Trezirea

Every year, one in 700 people wake up during surgery. (În fiecare an, o persoană din 700 se trezește în timpul unei operații) – Awake

Eu am fost unul dintre ei. Și mult timp m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să povestesc despre această experiență (care, nu vă speriați, nu este nicidecum la fel de traumatizantă ca a personajului din filmul mai sus menționat). Cu toate astea, o astfel de poveste poate deveni suficient de marcantă, așa că ar fi preferabil pentru cei ce se emoționează repede la auzul cuvântului “sânge” să nu citească mai departe de acest punct.

Aveam 17 ani când am hotărât să-mi operez deviația de sept. Nu mai respiram deloc pe nara stângă și sinusurile mi se imflamau tot timpul, în așa fel încat ajunsesem să mă trezesc în fiecare dimineață cu ochii umflați din cauza lor. Eram pregătită mental și știam în mare parte ce mă așteaptă. Intervenția chirurgicală urma să dureze aproximativ 50 minute, timp în care medicul avea să-mi “modeleze” septul, acel os care separă fosele nazale, cu ajutorul unui ciocănel și a unei dalte. Ideea în sine nu e deloc încurajatoare, dar sub anestezie totală parcă nici nu mai contează ce se întâmplă în nasul tău dacă te trezești sănătos. Cel puțin, acesta era planul. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să adorm e chipul asistentei care îmi spunea ceva ce n-am mai reușit să înțeleg. După care s-a rupt firul.

N-aș putea spune cât timp a trecut și nici de ce s-a întâmplat asta, dar la un moment dat mi s-a părut că visez. Că aud persoane vorbind în jurul meu în întuneric, voci nedefinite despre care nu-mi dădeam seama de unde vin. Cu timpul mi-am dat seama că nu visez deloc, mai ales când vocile păreau să fie tot mai aproape. Iar la un moment dat am început să simt cum ceva metalic părea să-mi zgârie creierul, într-o mișcare sacadată și continuă. Abia atunci am înțeles că mă trezisem și că eram încă pe masa de operație, chiar în timp ce ciocănelul și dalta își făceau loc pe undeva prin nasul meu, fără ca doctorii să știe că efectul anesteziei începea să se evapore treptat. Țineam ochii dureros de strânși ca nu cumva să-i deschid din instinct și să văd în jurul meu sânge sau ciocănele izbind furios și figuri de doctori concentrați în mijlocul acțiunii. Am încercat să țip din toate puterile și chiar mă auzeam strigând în mintea mea, dar singurele sunete pe care am reușit să le scot, după multe tentative, au fost niște mormăieli vagi. Și atunci am auzit din nou vocea asistentei care îmi spunea să mă liniștesc și să respir în continuare pe gură, după care o nouă doză de anestezie m-a adormit  în câteva secunde.

Nu știu de ce s-a întâmplat asta, poate că anestezia nu a fost suficient de puternică. Sau poate că așa a fost să fie, până la urmă toți ajungem să descoperim luminița de la capătul tunelului într-un fel sau altul. Nu mi-a fost nicidecum teamă că o să mor, ceea ce m-a speriat mai tare a fost gândul că trăiam. Sau, mai degrabă, că eram trează când ar fi trebuit să dorm și că aveam să încep să simt în orice clipă durerea. E un soi de disperare pe care nu vreau și nu pot să o descriu în cuvinte, suficient de puternică să mă facă să mă trezesc din somn ani la rând cu teama de a retrăi acele momente și care încă îmi mai dă fiori și acum, după aproape 7 ani…

Și ca să închei într-o notă fals-optimistă, o să menționez că ceea ce a urmat după operație a fost cu mult mai dureros decât experiența trezirii, chiar când mă închipuiam scăpată de ultimele torturi. Iar efectele pozitive ale operației au dispărut într-un timp destul de scurt, pentru că în continuare nu respir decât cu jumătate de nas și mi s-a recomandat să repet întreaga procedură. Ceea ce n-aș mai face nici dacă viața mea ar depinde de asta!

