, dar difereţele nu sunt chiar atât de mari.

Londra este murdară şi gri. Deşi centrul şi în principiu zonele 1-2 sunt curate şi îngrijite, restul Londrei este o cu totul altă poveste. De la murdar la mizerabil, ai şansa să întâlneşti cele mai diverse peisaje pe care ţi le poţi imagina. Iar Tamisa e veşnic tulbure şi de’a dreptul cenuşie, atât în inima oraşului, cât şi la periferie. Pe cât e de frumoasă Londra în vederi, pe atât poate fi de dezamăgitoare în realitate.

Londra este plină de imigranţi şi agasată de turişti. Dacă te plimbi prin Londra, ai şansa să auzi până şi cele mai dubioase limbi ale lumii, dintre care engleza este probabil ultima care îţi va trece pe lângă urechi. Este atât de plină de turişti, încât efectiv nu ai loc să mergi pe trotuar, mai ales prin zone precum Westminster şi, chiar mai rău, Oxford Street, paradisul cumpărăturilor, unde eşti izbit din toate colţurile de turişti căscaţi cu sacoşe imense atârnate de toate membrele. În plus, dacă te depărtezi puţin de centru, ai şansa să ajungi în locuri colorate spre foarte colorate. Nu ştiu dacă v’aţi regăsit vreodată în situaţia de a vă afla într’o ţară europeană şi de a constata ca sunteţi singura persoană albă dintr’un întreg vagon de metrou. Nu sunt rasistă, dar e imposibil să nu te uimească asemenea lucruri.

Londra nu este ceea ce pare. Sau cel puţin ceea ce credem noi că este până să ajungem acolo. De exemplu, Big Ben. Ştim toţi că este un turn cu ceas, că face parte din clădirea Parlamentului şi că se oglindeşte frumos pe malul Tamisei. Doar e unul dintre cele mai vestite monumente din Europa şi poate din întreaga lume, nu? Când am văzut pentru prima dată Big Ben-ul, eu m’am uitat în jur nedumerită, în speranţa că poate nu văd bine şi că adevăratul Big Ben este pe undeva prin preajmă. Şi asta pentru că el măsoară de fapt 96.3 metri (cu tot cu fundaţie) şi are 16 etaje, deci e pur si simplu un bloc mai înalt. Iar când reuşeşti să’l prinzi pe tot într’o poză chiar şi dacă te afli de partea cealaltă a străzii, nu poţi să nu te întrebi: Asta’i tot?! Un alt exemplu: Buckingham Palace. Magnificul palat al Reginei. E urât, al naibii de urât, o clădire fără nici un stil, fadă şi lipsită de culoare, cu excepţia unor statui aurii şi lucioase aşezate strategic de cealaltă parte a porţilor. Dezamăgitor e puţin spus!

Iar acum să vă spun şi de ce se merită într’adevăr să vizitezi Londra, în ciuda celor scrise mai sus.

Londra este mare, dar toate punctele-cheie sunt concentrate pe o zonă restrânsă. Mai mult decât atât, dacă e vreme bună, poţi foarte uşor să te plimbi pe jos între toate obiectivele turistice. În plus, ai oricând opţiunea de a te urca într’un double-decker şi de a admira peisajul de la etaj.

Londra este scumpă, dar multe lucruri sunt gratis. Intrarea la cele mai importante muzee este gratuită. National Gallery, National Portrait Gallery, Tate Modern, Tate Britain, Museum of Science, Victoria and Albert Museum – sunt toate unele dintre cele mai mari muzee din lume şi nu te costă nici măcar o liră. În plus, atracţii precum schimbarea gărzilor de la Palatul Buckingham şi de la Palatul Gărzilor de pe Whitehall sunt gratuite şi accesibile oricui.

Londra este murdară şi gri, dar poate fi impresionant de verde. Orice ar spune unii, centrul Londrei e impecabil de curat şi dichisit. În plus, Londra e plină de parcuri, unele dintre ele imense şi foarte îngrijite, pline de o iarbă verde timp de 12 luni pe an (pe care ai voie să calci, sic!) şi unde găseşti cele mai simpatice veveriţe cu putinţă, care vin să’ţi şi ciugulească din palmă.

Londra nu e deloc ceea ce pare, dar are propriul ei farmec. Şi culmea e că farmecul constă în lucruri mai degrabă mărunte, cum ar fi cam toate clădirile din oraş, care au majoritatea o înălţime uniformă de 4-5 etaje şi par să fie toate diferite, dar se armonizează într’un mod aproape inexplicabil. În plus, Big Ben este mic, dar e frumos, cu tot auriul cu care e împodobit. Iar dacă se întâmplă să’l prinzi într’o zi însorită, nu’ţi mai vine să’ţi iei ochii de la el! Iar Buckingham Palace, al naibii de urât şi cu toate statuile lui de prost gust, e ceva ce nu poţi să ratezi: pare atât de pustiu şi liniştit, cu gărzile lui nemişcate şi sobre, iar contrastul cu mulţimea furibundă de turişti aflată de cealaltă parte a porţilor e ceva fascinant. Iar Tower Bridge, altă faimoasă atracţie, este cu siguranţă unul dintre cele mai frumoase poduri din lume (să vă mai spun că până şi în ziua de azi se mai ridică să lase vapoarele să se strecoare pe sub el?).

