Pledoarie pentru Dan Brown

Mult timp mi-am tot promis eucă n-o să citesc în veci Dan Brown. Nu doar pentru că era pe buzele și în bibliotecile tuturor și ajunsese să impună un soi de modă în rândul celor pasionați de thriller și mister, dar și pentru că subiectul cărților lui nu-mi trezise niciodată interesul. Mare lucru, mi-am spus, ficțiune istorică dusă la absurd – cel puțin așa susținea Biserica cu privire la controversatul Cod al lui Da Vinci.

Toate astea au durat până într-o frumoasă zi de vară când am dat peste un volum din Codul lui Da Vinci la vreo 25p (ceva mai mult de un leu) la un târg de vechituri din sudul Angliei. Preconcepțiile mele s-au dus pe apa sâmbetei când m-am văzut singură în tren și cu cartea lui Dan Brown în geantă, pe care nu am mai pus-o jos până n-am ajuns la ultima copertă. Este într-adevăr ficțiune istorică, așa cum mă așteptam, dar are atâta intrigă și suspans încât nici nu-ți mai pasă că subiectul în sine e deplasat și total neverosimil. Căci toți deștepții care s-au trezit să descopere adevăruri despre Iisus în romanele lui Dan Brown nu sunt decât o aduntură de naivi, omul nu-și propune să schimbe soarta lumii și percepția asupra Bibliei, nu vrea decât să-ți mențină interesul până la ultima pagină, în speranța că o să-i cumperi și următorul best-seller.

De ziua mea am primit The Lost Symbol (Simbolul pierdut), ultimul lui roman, la mare căutare în librăriile din toată Marea Britanie. E de prisos să mai spun că nu l-am mai lăsat din mână nici la baie până nu am terminat cele aproape 700 pagini. De data asta, Dan Brown îl lasă în pace pe Iisus cu tot cu Maria Magdalena și se leagă, în schimb, de părinții Americii, founding fathers cum îi numește istoria, și țese o întreagă intrigă în jurul capitalei Washington și a celor mai importante simboluri americane. Thriller pur și simplu, scris într-un ritm alert și cursiv, mistere la tot pasul, tipic stilului Dan Brown.

Eu pe Dan Brown îl apreciez în primul rând pentru următorul lucru: omul scrie despre ce știe. Nu despre Iisus, Maria Magdalena și toți apostolii, care apar în Codul lui Da Vinci, dar care nu reprezintă tema principală, așa cum poate că își închipuie mulți, în special cei care s-au oprit doar la acest roman. Dan Brown scrie despre masoni – e o adevărată enciclopedie în ceea ce privește istoria acestei organizații, care joacă un rol central în ficțiunea lui. Toate misterele, ritualurile și controversele au legătură cu Ordinul Masonic, pe care l-a investigat în cel mai mic detaliu. Romanele lui sunt bine documentate și pline de teorii și simboluri de care nici măcar nu auzisem și dacă memoria m-ar fi ajutat, cu siguranță că aș fi avut câteva lucruri de învățat.

Cine îl critică pe Dan Brown, fie nu l-a citit și vorbește din auzite (de prin predicile de la biserică), fie l-a citit prost, cu gândul că Brown vrea să rescrie istoria mai bine decât o știam noi. De-asta și pe Saramago l-a excomunicat Papa de la Roma, că a scris povești despre Iisus care au contrazis Biblia și au oripilat întreaga creștinătate. Problema e faptul că omul, prin natura lui, nu înțelege conceptul de ficțiune, simte nevoia să rumege o carte pe principiul “Ce vrea să ne spună nouă poetul” și să găsească înțelesuri ascunse când, poate, poetul n-a vrut să spună decât fix ce a scris.