Trezirea

Every year, one in 700 people wake up during surgery. (În fiecare an, o persoană din 700 se trezește în timpul unei operații) – Awake

Eu am fost unul dintre ei. Și mult timp m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să povestesc despre această experiență (care, nu vă speriați, nu este nicidecum la fel de traumatizantă ca a personajului din filmul mai sus menționat). Cu toate astea, o astfel de poveste poate deveni suficient de marcantă, așa că ar fi preferabil pentru cei ce se emoționează repede la auzul cuvântului “sânge” să nu citească mai departe de acest punct.

Aveam 17 ani când am hotărât să-mi operez deviația de sept. Nu mai respiram deloc pe nara stângă și sinusurile mi se imflamau tot timpul, în așa fel încat ajunsesem să mă trezesc în fiecare dimineață cu ochii umflați din cauza lor. Eram pregătită mental și știam în mare parte ce mă așteaptă. Intervenția chirurgicală urma să dureze aproximativ 50 minute, timp în care medicul avea să-mi “modeleze” septul, acel os care separă fosele nazale, cu ajutorul unui ciocănel și a unei dalte. Ideea în sine nu e deloc încurajatoare, dar sub anestezie totală parcă nici nu mai contează ce se întâmplă în nasul tău dacă te trezești sănătos. Cel puțin, acesta era planul. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să adorm e chipul asistentei care îmi spunea ceva ce n-am mai reușit să înțeleg. După care s-a rupt firul.

N-aș putea spune cât timp a trecut și nici de ce s-a întâmplat asta, dar la un moment dat mi s-a părut că visez. Că aud persoane vorbind în jurul meu în întuneric, voci nedefinite despre care nu-mi dădeam seama de unde vin. Cu timpul mi-am dat seama că nu visez deloc, mai ales când vocile păreau să fie tot mai aproape. Iar la un moment dat am început să simt cum ceva metalic părea să-mi zgârie creierul, într-o mișcare sacadată și continuă. Abia atunci am înțeles că mă trezisem și că eram încă pe masa de operație, chiar în timp ce ciocănelul și dalta își făceau loc pe undeva prin nasul meu, fără ca doctorii să știe că efectul anesteziei începea să se evapore treptat. Țineam ochii dureros de strânși ca nu cumva să-i deschid din instinct și să văd în jurul meu sânge sau ciocănele izbind furios și figuri de doctori concentrați în mijlocul acțiunii. Am încercat să țip din toate puterile și chiar mă auzeam strigând în mintea mea, dar singurele sunete pe care am reușit să le scot, după multe tentative, au fost niște mormăieli vagi. Și atunci am auzit din nou vocea asistentei care îmi spunea să mă liniștesc și să respir în continuare pe gură, după care o nouă doză de anestezie m-a adormit  în câteva secunde.

Nu știu de ce s-a întâmplat asta, poate că anestezia nu a fost suficient de puternică. Sau poate că așa a fost să fie, până la urmă toți ajungem să descoperim luminița de la capătul tunelului într-un fel sau altul. Nu mi-a fost nicidecum teamă că o să mor, ceea ce m-a speriat mai tare a fost gândul că trăiam. Sau, mai degrabă, că eram trează când ar fi trebuit să dorm și că aveam să încep să simt în orice clipă durerea. E un soi de disperare pe care nu vreau și nu pot să o descriu în cuvinte, suficient de puternică să mă facă să mă trezesc din somn ani la rând cu teama de a retrăi acele momente și care încă îmi mai dă fiori și acum, după aproape 7 ani…

Și ca să închei într-o notă fals-optimistă, o să menționez că ceea ce a urmat după operație a fost cu mult mai dureros decât experiența trezirii, chiar când mă închipuiam scăpată de ultimele torturi. Iar efectele pozitive ale operației au dispărut într-un timp destul de scurt, pentru că în continuare nu respir decât cu jumătate de nas și mi s-a recomandat să repet întreaga procedură. Ceea ce n-aș mai face nici dacă viața mea ar depinde de asta!