Greenwich și Meridianul 0

Londra este genul acela de oraș pe care cu cât îl vezi mai mult și mai des, cu atât îți dai seama cât de puțin îl cunoști și câte îți mai rămân de descoperit. Și, cu toate că mai bine de 90% din populația turistică se regăsește în centrul metropolei britanice, există o zonă de periferie care n-o să înceteze vreodată să fascineze orice vizitator. Este vorba despre Greenwich, cunoscut în întreaga lume pentru Meridianul 0 pe care îl găzduiește, separând emisfera vestică a Pământului de cea estică. Și poate că hoardele de turiști nu s-ar mai îmbulzi să ia cu asalt Greenwich dacă acesta nu ar avea mult mai multe de oferit decât o dungă (imaginară la origine, totuși).

Ca să ajungi în Greenwich, poți să optezi pentru tradiționalul metrou sau ocazionalul double-decker. Însă cel mai spectaculos mijloc de transport rămâne o plimbare cu vaporul pe Tamisa, pornind din Westminster, chiar de lângă London Eye, trecând pe sub London Bridge, Tower Bridge și celelalte poduri superbe ale Londrei, admirând clădirile medievale pe malul nordic al râului și construcțiile futuristice pe cel sudic.

Când cobori apoi de pe vapor, după o plimbare superbă de jumătate de oră, descoperi că Greenwich este plin de monumente arhitectonice impresionante. Old Royal Naval College (Colegiului Maritim Regal), care te întâmpină chiar de pe malul râului, este un ansamblu de clădiri simetric poziționate în centrul unei grădini perfecte, capodoperă a celor mai mari arhitecți britanici ai tuturor timpurilor – Christopher Wren, Nicholas Hawksmoor, John Vanbrugh și John Webb.

Capela, una dintre cele patru clădiri ale Colegiului

Painted Hall, cea mai spectaculoasă sală din întreg ansamblul

Turul continuă cu National Maritime Museum (Muzeul Național Maritim), o clădire spectaculoasă, cu acoperiș de sticlă și formă de navă. Deține o colecție impresionantă de modele de caravele, vapoare, vaporașe, bărci și bărcuțe de diverse dimensiuni, inclusiv o galerie temporară cu bărci de jucărie, de care adulții și copiii vor fi deopotrivă de încântați.

Mirodenii culese de navigatori din întreaga lume

Copii construind bărcuțe de hârtie, pe care ăsta mic le călca apoi în picioare cu maximă nerușinare 😀

Punctul central al întregului ansamblu Greenwich îl constituie Queen’s House (Palatul Reginei), prima clădire Renascentistă a Angliei. Capodopera lui Inigo Jones se remarcă prin câteva elemente arhitectonice deosebite, precum o sală centrală sub forma unui cub perfect și The Tulip Stairs – primele scări sub formă de spirală din Marea Britanie, pe care în mod sigur până și Antonio Gaudi le-ar invidia:

Fotografie clandestină și făcută pe fugă vis-a-vis de semnul ”Fotografiatul interzis”. O imagine mai de calitate găsiți aici.

Parcul Greenwich este una dintre cele mai vechi grădini regale, construit în secolul XV și deschis publicului abia 300 de ani mai târziu. Henry VIII a fost unul din monarhii care au îndrăgit foarte mult acest parc și l-a populat cu căprioare, ai căror urmași încă mai zburdă și astăzi într-o zonă îngrădită a parcului. Aici se găsește și Queen’s Elizabeth Oak (Stejarul Reginei Elisabeta – care este de fapt un castan), în jurul căruia se spune că au dansat Henry VIII și Anne Boleyn. Lui Elizabeth îi plăcea să se joace în acest copac și legenda spune că la poalele acestui castan și-a câștigat Siir Walter Ralegh titlul de cavaler, așternându-și pelerina peste o baltă de noroi peste care regina să poată trece pentru a nu-și murdări pantofii. Dealul din centrul parcului oferă o panoramă încântătoare asupra malului Tamisei și a întregului oraș:

Royal Observatory (Observatorul Regal), cel mai vechi institut științific din Marea Britanie, găzduiește faimoasele Greenwich Mean Time și Prime Meridian, nici mai mult nici mai puțin decât o dungă de câțiva metri, pentru care turiști de toate națiile stau la coadă, înfruntând ploaia măruntă și vântul tăios, doar din dorința de a face o poză cu bătrânul meridian și de a putea spune că s-au aflat cu un picior în emisfera estică și cu celălalt în cea vestică – un sentiment care îți cam gâdilă orgoliul, trebuie să recunosc, dar priveliștea nu este nici pe departe atât de impresionantă pe cât visam toți.

Meridianul 0, echivalentul longitudinal al Ecuatorului, această minunată… dungă

Coadă la meridian 😀

Se pare că așa arată meridianul pe timp de noapte: dunga devine fosforescentă și clădirea alăturată se desface în două. Din nefericire însă, Observatorul se închide la ora 17, ceea ce înseamnă că probabil doar paznicul are ocazia să admire această minune a tehnicii… Eu nu cred până nu văd cu ochii mei! Sursa foto și mai multe detalii aici.

Advertisements

Haruki Murakami aleargă printre amintiri

Luna asta am citit o carte pe care o pândeam de mult și pe care am găsit-o întâmplător într-o librărie (la un preț de chilipir char!): What I Talk About When I Talk About Running (Despre ce vorbesc atunci când vorbesc despre alergat) a japonezului Haruki Murakami. Este un roman pur autobiografic, în care autorul povestește cum a devenit scriitor și alergător, două lucruri care s-au petrecut pentru el simultan.

La 32 ani a început să scrie și pentru că noua activitate îi impunea un stil de viață mult prea sedentar, a început să și alerge. Iar de 25 ani nu s-a oprit nici din scris și nici din alergat. Aleargă precum scrie – timp de șase zile pe săptămână, ordonat și dedicat ca în prima zi… Aleargă câte un maraton pe an, pentru care se pregătește cu 3-4 luni înainte, iar la un moment dat a concurat pentru un ultramaraton de 100 km pe care l-a terminat după aproape 12 ore de efort fizic continuu. Sunt lucruri care par pur și simplu imposibile, dar exemplul și cuvintele lui Murakami demonstrează că totul este posibil când vrei cu adevărat să reușești.

“Pe distanțele de cursă lungă singurul oponent pe care trebuie să-l învingi ești tu, felul în care ai fost cândva”, spune Murakami. Căci propriile limite nu le poți depăși decât atunci când faci tot posibilul să te învingi pe tine însuți. E impresionant cât de multe lucruri poți afla despre tine atunci când alergi. Uneori îți dai seama că ești mai puternic decât ți-ai închipuit vreodată. Alteori constați că există cu adevărat un prag dincolo de care durerea fizică încetează să mai existe. “Durerea este inevitabilă. Suferința este opțională.”  Și asta pentru că, uneori, oricât de tare te-ar durea întregul corp, nu poți să te simți altfel decât fericit. Dacă suferi de depresie, știți care e primul lucru pe care ți-l recomandă un medic psihiatru bun? Să te apuci de alergat.

Murakami povestește despre un interviu cu un atlet japonez, concurent la Olimpiade și alergător medaliat. La un moment dat, cu riscul de a părea complet ridicol, îl întreabă pe sportiv dacă și el are zile în care, în loc să alerge, să vrea pur și simplu să nu se ridice din pat. Iar acesta îl privește plin de uimire și îi răspunde pe un ton cât de poate de firesc: “Bineînțeles, în fiecare zi!”.

Și câteva cuvinte de ținut minte și de spus la nepoți:

Să te epuizezi la maxim în propriile tale limite: asta este esența alergatului și o metaforă pentru viață.

Cât de mic este un om mare?