Christos Tsiolkas – The Slap

Până să descopăr întâmplător The Slap (Palma), nici măcar nu auzisem de Tsiolkas, deși criticii îl numesc unul dintre cei mai remarcabili noveliști australieni ai începutului de mileniu. Însă originile sale grecești își spun cuvântul la fiecare pagină, romanul centrându-se asupra unei familii de imigranți eleni în Melbourne. Povestea este una simplă, dar curios de captivantă, despre viața în suburbie, despre ideea de familie în Occident, despre frustrări și probleme cotidiene.

Totul pornește de la un eveniment inopinat: în timpul unei petreceri (sau barbeque, cum le șade bine australienilor), un bărbat lovește un copil care nu e al său. Șocant și imoral pentru unii, justificat și firesc pentru alții, în acest moment taberele se împart și prin paginile romanului încep să se perinde diverse personaje, fiecare implicat, într-un fel sau altul, în conflinctul domestic. Un simplu act de violență pare să aibă o influență nebănuită asupra celor de față, dând peste cap existențele tuturor.

Tsiolkas prezintă impactul acestui incident prin ochii a opt dintre martori, ridicând nenumărate întrebări asupra conceptului de familie în societatea modernă, asupra limitelor și a încălcării lor. Pe mine nu aceste întrebări m-au făcut să mă lipesc de roman fără să-i mai dau drumul, ci stilul narativ al lui Tsiolkas, perfect capabil să redea deopotrivă vocile unui bărbat de 40 ani aflat în plină criză existențială, a unei femei între două vârste, a unei adolescente confuze, sa unui bătrân care își așteaptă moartea sau a unui puști de 17 ani care se luptă cu demonii propriei sexualități. Naturalețea cu care transpune trăirile și perspectivele unor personaje atât de diferite este fascinantă, în ciuda limbajului voit vulgar al autorului, și face din The Slap o lectură palpitantă.

După Middlesex al lui Eugenides și The Slap al lui Tsiolkas, constat că îmi plac grecii, cred că au un stil “efervescent” și o viziune fascinantă asupra ideii de familie. Așa că aș fi încântată să descopăr și alți greci, daca îmi recomandați…

Ultima frontieră

Anul 2 de facultate, examen de Civilizație americană. Unul dintre subiecte (cel cu ponderea mai însemnată) este Semnificația frontierei în istoria Statelor Unite conform discursului lui Turner. Întrebarea mea a fost care Turner? Lesne de înțeles că nu aveam nici cea mai mică idee, nu citisem deloc pentru examen, căci nu prea vedeam rostul acestei materii, cand eu studiam de fapt la secția de Engleză britanică. În ultimele câteva minute rămase, am reușit să încropesc vreo două paragrafe oarecum incoerente despre Space, the final fronteer și cum a cucerit omul Luna. Trist, dar asta e tot ce mi-a venit în minte, deși aveam cumva bănuiala că Turner nu scrisese despre nave spațiale la 1800 și ceva. Am luat 10, datorită seminaristei cu inima prea largă și simțul umorului prea dezvoltat care ne-a corectat lucrările.

Anul 3 de facultate, Lisabona, examen de Civilizație americană – materie pe care o alesesem din pură pasiune pentru proful prea carismatic. De data asta citisem, mai mult de jena profului respectiv, dar nu reușisem să acopăr chiar 100% din materia de vreo 5-600 pagini. Mă simțeam, oricum, relativ pregătită. Printre subiecte se numără, bineînțeteles, Semnificația frontierei în istoria Statelor Unite conform discursului lui Turner. Iar soarta face ca eu să fi trecut cu vederea capitolul respectiv, pe motiv că mi se părea pur neinteresant. Zic, drace, numai eu puteam să am norocul ăsta. Și scriu, evident, despre Space, the final fronteer și cum a cucerit omul Luna. Probabil că proful a crezut că am avut un moment de nebunie curată și că mi s-o fi pus vreo pată pe creier, căci din restul lucrării mele reieșea probabil că știam ceva istorie a Americii. Am luat 16 (din 20), care s-a tradus printr-un 9 în sistemul de învățământ românesc.

