Ce ne învaţă oare viaţa?

Când m’am mutat în Bucureşti eram un copil care pleca de acasă pentru prima oară cu adevărat. Eram nespus de dezamăgită de facultatea pe care visasem să o fac de mai bine de 10 ani. La engleză aveam unele cursuri la care nu înţelegeam aproape nici un cuvânt, deşi până atunci îmi închipuiam că e o limbă pe care o vorbesc fluent. Nu pricepeam ce înseamnă copăceii la lingvistică şi nici măcar ce e aia lingvistică. Aveam biblioteci întregi de citit şi 13 materii cu care să’mi bat capul. La portugheză erau cursuri la care nu ni se vorbea decât în portugheză, deşi era o limbă pe care toţi o auzeam cu adevărat pentru prima oară şi care nu semăna nici pe departe cu ceea ce ascultasem la telenovelele braziliene. Profesorii ne spuneau în fiecare zi că suntem proşti, inculţi şi leneşi şi că n’avem ce căuta într’o asemenea facultate de prestigiu. În unele zile din săptămână aveam cursuri timp de 12 ore neîntrerupt, uneori în două clădiri diferite aflate la 10 minute de alergat distanţă, şi nu făceam decât să gonim în mare grabă în plin centru al Bucureştiului, doar ca să fim certaţi de profesori că am întârziat la ora lor şi că data viitoare nici să nu îndrăznim să intrăm după ei.

Îmi era un dor teribil de acasă, de mama şi de soră’mea, de o mâncare caldă şi o baie lungă. Căminul mi se părea murdar şi neprimitor, iar colega mea de cameră avea cea mai acră faţă pe care îmi amintesc să o fi întâlnit vreodată în viaţa mea. Cel puţin în primele două luni, în fiecare seară când mă întorceam de la facultate, nu mă puteam opri din plâns vreo două ore bune, după care o sunam pe mama să’i spun că sunt bine.

Bucureştiul îmi părea murdar, cenuşiu, rece şi prea aglomerat, mă făcea să mă simt singură pe lume. În prima mea zi în capitală am fost să’mi fac abonament la metrou la Universitate. Doamna de la bilete îmi spune că abonamentele se fac la celălalt ghişeu, iar singurul pe care îl vedeam în jur era cel de lângă barele de la intrare. Când întreb la respectivul ghişeu, doamna de acolo a început să urle la mine cât o ţineau plămânii că nu la ea se făceau abonamentele, ci la celălalt ghişeu, “vezi dacă nu ştii să vorbeşti?!”. Am plecat de acolo în lacrimi şi fără nici un abonament, căci ce uitase doamna să’mi spună printre urlete era că metroul mai are încă o intrare pe partea cu Intercontinentalul, unde se afla măreţul ghişeu, dar despre care eu nu aflasem încă. Un bătrân s’a îndurat să’mi explice toate astea când urletele doamnei rămăseseră undeva în urmă.

După câteva luni am zărit’o iar pe doamna de la ghişeu şi am privit’o cu indiferenţa pe care o deprinsesem trăind în Bucureşti. Ştiam că urletele ei sau ale oricui altcuiva nu m’ar mai fi putut face să plâng aşa uşor. Însă abia după mai mulţi ani aveam să’mi dau seama că, în ziua aceea, copilul nevinovat din mine începuse să moară, puţin câte puţin, încet şi pentru totdeauna. Iar acum mi’e dor de vremea aceea, când îmi păsa atât de tare încât să pot vărsa o lacrimă chiar şi din cauza unei funcţionare isterice sau a unui profesor plictisit, când viaţa nu mă “călise” întra’atât încât să pot trece mai departe nepăsătoare. Însă, până la urmă, poate că nici n’am rezista prea mult timp întregi pe lumea asta fără să fim nepăsători sau, mai bine spus, adulţi.

6 thoughts on “Ce ne învaţă oare viaţa?

  1. Postarea ta mi-a adus aminte de toate momentele grele din facultate..si Doamne, multe au mai fost!E dureroasa trecerea de la copil la adult!

  2. “În zori copilul a plecat
    În vatră pâlpâie tăciunii.
    Drumeț pripeag, te-ajute cerul!
    Afară-i șuierul furtunii.”

    (W. Thackeray – Vanity Fair)

    Acestea sunt versurile mele preferate (culmea, culese dintr-un roman), dar exemplifică extrem de bine ceea ce ai povestit tu. La un moment dat, în drumul spre maturizare, copilul din noi trebuie lăsat să plece. Uneori se mai întoarce, uneori :*

  3. ma, eu inca ma intristez cand cineva tipa la mine, cand “doamnele” de la Salarii imi gresesc salariul ca apoi sa-mi spuna ca ele nu gresesc niciodata, cand ma repezeste careva, cand se tipa la mine de vreun superior sau coleg mai mare decat mine de parca ar trebui sa ma fi nascut direct invatata, si am impresia ca nu reusesc sa ma adaptez nicium… ca nu indiferenta e raspunsul, asa-mi zic. probabil cand nici mie n-o sa-mi mai pese, o sa devin la fel de scarba ca cei pe care-i dispretuiesc acum, si e foarte trist, pentru nu mai am mult, si stiu ca o sa ma detest, si o sa ajunga un cerc vicios, in care eu ma detest pe mine pentru am detestat pe altii care ma detestau pe mine…

  4. nu stiu daca adultul e nepasarea.
    imi place sa-l privesc ca pe cel care deschide ochii brusc si incepe sa observe mai mult lucrurile din jur si, tocmai, in ciuda oamenilor naspa, el priveste cu “maturitatea” aia capatata si reuseste sa treaca peste fara nepasare, ci tact si intelepciune.

  5. @Margeluta: cred ca orice copil care pleaca de acasa trece prin astfel de momente, e imposibil sa te rupi de acasa fara sa ti se para un capat de lume.

    @Ambasadoarea: pfff, dupa ani de copacei, tot mi’ar fi greu sa explic ce sunt ei de fapt. Un soi de reprezentare schematica a frazelor, cu sageti ca la matematica, o treaba tare stiintifica ce tine de lingvistica. Atata imi mai amintesc :))

    @Bianca: foarte frumoase versurile, se potrivesc perfect…

    @Anda: e firesc sa te intristezi cand te lovesti de nepasare, dar uneori, cu timpul, se formeaza un soi de zid protector si lucrurile astea ajung sa nu te mai loveasca cu aceeasi violenta ca altadata. N’as putea spune ca devii neaparat imun sau o scarba, cum spui tu, asta tine de natura fiecarui om, eu sunt convinsa ca respectivele scarbe au avut aceasta trasatura in insasi natura lor de a fi.

    @Sasha: Nu cred ca e neaparat nepasarea care ne face sa fim mai adulti decat eram, ci felul in care inveti sa mergi mai departe fara sa lasi sa te doboare tot ce vezi in jurul tau.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s