Noi oamenii suntem doar o mică parte din ceva cu mult mai mare. Atunci când mergem, ni se poate întâmpla să strivim o gâză sau să producem pur și simplu o schimbare în aer pentru ca o muscă să ajungă unde poate că altfel nu ar fi mers niciodată. Și dacă ne gândim la același exemplu, dar cu noi înșine în locul insectei, și cu universul în rolul pe care tocmai l-am jucat, este cât se poate de clar că suntem afectați zi de zi de forțe asupra cărora nu avem mai mult control decât o biată gâză are asupra unui picior gigantic care coboară asupra ei. Ce putem face? Trebuie să ne folosim de orice metode am avea pentru a înțelege mișcarea universului în jurul nostru și să ne plănuim acțiunile astfel încât să nu luptăm împotriva curenților, ci să ne mișcăm împreună cu aceștia. (Arthur Golden, Memoirs of a Geisha)

Lecții de engleză (II)

N-aș vrea să insinuez că în școlile românești se predă o engleză incorectă (poate doar ușor învechită, în unele cazuri), dar am constatat că se pune mai mult accentul pe varianta americană decât pe cea britanică. Dacă pronunția, deși foarte diferită, este până la urmă lesne de înțeles, intervin anumite probleme de vocabular deloc de neglijat.

Să luăm, de exemplu, cuvântul pants. De prin clasa a 2-a aflăm că pants este termenul englezesc pentru pantaloni. Nimic mai adevărat, însă mai degrabă în America și mai puțin în Marea Britanie. Veți fi poate surprinși să aflați că pants în Anglia înseamnă chiloți, o diferență de sens majoră, aș zice eu, pentru că una e să umbli pe stradă în pantaloni, alta e să te vânturi într-o simplă pereche de chiloți! Trousers și jeans sunt termenii care desemnează de fapt cuvintele pantaloni și respectiv blugi, ceea ce e util de ținut minte.

Și apropo de pants, în limbajul colocvial poate avea și sensul de nașpa, ca atunci când spui The Movie was pants (Filmul a fost nașpa), sinonim cu rubbish în acest sens.

Alte diferențe față de engleza americană ar fi deja cunoscutele pavement (termenul englezesc pentru sidewalk – trotuar) sau autumn pentru toamnă, și nu fall. Să nu uităm totuși de rubber, care în Anglia înseamnă gumă de șters (așa cum am învățat și noi la școală, la lecția despre rechizite), iar în America prezervativ. Emma Watson, actriță britanică, proaspăt studentă la o universitate de prestigiu din USA, povestea într-un interviu cum a strigat în gura mare în sala de curs dacă are cineva un rubber și toată lumea a întors capetele spre ea, pline de uimire la nonșalanța cu care cerea un… prezervativ. Probabil că și-au spus, instinctiv, That’s so European, căci nu cred să existe american pe lumea asta care să nu asocieze orice excentricitate cu spiritul european… Pants!

Pledoarie pentru Dan Brown

Mult timp mi-am tot promis eucă n-o să citesc în veci Dan Brown. Nu doar pentru că era pe buzele și în bibliotecile tuturor și ajunsese să impună un soi de modă în rândul celor pasionați de thriller și mister, dar și pentru că subiectul cărților lui nu-mi trezise niciodată interesul. Mare lucru, mi-am spus, ficțiune istorică dusă la absurd – cel puțin așa susținea Biserica cu privire la controversatul Cod al lui Da Vinci.

Toate astea au durat până într-o frumoasă zi de vară când am dat peste un volum din Codul lui Da Vinci la vreo 25p (ceva mai mult de un leu) la un târg de vechituri din sudul Angliei. Preconcepțiile mele s-au dus pe apa sâmbetei când m-am văzut singură în tren și cu cartea lui Dan Brown în geantă, pe care nu am mai pus-o jos până n-am ajuns la ultima copertă. Este într-adevăr ficțiune istorică, așa cum mă așteptam, dar are atâta intrigă și suspans încât nici nu-ți mai pasă că subiectul în sine e deplasat și total neverosimil. Căci toți deștepții care s-au trezit să descopere adevăruri despre Iisus în romanele lui Dan Brown nu sunt decât o aduntură de naivi, omul nu-și propune să schimbe soarta lumii și percepția asupra Bibliei, nu vrea decât să-ți mențină interesul până la ultima pagină, în speranța că o să-i cumperi și următorul best-seller.