Morala acestei povești se învârte pe undeva prin jurul zicalei populare Prost să fii, noroc să ai. Nici nu mai știu multele momente pe care le-am trăit și care insistă să-mi demonstreze asta. Prostia pare să fie condiție esențială a norocului…

***Frederick Jackson Turner susține că dorința de inovație, egalitate și democrație tipice caracterului american au fost determinate de experiența frontierei, aflată într-un lung proces de evoluție și care a dar nașterei libertății, spărgând limitele tradiției și oferind noi experiențe. N-are nici o treabă cu Luna!

Câinele, acest prieten al omului

Despre câinele meu, care nu e chiar al meu, dar e ca şi cum ar fi, v’am mai povestit şi cu alte ocazii. În plus, v’am şi arătat ce figură gingaşă face când se gudură pe lângă hrană, doar-doar te’oi îndura să’l fericeşti cu o bucăţică din orice ai mânca tu. Vă mai pot spune şi că e absolut comic când doarme, pentru că fie sforăie, fie visează frumos şi ai putea să juri că râde! Iar dacă te afli în mijlocul unei conversaţii sau faci şi altceva decât să’l bagi pe el în seamă, îţi aduce mingea să te joci cu el sau pur şi simplu te împunge cu botu’i lung ca să termini odată toate treburile astea inutile şi să pui mâna să’l mângâi! Este, aşadar, un câine nu doar frumos, dar şi incredibil de deştept şi amuzant, e o adevărată plăcere să’l ai prin preajmă.

Dar există, bineînţeles, şi excepţii. De exemplu, are foarte prostul obicei de a’şi băga nasul unde ştie prea bine că nu are voie. Fiind căţel englez, deci crescut în puf şi îngrijit de’ai zice că e pui de regină, nu alta, a trăit toată viaţa lui în casă, în bucătărie şi dining, unde se bucură de o existenţă puţin spus relaxată. Din nefericire pentru el, se plictiseşte maxim şi nu ştiu cum de reuşeşte să’şi găsească numai ocupaţii care să’i enerveze pe cei din jur.

Într’o dimineaţă, aud nişte zgomote prin bucătărie, ca un soi de fâşâit surd. Deschid uşa şi ce’mi văd ochii? Câinele meu, care nu e chiar al meu, dar uneori mi’aş dori să nu fie deloc, stătea cuminte în mijlocul unui morman de gunoaie pe care le scormonise de zor din coş, al cărui capac îl ridicase tacticos folosindu’şi probabil botul atotscormonitor. Şi pusese bineînţeles privirea lui de puppy dog, deşi e cât mine de înalt când stă pe două picioare, cerând îndurare maximă şi părând să spună: ”Ştiam c’o să mă prinzi, dar n’am putut să mă abţin…” Şi recunosc că nici eu n’am putut să mă abţin când am văzut podeaua mânjită în asemenea hal! L’am certat bineînțeles şi i’am tras câteva scatoalce serioase pe spinare, de nu s’a mai apropiat de coşul de gunoi nici până’n ziua de azi.

În altă zi a făcut ceva care m-a uimit peste poate. În timp ce îmi tăiam niște legume pentru o salată, scap o bucățică de morcov pe jos. Îl văd pe Pepper că se furișează pe lângă mine, dar nu-i dau importanță, închipuindu-mi că un amărât de morcov nu reprezintă cine știe ce tentație pentru el. Însă când mă uit mai atent, ia morcovul de unde nu-i! Eu îl știam pe câine că e omnivor, de multe ori mergeam vara trecută să culegem mure și el îmi făcea concurență ciugulind cu botul prin tufe, dar nu-mi imaginam că pasiunea lui pentru fructe și legume e atât de mare încât să ți le sufle, efectiv, de sub nas. Îl strig o dată, de două ori, se ascunsese după masă și-și luase figura angelică, cu care reușește mereu să mă înduplece. Îmi spun că probabil morcovul a sărit prin vreun colț fără să-mi dau seama și-mi văd în continuare de treabă. Însă peste nici două minute, îl aud ronțăind de zor bucata de morcov pe care chiar o furase și o ascunsese probabil pe undeva pe sub fălci, cum fac hârciogii!

