Partir, c’est mourir un peu

Și iar o să-mi spună mama că am scris trist…

Cine ar putea să numere vreodată toate bucăţile din noi pierdute involuntar într’un colţ de lume? Căci de fiecare dată când părăseşti un loc de care te îndrăgosteşti, pare că nu te poţi desprinde cu desăvârşire şi o frântură din sufletul tău se lipeşte cu toată forţa de un perete dărăpănat, de un drum pietruit, de un zâmbet scurt… Firea omului urăşte ideea de sfârşit şi singurul mod de a’i pune capăt este să nu sfârşească niciodată. Să nu înceteze să se frângă pe zi ce trece mai mult, să rămână înfiptă bucată cu bucată într’o părticică de pământ, mereu alta, tot mai departe una de cealaltă.

Am crezut până acum că am învăţat, după câţiva ani de hoinărit prin ţări străine, să’mi iau “la revedere” şi să merg mai departe. Să’mi continui drumul pe care mi l’am ales de bună voie cu un simplu oftat şi fără prea mult privit înapoi. Dar niciodată nu mi’a fost aşa de greu să plec cum mi’a fost de data asta. Dacă mereu când spui “la revedere” moare câte o bucăţică din tine, de data asta am simţit că o să mor de tot. Îmi venea să arunc valiza pe geam şi să n’o mai folosesc niciodată, să rămân acasă unde’mi e atât de bine şi parcă nici nu’mi mai aminteam ce’a fost în mintea mea de am plecat prima oară, ce’am căutat eu oare atât de departe?

Apoi mi’am amintit. Am ales un drum şi nu vreau să mă întorc fără să’l duc la capăt. Cum aş mai putea oare să trăiesc cu gândul că m’am dezamăgit pe mine însămi?

Mi’am amintit şi că acasă sunt cei dragi. Doar cei dragi. Restul e departe. Cel puţin acum, nu reuşesc să găsesc acasă mai mult decât oamenii pe care îi iubesc. Aşa că îmi continui drumul pe care l’am ales, chiar dacă asta înseamnă să mai mor câte puţin de fiecare dată când plec, căci revederea este cea care mă învie tot timpul şi’mi dă puterea de a nu mă uita înapoi.

Advertisements