De ziua mea am primit The Lost Symbol (Simbolul pierdut), ultimul lui roman, la mare căutare în librăriile din toată Marea Britanie. E de prisos să mai spun că nu l-am mai lăsat din mână nici la baie până nu am terminat cele aproape 700 pagini. De data asta, Dan Brown îl lasă în pace pe Iisus cu tot cu Maria Magdalena și se leagă, în schimb, de părinții Americii, founding fathers cum îi numește istoria, și țese o întreagă intrigă în jurul capitalei Washington și a celor mai importante simboluri americane. Thriller pur și simplu, scris într-un ritm alert și cursiv, mistere la tot pasul, tipic stilului Dan Brown.

Eu pe Dan Brown îl apreciez în primul rând pentru următorul lucru: omul scrie despre ce știe. Nu despre Iisus, Maria Magdalena și toți apostolii, care apar în Codul lui Da Vinci, dar care nu reprezintă tema principală, așa cum poate că își închipuie mulți, în special cei care s-au oprit doar la acest roman. Dan Brown scrie despre masoni – e o adevărată enciclopedie în ceea ce privește istoria acestei organizații, care joacă un rol central în ficțiunea lui. Toate misterele, ritualurile și controversele au legătură cu Ordinul Masonic, pe care l-a investigat în cel mai mic detaliu. Romanele lui sunt bine documentate și pline de teorii și simboluri de care nici măcar nu auzisem și dacă memoria m-ar fi ajutat, cu siguranță că aș fi avut câteva lucruri de învățat.

Cine îl critică pe Dan Brown, fie nu l-a citit și vorbește din auzite (de prin predicile de la biserică), fie l-a citit prost, cu gândul că Brown vrea să rescrie istoria mai bine decât o știam noi. De-asta și pe Saramago l-a excomunicat Papa de la Roma, că a scris povești despre Iisus care au contrazis Biblia și au oripilat întreaga creștinătate. Problema e faptul că omul, prin natura lui, nu înțelege conceptul de ficțiune, simte nevoia să rumege o carte pe principiul “Ce vrea să ne spună nouă poetul” și să găsească înțelesuri ascunse când, poate, poetul n-a vrut să spună decât fix ce a scris.

De ce mâncăm?

Ela întreba săptămâna trecută care e treaba cu mâncarea. De ce mâncăm ce ne face rău și până ni se face rău? Cum de ne hipnotizează complet o farfurie sau o pungă de chipsuri, încât ajungem pur și simplu să nu mai gândim limpede? Și din ce cauză a reușit omul, ființă rațională prin natura sa, să-și piardă și ultima fărâmă de raționament când deschid frigiderul sau intră într-un fast-food?

Am citit în cartea lui Pierre Dukan, medic francez și creator al unei diete care se bucură de mare succes în întreaga lume, o explicație  interesantă de natură freudiană care ar putea justifica obsesia aceasta aproape orbitoare pentru mâncare a rasei umane:

În ceea ce privește impactul neurologic și producerea plăcerii, mâncatul este aproape la fel de intens ca un orgasm, dar oferă avantajul suplimentar de a dura mai mult.

Motiv pentru care mâncarea ar trebui să rămână în primul rând o sursă de energie și nutrienți, și nu principala plăcere în viață…

Iar dacă v-ați întrebat vreodată de ce unii oameni sunt grași, iar alții par să se mențină slabi fără prea mult efort, experții în biologie evoluționistă au introdus o nouă teorie numită Ipoteza diversității individuale:

Motivul pentru care unii dintre noi sunt grași și alții slabi se găsește în genele noastre. În Neanderthal (când omul se hrănea cu ceea ce vâna și culegea în drumul său – hunter-gatherer diet), evoluția i-a favorizat pe cei care puteau să consume foarte multă hrană când aceasta era disponibilă și să o depoziteze în caz de foamete – oameni care se îngrășau. Aceștia erau considerați a avea gene “harnice”. Pe măsură ce unele populații au început să se ocupe cu agricultura, ceea ce le-a permis să producă suficientă hrană pentru a o depozita pe timp de iarnă, nu a mai fost necesar să aibă astfel de gene, însă mulți dintre noi le-am păstrat. Oamenii fără aceste gene “harnice”, care se mențin slabi într-o societate abundentă ca a noastră, sunt ciudățenii ale evoluției. Majoritatea dintre noi par să posede o combinație de gene “harnice” – și puterea lor este atât de mare încât nici măcar o voință de fier nu ne poate împiedica să ne îndopăm când mâncarea este ieftină și din belșug.

Și un aspect foarte interesant în ceea ce privește celulele de grăsime este faptul că acestea nu sunt simple “depozite” calorice, ci niște mecanisme chimice extrem de active, declanșând producerea de leptină și adiponectină: primul este un hormon care suprimă foamea, iar al doilea declanșează arderea de grăsimi. Împreună funcționează ca un sistem echilibrat pentru a menține cantitatea de grăsime relativ stabilă. Problema apare atunci când oamenii devin supraponderali sau obezi, corpulproduce prea multă leptină și devine imun la acest hormon, motiv pentru care ne este foame și atunci (sau în special atunci) când avem mai mult decât suficiente depozite de grăsime. Ca și când toate astea nu ar fi de ajuns, se pare că excesul de grăsime cauzează și o scădere a adiponectinei, hormonul care declanșează arderea grăsimilor, aflat și ea la rândul ei în strânsă legătură cu insulina – ceea ce duce nu doar la obezitate, ci și la diabet.

De unde rezultă că lucrurile sunt mai complicate decât cred cei ce susțin că suntem grași doar pentru că mâncăm în exces…

Un articol foarte interesant, în engleză, este The Evolution of Fat.

România nu ne vrea

A fost o vreme în care tot ce-mi doream era să plec departe, încotro oi vedea cu ochii, să fug doar de dragul de a fugi de o țară în care toate lucururile nu mergeau decât anapoda. Să-mi vâr pașaportul într-un buzunar uitat și să nu mă mai uit în veci înapoi, să știu că am străbătut suficienți kilometri spre Vest încât România să nu rămână decât o pată neagră din trecut.

Dar toate gândurile astea rebele au fost demult, și ele la rândul lor o pată neagră din trecut. Căci până la urmă am plecat din România nu cu gândul de a nu mă mai întoarce nici în ruptul capului, ci privind mereu înapoi, uneori cu dor, alteori cu tristețe, cu veșnica întrebare de ce alții pot, iar nouă nu ne iese?

Vor fi mereu guri care să ne dojenească și să ne privească cu indignare ca pe cei mai aprigi dușmani, că ne-am părăsit țara la greu, că lucrurile n-or să se schimbe niciodată cu lași ca noi care, la primul obstacol, își iau valiza în spinare și duși sunt. Am plecat cu gândul la mai bine, dar nu am ajuns nicidecum într-o lume câini frumos pieptănați zburdă veseli și nestingheriți, cu covrigi calzi și pufoși atâtnându-le de coadă, mici bobițe de mac scuturându-se pe iarba grasă a câmpiilor înverzite – așa cum poate că-și imaginează unii. N-am plecat cu nimic de acasă, am luat-o de la zero și uneori chiar de la minus, iar singurul gând care ne poartă mai departe e că aici putem – putem să construim ceva din nimic, puțin câte puțin, fără să ne temem că un val ne-ar putea spulbera castelul de nisip, ridicat fir cu fir. Ne lovim de multe uși ferecate, dar aici va exista mereu o fereastră întredeschisă prin care să te strecori dacă muncești destul. Da, unii preferă să spargă yala și să dea buzna unde nu sunt primiți, dar pentru ei va exista mereu un Sarkozy care abia așteaptă să se dea viteaz.