Așa că nu pot să nu mă întreb: ce fel de câine e acesta? Și cu animale precum Pepper cum de mai îndrăznim noi, oamenii, să ne mai lăudăm că suntem cele mai inteligente ființe de pe Terra?

La intrare pe terenul de fotbal/cricket/tenis. În prim plan, semn pe care scrie: Câinii trebuie ținuți în lesă, iar în plan depărtat Pepper făcând pipi pe un copac hehehe 😀

Pepper savurând, la propriu, prima ninsoare din iarna asta

Pepper strănutând și Pepper căscând

Milan Kundera – Insuportabila ușurătate a ființei

Pe Milan Kundera îmi doream de mult timp să’l citesc, îi auzisem numele de prea multe ori, însă fără să aflu cu adevărat ceva despre el. Ce naţionalitate e, ce fel de cărţi scrie şi de ce e atât de faimoasă Insuportabila ușurătate a ființei (sau The Unbearable Lightness of Being, cum am citit’o eu). Şi nici măcar după ce am terminat cartea al cărei titlu m’a tot intrigat ani la rând nu aş putea spune că am ajuns să’l cunosc pe Kundera prea bine.

Ştiu acum că e francez de origine cehă şi că romanele lui se petrec în Cehoslovacia comunistă. Iar Insuportabila ușurătate a ființei îşi propune să’l contrazică pe Nietzche şi conceptul de “eternă repetare”, ideea că toate lucrurile din univers s’au întâmplat deja şi că se vor repeta la infinit. Kundera oferă alternativa acestei teorii: fiecare persoană are propria viaţă de trăit şi ceea ce se întâmplă o singură dată poate foarte bine să nu se fi întâmplat deloc. De aceea vieţile noastre neimportante şi deciziile pe care le luăm nu contează. Uşurătatea aceasta a fiinţei devine insuportabilă în momentul în care ne dorim ca viaţa noastră să aibă un sens şi să ne lăsăm amprenta asupra lumii în care trăim. Kundera mai spune că şi dragostea suferă de aceeaşi usurătate insuportabilă, e un şir nesfârşit de coincidenţe nesemnificative, ceva absolut întâmplător şi care ar fi putut să nu apară niciodată. La fel ca şi vieţile noastre.

Eu am avut nevoie de Wikipedia să înţeleg toate astea, pentru că romanul în sine pare să se contrazică de nenumărate ori. Milan Kundera sfidează ideea de eternă repetare, dar spune că “timpul nu se roteşte într’un cerc; merge tot înainte într’o linie dreaptă. De aceea omul nu poate fi fericit: fericirea este nevoia de repetare.” În plus, nu mi’au plăcut deloc personajele: un soţ care suferă de nevoia patologică de a’şi înşela soţia, o nevastă plicticoasă, o amantă care se vrea a fi liberă de orice constrângeri, un amant al amantei care şi el îşi înseală soţia la rândul lui, plus un câine care mai şi moare… Toate sunt neconcludente şi doar vag conturate, mie îmi par să se zbată fără să redea o idee anume (mai puţin câinele care pare să transmită conceptul de comuniune a omului cu natura, deşi nu văd rostul acestei idei în toată povestea).

Prefer să cred că nu l’am înţeles pe Kundera şi că poate trebuie citit cu manualul de filosofie într’o mână şi cu ochii pe Wikipedia. Şi, deşi e un roman destul de celebru, nu prea am găsit multă lume care să fi scris despre el. Dacă are cineva alte idei despre Insuportabila ușurătate a ființei, aş fi foarte încântată să le citesc.

