România nu ne vrea

A fost o vreme în care tot ce-mi doream era să plec departe, încotro oi vedea cu ochii, să fug doar de dragul de a fugi de o țară în care toate lucururile nu mergeau decât anapoda. Să-mi vâr pașaportul într-un buzunar uitat și să nu mă mai uit în veci înapoi, să știu că am străbătut suficienți kilometri spre Vest încât România să nu rămână decât o pată neagră din trecut.

Dar toate gândurile astea rebele au fost demult, și ele la rândul lor o pată neagră din trecut. Căci până la urmă am plecat din România nu cu gândul de a nu mă mai întoarce nici în ruptul capului, ci privind mereu înapoi, uneori cu dor, alteori cu tristețe, cu veșnica întrebare de ce alții pot, iar nouă nu ne iese?

Vor fi mereu guri care să ne dojenească și să ne privească cu indignare ca pe cei mai aprigi dușmani, că ne-am părăsit țara la greu, că lucrurile n-or să se schimbe niciodată cu lași ca noi care, la primul obstacol, își iau valiza în spinare și duși sunt. Am plecat cu gândul la mai bine, dar nu am ajuns nicidecum într-o lume câini frumos pieptănați zburdă veseli și nestingheriți, cu covrigi calzi și pufoși atâtnându-le de coadă, mici bobițe de mac scuturându-se pe iarba grasă a câmpiilor înverzite – așa cum poate că-și imaginează unii. N-am plecat cu nimic de acasă, am luat-o de la zero și uneori chiar de la minus, iar singurul gând care ne poartă mai departe e că aici putem – putem să construim ceva din nimic, puțin câte puțin, fără să ne temem că un val ne-ar putea spulbera castelul de nisip, ridicat fir cu fir. Ne lovim de multe uși ferecate, dar aici va exista mereu o fereastră întredeschisă prin care să te strecori dacă muncești destul. Da, unii preferă să spargă yala și să dea buzna unde nu sunt primiți, dar pentru ei va exista mereu un Sarkozy care abia așteaptă să se dea viteaz.

Chiar credeți că ne e bine printre străini? – deși nu de puține ori ne bucurăm de mai mult respect din partea lor decât de la “ai noștri”. Chiar vă închipuiți că am plecat cu dragă inimă de lângă cei dragi și că nu le ducem dorul zi și noapte? Chiar credeți că ne-am șters țara cu un burete și că ne-am făcut toți dintr-odată englezi, francezi sau austrieci?

N-am plecat din România doar din ambiția de a pleca, ci de teama că o să fim nevoiți într-o zi, tineri de 20 și ceva de ani, licențiați și uneori chiar masteranți, să cerem bani de la părinți să plătim o chirie, să nu trăim decât o zi pe lună – atunci când așteptăm leafa pe card, cu sufletul la gură – și să ne târâm prin viață într-o continuă amorțeală, fără speranța că mâine va fi mai bine. Ne-am lăsat țara, dar asta pentru că e locul unde se petrec cele mai cumplite paradoxuri – unde salariile scad și prețurile cresc pe zi ce trece, unde o stradă se construiește în cinci ani doar ca să se umple de gropi peste alți doi, unde ți se reproșează că nu vrei schimbare, dar ți se dă în cap când vii cu o idee. Suntem tineri și poate că vrem mai mult de la viață decât să perpetuăm toate astea încă o generație.

Am lăsat în urmă corupția, lăcomia, nedreptatea, răutatea sau invidia și am păstrat doar zâmbete, vorbe bune, ospitalitatea și prietenia. România văzută prin ochii noștri e infinit mai frumoasă decât cea ce care o arată știrile ProTv. Dar, din nefericire, România, așa cum e ea, nu ne vrea. Și nu ne-a vrut vreodată.