Chiar credeți că ne e bine printre străini? – deși nu de puține ori ne bucurăm de mai mult respect din partea lor decât de la “ai noștri”. Chiar vă închipuiți că am plecat cu dragă inimă de lângă cei dragi și că nu le ducem dorul zi și noapte? Chiar credeți că ne-am șters țara cu un burete și că ne-am făcut toți dintr-odată englezi, francezi sau austrieci?

N-am plecat din România doar din ambiția de a pleca, ci de teama că o să fim nevoiți într-o zi, tineri de 20 și ceva de ani, licențiați și uneori chiar masteranți, să cerem bani de la părinți să plătim o chirie, să nu trăim decât o zi pe lună – atunci când așteptăm leafa pe card, cu sufletul la gură – și să ne târâm prin viață într-o continuă amorțeală, fără speranța că mâine va fi mai bine. Ne-am lăsat țara, dar asta pentru că e locul unde se petrec cele mai cumplite paradoxuri – unde salariile scad și prețurile cresc pe zi ce trece, unde o stradă se construiește în cinci ani doar ca să se umple de gropi peste alți doi, unde ți se reproșează că nu vrei schimbare, dar ți se dă în cap când vii cu o idee. Suntem tineri și poate că vrem mai mult de la viață decât să perpetuăm toate astea încă o generație.

Am lăsat în urmă corupția, lăcomia, nedreptatea, răutatea sau invidia și am păstrat doar zâmbete, vorbe bune, ospitalitatea și prietenia. România văzută prin ochii noștri e infinit mai frumoasă decât cea ce care o arată știrile ProTv. Dar, din nefericire, România, așa cum e ea, nu ne vrea. Și nu ne-a vrut vreodată.

O zi din viața unei pitzi

Pe la 10 dimineața, pitzi s-a trezit în patul ei de pitzi, între așternuturile din satin. Și-a pupat tandru, pe urechiușă, potaia ei de pitzi, un cățel minuscul pe nume Dior (E ca al lui Nicole Richie, fată!), după care s-a dus în baia ei de pitzi unde și-a făcut nevoile de pitzi, după care s-a spălat pe dinți cu periuța electrică, recomandată de 4 din 5 dentiști.

S-a întors în cameră, unde s-a postat în fața garderobei ei de pitzi, întrebându-se ce haine să mai poarte oare astăzi. Pentru că i-a fost imposibil să se decidă, s-a îndreptat către bucătăria ei de pitzi, unde și-a pregătit niste cereale Nestle fitness cu lapte degresat și un smoothie de mango, cum zice în Cosmo că e bun pentru ten. În timp ce răsfoia ultimul număr din Elle, a constatat că stilul animal print este în continuare la modă, așa că s-a hotărât să poarte o rochiță cu imprimeu de leopard, sandale cu toc și o gentuță Versace imitație de crocodil. Și-a atârnat cerceii de pitzi și s-a parfumat cu puțin Dolce Gabbana. A ieșit din casa ei de pitzi, butonând lejer pe smasung-ul ei roz de pitzi. S-a suit în mașinuța ei de pitzi și a plecat în grabă spre salon.

A ajuns la salon. Cosmeticiana o aștepta cu un frappuccino proaspăt, pe care pitzi l-a sorbit lent în timp ce i se uscau unghiile proaspăt decorate cu fluturași. Cosmeticiana tocmai i-a povestit că în seara precedentă se cuplase cu un milionar în Fratelli, așa că pe pitzi au început să o macine tot felul de gânduri. Iar gândurile de pitzi nu sunt deloc, dar deloc la fel cu gândurile de milionar, bugetar, blogger, corporatist, liber-profesionist, homosexual, cocalar, doctor, popă, pitzi, crocodil, sau de câine – numa’ zic.

Roasă de invidie pe norocul cosmeticienei și cu unghiile proaspăt făcute, pitzi s-a îndreptat în grabă către sală. Acolo s-a schimbat în pantalonașii și bustiera Nike, și-a aranjat puțin machiajul și s-a urcat pe singura bandă liberă, înconjurată de alte pitzi asemenea ei. Cum toate pitzi din preajmă erau slabe și cu părul proaspăt vopsit, pe pitzi a noastră au început să o macine tot mai multe gânduri de pitzi. Și dacă una din astea îmi fură milionarul pe care ar trebui să-l storc eu de bani?