Partir, c’est mourir un peu

Și iar o să-mi spună mama că am scris trist…

Cine ar putea să numere vreodată toate bucăţile din noi pierdute involuntar într’un colţ de lume? Căci de fiecare dată când părăseşti un loc de care te îndrăgosteşti, pare că nu te poţi desprinde cu desăvârşire şi o frântură din sufletul tău se lipeşte cu toată forţa de un perete dărăpănat, de un drum pietruit, de un zâmbet scurt… Firea omului urăşte ideea de sfârşit şi singurul mod de a’i pune capăt este să nu sfârşească niciodată. Să nu înceteze să se frângă pe zi ce trece mai mult, să rămână înfiptă bucată cu bucată într’o părticică de pământ, mereu alta, tot mai departe una de cealaltă.

Am crezut până acum că am învăţat, după câţiva ani de hoinărit prin ţări străine, să’mi iau “la revedere” şi să merg mai departe. Să’mi continui drumul pe care mi l’am ales de bună voie cu un simplu oftat şi fără prea mult privit înapoi. Dar niciodată nu mi’a fost aşa de greu să plec cum mi’a fost de data asta. Dacă mereu când spui “la revedere” moare câte o bucăţică din tine, de data asta am simţit că o să mor de tot. Îmi venea să arunc valiza pe geam şi să n’o mai folosesc niciodată, să rămân acasă unde’mi e atât de bine şi parcă nici nu’mi mai aminteam ce’a fost în mintea mea de am plecat prima oară, ce’am căutat eu oare atât de departe?

Apoi mi’am amintit. Am ales un drum şi nu vreau să mă întorc fără să’l duc la capăt. Cum aş mai putea oare să trăiesc cu gândul că m’am dezamăgit pe mine însămi?

Mi’am amintit şi că acasă sunt cei dragi. Doar cei dragi. Restul e departe. Cel puţin acum, nu reuşesc să găsesc acasă mai mult decât oamenii pe care îi iubesc. Aşa că îmi continui drumul pe care l’am ales, chiar dacă asta înseamnă să mai mor câte puţin de fiecare dată când plec, căci revederea este cea care mă învie tot timpul şi’mi dă puterea de a nu mă uita înapoi.

Citiţi şi vă delectaţi (II)

Learn Something Everyday este site-ul care te învaţă, zi de zi, câte un lucru nou – nou cel puţin pentru unii. E un soi de “ştiaţi că” sub formă de ilustraţii, pe cât de simple, pe atât de isteţe şi interesante. De exemplu, eu habar n’aveam că o femeie spaniolă deţine drepturi legale pentru soare, că America nu are o limbă oficială, că struţii de fapt nu ‘şi bagă capul în nisip sau că americanii mănâncă în medie 35.000 de prăjituri de persoană pe parcursul întregii vieţi. O sumedenie de lucruri banale, dar care reuşesc în fiecare zi să’ţi smulgă câte un zâmbet.

O ştiţi pe Bakerella? Trebuie s’o ştiţi pe Bakerella! La ora actuală, ea este probabil cea mai inventivă persoană în materie de prăjituri din întreaga lume! Nu cred să fi văzut vreodată nişte delicatese mai minuţios elaborate şi mai bine puse la punct decât creaţiile ei! Oricât de detaliate şi frumos explicate ar fi tutorialele pe care le poţi găsi pe site, e limpede că un om normal nu ar avea în veci răbdarea şi atenţia necesare pentru a pune în practică lecţiile “de gătit” pe care ni le oferă Bakerella cu cea mai mare generozitate. De exemplu, uitaţi ce presupune să creezi o Minnie Mouse din aluat şi bomboane. Eu una mă mulţumesc de fiecare dată să le privesc cu admiraţie, mai ales că pozele în sine sunt o adevărată operă de artă.