O să mai scriu despre Londra, mai am in continuare multe de zis, dar acum nu mai am timp decât de o ultimă concluzie. Londra trebuie văzută, aşa cum e ea, cu bune şi rele. Şi să fim serioşi, dintre toţi cei care au vizitat Londra, aţi auzit pe cineva spunând că îi pare rău să fi văzut capitala Marii Britanii?!

Între un plan A şi un plan B

Nu ştiu dacă am lăsat vreodată să se înţeleagă asta, dar mie îmi place să fac planuri. E ceva aproape instinctiv pentru mine ca, atunci când mintea nu’mi este ocupată cu un aspect concret ce trebuie rezolvat în timp util, să mă apuc să născocesc planuri peste planuri. Despre ce vreau eu să fac cu viaţa mea, despre programul zilei de mâine, despre lucrurile pe care trebuie să le pun neapărat la punct peste un an, doi sau trei. Şi apoi trec la planul B: despre ce o să fac mâine dacă ninge şi nu pot pune în aplicare ceea ce plănuisem deja, despre ce o să fac cu viaţa mea dacă ceea ce hotărâsem deja să fac cu viaţa mea nu o să fie ceea ce vreau să fac cu viaţa mea…

Poate că nu pare, dar vă spun, e epuizant să stai mereu cu gândul la un plan A, B, C… Parcă îţi ocupă atât de mult timp din viaţă încât nu mai apuci deloc să şi trăieşti puţin în afara activităţii permante de a face planuri. Şi la un moment dat îţi dai seama că ai obosit. Că nu mai ai energia nici măcar să mai pui în aplicare planurile pe care le faci de ore, zile, poate chiar ani întregi. Şi nici nu’ţi mai dai seama încotro s’a îndreptat viaţa ta în tot timpul asta pe care l’ai petrecut plănuind, organizând, meditând de zor.

Şi când mă uit în urmă la anul care aproape a trecut nu pot să nu zâmbesc când îmi dau seama că cele mai frumoase momente sunt cele pe care nu le plănuisem sau pe care poate că nici nu visam să le trăiesc. Îmi amintesc de dimineaţa friguroasă de februarie când m’am urcat în avion gândindu’mă ce o fi oare în capul meu şi ce caut într’o ţară unde nu cunosc pe nimeni şi unde plouă mai tot timpul?

Iar pentru anul ce vine mă lupt din răsputeri să nu fac planuri. Să las lucrurile să se întâmple când şi în ordinea în care trebuie să se întâmple. E aşa de frumos când îţi dai seama că destinul, soarta sau pur şi simplu cineva acolo sus ştie ce are de făcut ca lucrurile să se îndrepte dinspre bine înspre şi mai bine.

Nu contează cât de lung-am… fusta?

Marea Britanie se confruntă cu un val de frig nemaiîntâlnit până acum. Aşa temperaturi sub 0 grade, vânturi puternice şi ninsoare în noiembrie nici Regina nu’şi aminteşte să mai fi văzut. Vremea, acest etern subiect de conversaţie, a devenit acum motiv de panică, şcolile se închid rând pe rând, drumurile sunt care de care mai blocate, cine ştie dacă nu cumva ne vom trezi mâine îngropaţi în troiene de zăpadă?

Despre englezii din Newcastle şi de prin părţile nordului în general s’au făcut nenumărate studii şi experimente ştiinţifice, căci se pare că ar fi o specie aparte care nu suferă nicidecum de frig. Unii au sugerat că poate ar avea pielea mai groasă şi asta le’ar ţine de cald chiar şi la temperaturi negative. Alţii se jură că trebuie să fie nişte motive de ordine genetică la mijloc, deşi nici una din ipoteze nu a fost încă demonstrată. Un singur studiu pare să fi ajuns totuşi la nişte rezultate clare: femeile din Scoţia şi nordul Angliei poartă fuste cu până la 17 cm mai scurte decât cele din sudul Angliei. Mai precis, în Edinburgh fustele măsoară 30 cm, pe când în Bournemouth, bucata aceea din Anglia cu plaje însorite şi palmieri, fustele sunt de 47 cm. Se pare că, cu cât e vremea mai aspră, cu atât femeile simt nevoia să se dezbrace mai tare. Iată şi cifrele:

SKIRT LENGTHS: HOW THEY MEASURE

• Edinburgh 30cm
• Preston/Glasgow 32cm
• Liverpool 33cm
• Newcastle/Blackpool 34cm
• Manchester 36cm
• Norwich 42cm
• Reading 44cm
• Canterbury/Southampton 46cm
• Bournemouth 47cm

Şi cum visul meu de vreo câteva luni încoace (mai precis de când am vizitat Scoţia) este să mă mut într’o bună zi în Edinburgh, constat cu stupoare că trebuie să îmi reînnoiesc complet garderoba. Iniţial mă pregătisem sufleteşte să mă înarmez cu pulovere groase şi cizme îmblănite pentru eventualele ierni în Scoţia, însă trebuie mai întâi să’mi fac stocul de rochiţe şi fustiţe adecvate! Mai ales că, la ora actuală, cea mai scurtă fustă a mea este doar de Liverpool (33 cm), iar în medie port cam lungimea de Manchester…

Iar dacă nu mă credeţi pe cuvânt când vorbesc despre fuste scandalos de scurte la -10ºC, atunci o să vă las pe voi să vă convingeţi cu următoarele poze făcute sâmbăta trecută în Newcastle de Daily Mail (şi da, este adevărat, aşa se îmbracă fetele aici în fiecare sâmbătă, şi nu doar în Newcastle):