După cele 30 minute de țopăit pe bandă ca o căprioară și zâmbit galeș la antrenorul de fitness (cu un oarecare aspect de cocalar), pitzi a plecat înapoi către casă, în mașina ei de pitzi. Ajunsă acasă, și-a pregătit o baie cu multă spumă, după care si-a exfoliat și hidratat întregul ei corp de pitzi. S-a îmbrăcat apoi cu o altă rochiță de pitzi, ciclam de data asta (se pare că e culoarea sezonului!), și s-a încălțat cu pantofiorii aurii. Și-a luat plicul minuscul din paiete și s-a mai parfumat cu un strop de Dolce Gabbana, după care a ieșit în club.

Ajunsă în club, s-a întâlnit cu prietenele ei pitzi și și-au comandat toate câte un Cosmopolitan, pe care l-au sorbit în timp ce dansau lasciv pe muzica Shakirei. În tot acest timp, pitzi are grijă să țuguie buzele și să zâmbească provocator oricărui tip cu aspect de milionar. După vreo două ore, pitzi a reușit să vrăjească un tip, a mai băut un Sex on the Beach și merge acasă la proaspăta ei cucerire. Constată că tipul stă într-o garsonieră și își dă seama că este de fapt un corporatist, dar acum e deja prea târziu, tot ce poate să faca e să se simtă bine măcar câteva minute. E drept că nu-i un milionar sau măcar vreun liber-profesionist, dar cel puțin nu e bugetar sau, doamne ferește, blogger sau homosexual. Stând în pat, alături de corporatist, gândurile ei de pitzi nu o lasă să doarmă.

Între ele, unul mai cu seamă face ravagii în creierul ei de pitzi.

Lasă că mâine seară agăț un milionar!

Întrebări despre cărți

De la Bianca și Tomata am primit două lepșe pe care le-am păstrat cuminte până acum, căci vinerea este zi de cărți, așa că am vrut să le onorez musai într-o astfel de zi.

În ordine cronologică, prima leapșă cu 10 întrebări:

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieți biografia, cărui scriitor i-ați incredința sarcina aceasta?

Presupunând că viața mea ar deveni brusc deosebit de interesantă, am hotărât că va fi un roman din trei părți scrise de trei autori diferiți: Amelie Nothomb, Kazuo Ishiguro și David Lodge.

2. Care sunt motivele pentru care i-ați încredința lui sarcina aceasta?

Lui Amelie Nothomb pentru sinceritatea cu care scrie. Lui Kazuo Ishiguro pentru felul emoționant în care redă orice trăire. Și lui David Lodge pentru stilul relaxat, căci puțin umor fin nu strică niciodată.

3. Este sfârșitul lumii. Ce carte ați pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanitații?

Doar o carte? Mi-ar fi imposibil să mă hotărăsc și aș încerca să îndes acolo o colecție întreagă de Saramago, George Orwell, Aldous Huxley, John Fowles. Și Middlesex de Eugenides dacă mai încape 🙂

4. Cum arată pentru dvs pauza ideală pentru a citi o carte?

Dacă citesc o carte suficient de bună, orice pauză petrecută citind devine ideală. Pe o pajiște la umbră, pe o plajă la soare, la o terasă cu o limonadă în mână, dar și în pat, seara înainte de culcare sau în tren așteptând să ajung la destinație.

5. Dacă ați avea puterea de a « șterge » un personaj de roman care ar fi acesta?

Aș șterge-o pe Briony din Atonement pentru ca Robbie și Cecilia să rămână mereu împreună. I-aș șterge pe Lolita și pe Humbert Humbert din romanul lui Nabokov pentru că m-au enervat amândoi și pe Nurse Ratched, căpcăuna din One Flew Over the Cuckoo’s Nest (Zbor deasupra unui cuib de cuci). Doar că nu s-ar mai alege nimic de cărțile astea, căci personajele negative sau măcar antipatice sunt cele fără de care intriga nici nu și-ar avea rostul.