Lisa Eldridge este nu doar unul dintre cei mai mari make-up artişti ai momentului, dar şi o englezoaică tare simpatică. Cameron Diaz, Liz Hurley, Mischa Barton, Kate Moss, Heidi Klum, Cate Blanchet, Demi Moore, Katty Perry şi Selma Hayek sunt doar câteva din feţele celebre care i’au trecut prin mâini de’a lungul timpului. Are o galerie impresionantă şi peste 20 ani de experienţă care au rezultat în numeroase colaborări cu Vogue, Allure, Marie Claire şi tot ce înseamnă revistă glossy în zilele nostre. Cu toate astea, Lisa pare să fie o adevărată wonder woman, căci altfel nu’mi explic cum de reuşeşte să’şi rupă din timpul atât de preţios pentru a posta pe blogul său o sumedenie de filmuleţe educative şi foarte utile în ceea ce priveşte arta machiajului. Pe lângă tutoriale care îţi arată cum să obţii un smokey eyes perfect, cum să acoperi perfect un ten cu probleme sau cum să foloseşti nuanţele pastel, Lisa îţi explică şi multe alte lucruri pe care numai un make-up artist ţi le’ar putea spune. Ştiaţi că există un număr aproape infinit de pensule de machiaj şi că fiecare are rolul ei bine definit? Sau cât de important este un primer bun (baza pentru machiaj) şi de ce trebuie să ţii cont când alegi un fond de ten? Pe mine Lisa m’a luminat în multe privinţe şi mi’am promis că nu mai plec la cumpărat de cosmetice fără să’i consult site-ul, mai ales că nu se sfieşte deloc să’ţi recomande produsele ei preferate, unele dintre ele surprinzător de accesibile oricărui buzunar.

The Tudors

Pentru că înclin mai mult către serialele britanice decât către cele americane şi pentru că îmi place istoria, în special cea a Angliei, îmi doream de mult timp să văd The Tudors. Un alt motiv era bineînţeles şi Jonathan Rhys Meyers, pe care îl ştiu din Match Point şi dintr’un frumos pictorial în Elle de acum mulţi ani, dar datorită serialului l’am descoperit şi pe Henry Cavill, care se află acum în Top 3 al actorilor mei preferaţi, după Hugh Jackman şi Hugh Jackman (nu, nu e greşeală de tipar).

Nu ştiu prea bine cu câtă acurateţe respectă serialul faptele istorice petrecute în Anglia secolului XVI, dar aş putea să jur că tot ce’am văzut nu pare să contrazică cu nimic bruma de istorie pe care am reţinut’o din facultate. Iar subiectul nici că putea fi mai bine ales: viaţa şi domnia lui Henry al VIII-lea, de departe cel mai controversat monarh pe care l’a avut vreodată Anglia. Cele şase neveste ale sale au fost suficiente să umple patru sezoane cu episoade de mai bine de 50 minute fără să’ţi smulgă măcar vreun oftat de plictiseală.

Pe Henry, aşa cum este el văzut în The Tudors, nu poţi decât să’l iubeşti şi să’l deteşti în acelaşi timp, fără să poţi spune cu adevărat dacă a fost un om bun sau egoist, dacă a întors spatele Papalităţii pentru că a crezut cu adevărat în reformarea bisericii englezeşti sau doar pentru că nu îi era acordat divorţul pe care şi’l dorea. Iar felul în care îşi tratează toate cele şase soţii te face să te bucuri că Evul Mediu s’a încheiat acum multe sute de ani. E un personaj aproape imposibil de înţeles şi de descifrat, dar emană un soi de fascinaţie greu de negat.

Şi revenind la ideea de Ev Mediu, The Tudors rămâne în continuare serialul cel mai violent pe care l’am văzut până acum. Nici unuia dintre cele 38 de episoade nu’i lipseşte măcar o scenă de tortură tipic mediavală, de la trasul pe roată până la tăierea capului trădătorilor sau arderea pe rug a ereticilor. Nu cred că o să mai pot trece vreodată pe lângă Turnul Londrei fără să am măcar o tresărire la gândul nenumăratelor orori care s’au petrecut în spatele zidurilor sale, fotografiate acum cu maximă încântare de toţi turiştii şi vizitate zilnic de mii de cască-gură amatori de obiective istorice.

