De ce mâncăm?

Ela întreba săptămâna trecută care e treaba cu mâncarea. De ce mâncăm ce ne face rău și până ni se face rău? Cum de ne hipnotizează complet o farfurie sau o pungă de chipsuri, încât ajungem pur și simplu să nu mai gândim limpede? Și din ce cauză a reușit omul, ființă rațională prin natura sa, să-și piardă și ultima fărâmă de raționament când deschid frigiderul sau intră într-un fast-food?

Am citit în cartea lui Pierre Dukan, medic francez și creator al unei diete care se bucură de mare succes în întreaga lume, o explicație  interesantă de natură freudiană care ar putea justifica obsesia aceasta aproape orbitoare pentru mâncare a rasei umane:

În ceea ce privește impactul neurologic și producerea plăcerii, mâncatul este aproape la fel de intens ca un orgasm, dar oferă avantajul suplimentar de a dura mai mult.

Motiv pentru care mâncarea ar trebui să rămână în primul rând o sursă de energie și nutrienți, și nu principala plăcere în viață…

Iar dacă v-ați întrebat vreodată de ce unii oameni sunt grași, iar alții par să se mențină slabi fără prea mult efort, experții în biologie evoluționistă au introdus o nouă teorie numită Ipoteza diversității individuale:

Motivul pentru care unii dintre noi sunt grași și alții slabi se găsește în genele noastre. În Neanderthal (când omul se hrănea cu ceea ce vâna și culegea în drumul său – hunter-gatherer diet), evoluția i-a favorizat pe cei care puteau să consume foarte multă hrană când aceasta era disponibilă și să o depoziteze în caz de foamete – oameni care se îngrășau. Aceștia erau considerați a avea gene “harnice”. Pe măsură ce unele populații au început să se ocupe cu agricultura, ceea ce le-a permis să producă suficientă hrană pentru a o depozita pe timp de iarnă, nu a mai fost necesar să aibă astfel de gene, însă mulți dintre noi le-am păstrat. Oamenii fără aceste gene “harnice”, care se mențin slabi într-o societate abundentă ca a noastră, sunt ciudățenii ale evoluției. Majoritatea dintre noi par să posede o combinație de gene “harnice” – și puterea lor este atât de mare încât nici măcar o voință de fier nu ne poate împiedica să ne îndopăm când mâncarea este ieftină și din belșug.

Și un aspect foarte interesant în ceea ce privește celulele de grăsime este faptul că acestea nu sunt simple “depozite” calorice, ci niște mecanisme chimice extrem de active, declanșând producerea de leptină și adiponectină: primul este un hormon care suprimă foamea, iar al doilea declanșează arderea de grăsimi. Împreună funcționează ca un sistem echilibrat pentru a menține cantitatea de grăsime relativ stabilă. Problema apare atunci când oamenii devin supraponderali sau obezi, corpulproduce prea multă leptină și devine imun la acest hormon, motiv pentru care ne este foame și atunci (sau în special atunci) când avem mai mult decât suficiente depozite de grăsime. Ca și când toate astea nu ar fi de ajuns, se pare că excesul de grăsime cauzează și o scădere a adiponectinei, hormonul care declanșează arderea grăsimilor, aflat și ea la rândul ei în strânsă legătură cu insulina – ceea ce duce nu doar la obezitate, ci și la diabet.

De unde rezultă că lucrurile sunt mai complicate decât cred cei ce susțin că suntem grași doar pentru că mâncăm în exces…

Un articol foarte interesant, în engleză, este The Evolution of Fat.

Advertisements