6. Care sunt motivele pentru care ati scoate acest personaj?

Vezi mai sus.

7. Câți kilometrii ați merge pentru a găsi o carte ?

Aș călători puțin, poate mai mult de dragul de a mă plimba. Căci de când există Amazon, Book Depository și cardul Visa, nu mai văd nevoia de a te deplasa distanțe prea lungi 🙂

8. Dacă ar fi posibil să vă intoarceți în trecut, ce scriitor ați vrea să intâlniți ?

Pe Saramago aș fi vrut să-l întâlnesc, la fel ca și pe Jack Kerouac cu toți rebelii lui.

9. Care ar fi primele cuvinte care i le-ați adresa (In afară de « Bună ziua ») ?

Nu cred că aș găsi prea multe cuvinte la îndemână în momentele alea.

10. Descrieți biblioteca visurilor voastre.

O cameră enormă cu rafturi înalte de 3-4 metri până în tavan și o scară pe care să o plimb de la o carte la alta, iar în mijloc un birou vechi din lemn cu fotolii comode din piele. Din această imagine mai lipsesc probabil un coniac fin și un trabuc din foi, dar nu sunt amatoare de nici unele 😀

Și acum cele 3 întrebări ale Tomatei:

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Doamna învățătoare avea o vorbă, când certa vreun elev mai leneș îi spunea: Tu ții cartea aia pe borcanul cu lapte? 😀 Dar nu, chiar nu-mi amintesc să fi făcut vreodată asta, sunt destul de protectivă cu cărțile mele.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Mi se întâmplă de multe ori să citesc cărți pentru că îmi sunt recomandate cu căldură sau care îmi stârnesc curiozitatea atunci când mi le povestește cineva.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Da, am avut multe prejudecăți până acum, cred că nici nu mi le amintesc pe toate! Chick-lit (literatură de gagici) îmi promisesem că n-o să citesc niciodată pentru că mi se părea o pierdere de vreme, dar am constatat că uneori și astfel de cărți ușoare (și ușuratice) sunt bune de ocupat o după-amiază ploioasă. Apoi am avut o prejudecată în ceea ce-l privește pe Dan Brown, dar am încălcat-o și tare bine îmi pare, pentru că omul ăsta scrie fantastic! Nu am încercat niciodată să citesc cărți SF sau horror pentru că nici filmele de această natură nu-mi plac deloc, dar până la urmă nu îndrăznesc să spun un nu hotărât nici în cazul lor – există totuși o varietate prea mare de cărți SF/horror/mystery pentru a le putea generaliza.

Cele două lepșe merg mai departe către Ana, Anda, Ela, Lili și Mărgeluța – fie ambele, fie pe alese 🙂

Lecții de engleză

Încă din clasa întâi, manualul de engleză (de la Editura Didactică și Pedagogică) ne-a învățat că, atunci când faci cunoștință cu cineva, spui frumos și cu buzele țuguiate How do you do și înclini ușor din cap în semn de respect. Abia când ajungi în Anglia constați că o expresie precum How do you do e mai învechită decât Regina și nu vei fi salutat decât cu un simplu You alright? sau un scurt Heya.

Am mai învățat și că atunci când plouă cu găleata, spui pompos It’s raining cats and dogs, doar ca să te lovești apoi de o întrebare precum It’s raining what?, căci trebuie să ai cel puțin 60 ani, ca englez, pe acest pământ, ca să mai recunoști o asemenea expresie. It’s pouring down with rain, s-ar spune, sau, și mai firesc, It’s raining mad!

Tot de la școală știm că atunci când stai în pat și te tot întorci neliniștit de pe o parte pe alta, se cheamă tossing and turning, doar ca să constați peste ani că verbul to toss a căpătat de mult un sens adițional (și anume, a se masturba), așa că riști să suni ca un idiot dacă îl folosești cam în orice context.

Acestea fiind spuse, morala nu poate fi decât: crezi că știi engleză? 😀