Cu toate astea sau, mai degrabă, pentru toate astea, The Tudors merită savurat în toată splendoarea sa, a poveştii şi a personajelor fascinante, a costumelor superbe şi a englezei atât de elegante pe care o vorbesc…

Ce ne învaţă oare viaţa?

Când m’am mutat în Bucureşti eram un copil care pleca de acasă pentru prima oară cu adevărat. Eram nespus de dezamăgită de facultatea pe care visasem să o fac de mai bine de 10 ani. La engleză aveam unele cursuri la care nu înţelegeam aproape nici un cuvânt, deşi până atunci îmi închipuiam că e o limbă pe care o vorbesc fluent. Nu pricepeam ce înseamnă copăceii la lingvistică şi nici măcar ce e aia lingvistică. Aveam biblioteci întregi de citit şi 13 materii cu care să’mi bat capul. La portugheză erau cursuri la care nu ni se vorbea decât în portugheză, deşi era o limbă pe care toţi o auzeam cu adevărat pentru prima oară şi care nu semăna nici pe departe cu ceea ce ascultasem la telenovelele braziliene. Profesorii ne spuneau în fiecare zi că suntem proşti, inculţi şi leneşi şi că n’avem ce căuta într’o asemenea facultate de prestigiu. În unele zile din săptămână aveam cursuri timp de 12 ore neîntrerupt, uneori în două clădiri diferite aflate la 10 minute de alergat distanţă, şi nu făceam decât să gonim în mare grabă în plin centru al Bucureştiului, doar ca să fim certaţi de profesori că am întârziat la ora lor şi că data viitoare nici să nu îndrăznim să intrăm după ei.

Îmi era un dor teribil de acasă, de mama şi de soră’mea, de o mâncare caldă şi o baie lungă. Căminul mi se părea murdar şi neprimitor, iar colega mea de cameră avea cea mai acră faţă pe care îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată în viaţa mea. Cel puţin în primele două luni, în fiecare seară când mă întorceam de la facultate, nu mă puteam opri din plâns vreo două ore bune, după care o sunam pe mama să’i spun că sunt bine.

Bucureştiul îmi părea murdar, cenuşiu, rece şi prea aglomerat, mă făcea să mă simt singură pe lume. În prima mea zi în capitală am fost să’mi fac abonament la metrou la Universitate. Doamna de la bilete îmi spune că abonamentele se fac la celălalt ghişeu, iar singurul pe care îl vedeam în jur era cel de lângă barele de la intrare. Când întreb la respectivul ghişeu, doamna de acolo a început să urle la mine cât o ţineau plămânii că nu la ea se făceau abonamentele, ci la celălalt ghişeu, “vezi dacă nu ştii să vorbeşti?!”. Am plecat de acolo în lacrimi şi fără nici un abonament, căci ce uitase doamna să’mi spună printre urlete era că metroul mai are încă o intrare pe partea cu Intercontinentalul, unde se afla măreţul ghişeu, dar despre care eu nu aflasem încă. Un bătrân s’a îndurat să’mi explice toate astea când urletele doamnei rămăseseră undeva în urmă.

După câteva luni am zărit’o iar pe doamna de la ghişeu şi am privit’o cu indiferenţa pe care o deprinsesem trăind în Bucureşti. Ştiam că urletele ei sau ale oricui altcuiva nu m’ar mai fi putut face să plâng aşa uşor. Însă abia după mai mulţi ani aveam să’mi dau seama că, în ziua aceea, copilul nevinovat din mine începuse să moară, puţin câte puţin, încet şi pentru totdeauna. Iar acum mi’e dor de vremea aceea, când îmi păsa atât de tare încât să pot vărsa o lacrimă chiar şi din cauza unei funcţionare isterice sau a unui profesor plictisit, când viaţa nu mă “călise” întra’atât încât să pot trece mai departe nepăsătoare. Însă, până la urmă, poate că nici n’am rezista prea mult timp întregi pe lumea asta fără să fim nepăsători sau, mai bine spus, adulţi.

Lista cu ce va fi să fie

Deşi mi’am tot promis că nu’mi mai fac planuri de viitor, sunt câteva lucruri pe care mi le’am propus de mult şi care sper eu să prindă contur în 2011. Unele sunt ambiţii care mă macină de mulţi ani fără să aibă vreo utilitate concretă în următoarele luni (sau vreodată în viaţă), dar pe care simt nevoia să le fac ca să pot fi împăcată cu mine însămi şi să ştiu că măcar am încercat. Altele sunt decizii amânate şi întârziate care tot aşteaptă să se materializeze într’o bună zi. Lista e încărcată şi cu schimbări care simt eu că ar fi binevenite cât de curând şi care mă vor ajuta să devin un om mai bun/mai echilibrat/mai împăcat. Aşadar, în 2011 vreau…

… să migrez spre nord, mai departe de Londra şi mai aproape de Scoţia, unde oamenii sunt mai prietenoşi şi mai relaxaţi, iar fustele mai scurte (asta nu ştiu exact la ce m’ar ajuta).

… să mă reapuc de învăţat, academic sau nu, şi să simt că mă îndrept într’o direcţie ceva mai clară.

… să reîncep să fac sport (în special alergat), în acelaşi ritm de până la 15 ore pe săptămână, cum făceam până să mă accidentez la picior. Nici nu’mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine din punct de vedere fizic decât la vremea aceea când funcţionam la capacităţi maxime fără să simt vreo urmă de epuizare.

… să renunţ la carne şi, preferabil, la orice produse de origine animală. Este o idee la care mă gândesc de câţiva ani şi care simt eu că e “calea cea bună”, într’o lume în care ucidem animalele cu o cruzime înfiorătoare şi am ajuns nu doar să nu mai ştim, dar nici măcar să ne mai întrebăm ce punem pe farfurie. Consider că aş ajunge, astfel, să închei o dată pentru totdeauna lupta pe care o duc cu mâncarea şi mâncatul, cu felul în care arăt şi cel în care vreau să arăt, cu demonii pe care îi văd în oglindă de aproape 10 ani încoace.

… să ajung în Franţa, la Paris sau Lyon. Paris pentru că intrarea este liberă la muzee pentru tinerii până în 26 ani şi, din nefericire, timpul nu mai are foarte multă răbdare, iar cei 2 ani care mi’au mai rămas se vor scurge pe nevăzute. Iar Lyon pentru că se fac deja 4 ani de când am promis să’l vizitez şi aproape că mi’e ruşine să mai tai încă un an din calendar fără să mă fi ţinut de cuvânt.

… să învăţ o limbă nordică. Aici se ascunde o poveste cu final (încă) nefericit. Când m’am înscris la facultate, vroiam cu orice chip să studiez suedeza, citisem eu un roman care mă impresionase şi aveam o fascinaţie pentru tot ce înseamnă ţările nordice – fascinaţie pe care încă o păstrez. Dar am avut de ales între suedeză şi portugheză (pentru că la engleză nu mi’au dat voie să renunţ), aşa că am preferat o limbă latină cu care simţeam că am mai multe în comun. Am cochetat puţin cu germana, care este totuşi cea mai apropiată de suedeză dintre variantele mai accesibile, dar încă nu mi’a trecut obsesia pentru limbile “ciudate”. Nu cred că mai visez la suedeză, ci înclin mai mult către daneză (fără să am o explicaţie logică), de care visez să mă apuc, uşor-uşor, în 2011.

… să cheltuiesc mai puţini bani pe haine şi să investesc mai mult în călătorii şi plimbări. Pentru asta, am decis să merg la cumpărături doar cu listă şi să o şi respect cu stricteţe, mai ales că am prostul obicei de a’mi cumpăra şi de a strânge tot felul de lucruri care de fapt îmi prisosesc.